note la epistola către romani 1.2

(#gnostice)

de Marius-Iulian Stancu

  • II. necesitatea descoperirii dreptății lui dumnezeu [1, 18 – 3, 20]
  • A. descoperirea mâniei lui dumnezeu față de neamuri [1, 18-32]

„versetul 18 ne oferă tema acestei secțiuni, versetele 19-21 caracterizează vinovăția celor dintre neamuri, iar versetele 22-32 portretizează judecata lui dumnezeu.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 37]. conceptul mâniei lui dumnezeu, comun la pavel, nu derivă din tradiția greacă, ci din apocaliptica iudaică vetero-testamentară.

  • „știm că dumnezeu este personalitatea care ne lipsește, și această lipsă descompune și fundamentează personalitatea noastră.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 45-46].
  • “doar dacă oamenii își neagă propria umanitate, aceștia nu sunt confruntați de atotputernicia dumnezeului nevăzut, adică de fundamentul perceptibil și de limita propriei lor existențe. desigur, aceasta constituie doar o premisă pentru tema acestui pasaj, potrivit căreia omul, în realitatea sa istorică, atacă în mod constant atotputernicia lui dumnezeu, deoarece prin fugă sau într-un mod agresiv încearcă să scape de condiția ființei create. în și după cădere rămâne uman și o făptură. încercând să scape dumnezeirii, dar fără a putea cu adevărat, acesta o experimentează ca pe un blestem, și potrivit evangheliei, ca pe mânia ultimului judecător îndreptată împotriva sa. în mod clar, maniera de argumentare nu este una a teologiei naturale în sens elenistic sau modern. este o iluminare eschatologică a existenței și a lumii…potrivit teologiei pauline, schimbarea existenței are loc întotdeauna printr-o schimbare a stăpânirii, adică prin relația cu un alt domn, nefiind altceva decât intrarea într-o altă relație. realitatea unei persoane se decide în funcție de ce are domnul ei.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 43].
  • acțiunea umană îi stabilește acesteia «destinul» [creează sfera dezastrului, în cazul acțiunii păcătoase]. “dorința lor devine destinul lor și puterea care îi stăpânește.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 44].
  • “învăluiți de ceață, nu uităm doar că ceea ce este supus pieirii constituie o parabolă, ci că totul nu este decât o parabolă…comuniunea directă cu dumnezeu – autentică doar atunci când nu e autentică, când nu este romanțată într-o «experiență», care se dezintegrează pe loc și nu pretinde a fi decât o deschidere, un indicator, o ocazie și o oportunitate…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 50].
  • “pentru apostol, istoria este guvernată de păcatul originar al rebeliunii împotriva creatorului, care este repetat și capătă o expresie universală. astfel, este guvernată de mânia lui dumnezeu, care o lasă pe creatură sieși, în acord cu propria voință, abandonând-o lumii.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 47].
  • idolatria este cea care deschide porțile patimilor distrugând societatea și aducând creația la haosul primordial. naturalețea nu constituie echivalentul purității, fie ea și pătrunsă de pietate; “în «naturalețe» se ascunde ceea ce este nenatural, și care de fapt contrazice natura. acest factor contradictoriu nu face altceva decât să aștepte momentul în care să iasă la suprafață.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 52]. acesta este momentul în care natura și dumnezeu se confundă, necesitatea naturii devenind caricatura demonică a necesității lui dumnezeu. “totul devine libido: viața devine în întregime erotică.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 53].
  • B. judecata lui dumnezeu față de evrei [2,1 – 3, 20]

fără hristos lumea este divizată de nomos.

  1. criteriul judecății eschatologice [2, 1-11]:

“oamenii râvnesc mereu după siguranță. aceștia încearcă să o obțină prin morală, adorarea zeilor, ori prin încrederea în bunătatea divină. totuși, domnul cunoscut ca judecător nu e un garant al securității; acesta o distruge.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 55].  ἡμέρᾳ ὀργῆς καὶ ἀποκαλύψεως δικαιοκρισίας τοῦ θεοῦ: “ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui dumnezeu” [2, 5]. “destinul istoriei, în totalitatea ei, se îndreaptă nu doar înspre săvârșirea ei, ci și înspre o descoperire a semnificației ei, altfel spus, al voinței care lucrează întru aceasta.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 56]. revelația mâniei, în dimensiunea temporală a acesteia, constituie ceva care trebuie îndurat dar al cărei caracter real nu este încă înțeles.

  • “chiar și credința, dacă provine din altceva decât dintr-un vid, este necredință…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 57].
  • “omul lui dumnezeu știe că de fapt credința este credință doar atunci când nu este produsul unei realizări istorice sau spirituale. el știe că de fapt credința constituie realitatea inefabilă a lui dumnezeu, că claritatea vederii nu este un sistem, nici descoperire sau studiu, ci fundamentul etern al percepției.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 58].
  • viața “religioasă” nu reprezintă nimic altceva decât o “necredință romantică” [karl barth, the epistle to the romans, p. 60].
  • “adevărata credință reprezintă singura realitate umană care nu trăiește în iluzie.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 58].
  1. deținerea torei nu constituie un privilegiu [2, 12-16]

semnul distinctiv al legii îl constituie faptul că este scrisă. cu toate acestea, legea nu este ceva pe care îl dețin doar iudeii, deoarece de judecata universală nu scapă nimeni. „legea este revelația dată de dumnezeu în totalitatea ei. legea este amprenta revelației divine în timp, în istorie și în viețile oamenilor…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 65].

  1. călcarea legii de către iudei [2, 17-24]

„o capodoperă a retoricii” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 69]; pavel preia formule existente în sinagogile din diaspora [vezi iosif flaviu și filon din alexandria]. “a fi iudeu și a te numi iudeu nu constituie același lucru.” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 136]. creștinul devine “adevăratul iudeu prin credința în hristos…” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 139].

  1. circumcizia nu justifică [2, 25-29]

“la fel cum limbajul textului este interpretat printr-o lectură alegorică ca un trup spiritual, așa și trupul credinciosului este interpretat în afara statutului etnic ca un trup spiritual…” [daniel boyarin, a radical jew: paul and the politics of identity], asta spre deosebire de interpretarea midrașică care vorbește despre circumcizie ca despre transformarea trupului într-un obiect sacru. alegoria nu este un instrument retoric al limbajului, ci revelarea structurii realității. “carnea este penisul și înrudirea fizică, este locul sexualității, în care se află originea păcatului; este de asemenea locul genealogiei, pe care se fundamentează etnocentrismul iudaismului căruia pavel i s-a împotrivit.” [daniel boyarin, a radical jew: paul and the politics of identity]. cele mai tulburătoare elemente ale existenței umane pentru pavel sunt dorința și etnia. “opoziția semantică între «în duh» și «în literă» are semnificația de în duhul limbajului, ca opus literei…este posibil să împlinești legea fără să ai o lege. cum poate fi posibil așa ceva, de vreme ce legea solicită practici precum circumcizia de care nimeni nu ar ști fără o lege? acest lucru poate fi posibil pentru simplul fapt că adevărata interpretare a circumciziei este una alegorică, disponibilă pentru toți, bărbați sau femei, evrei sau greci, și nu doar un semn scris în carne…” [daniel boyarin, a radical jew: paul and the politics of identity]. adevăratul iudeu este cel care participă la alegorie [adică la universalism].

  • iudaismul este atacat în fundamentele lui. salvarea sacramentală care nu deschide calea supunerii este una iluzorie. iudeul ideal este cel eliberat pentru a deveni o adevărată ființă umană [anton fridrichsen]. acesta devine o realitate în persoana creștinului dintre neamuri, care primește prin duhul tăierea împrejur a inimii [o radicalizare a termenului de iudeu]. cei dintre neamuri “pot deveni evrei și să dobândească circumcizia potrivit unei semnificații mistice.” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 166].
  • γράμμα este lucrul lipsit de viață pe care persoana umană, ca ființă spirituală, nu îl poate asimila și nu îl poate integra în ființa sa esențială. prin urmare, este ceva care rămâne exterior și contingent.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 76].
  1. obiecții [3, 1-8]

două obiecții: (i) dacă întâietatea iudeilor în istoria salvării este complet anulată și (ii) dacă doctrina paulină a îndreptării îl transformă pe dumnezeu într-un dumnezeu nedrept, conducând în cele din urmă la libertinaj. cel mai probabil acuzele sunt unele concrete, aparținând iudeo-creștinilor.

  • întâietatea iudeilor rezidă în esență în faptul că au «cuvintele lui dumnezeu» [v. 2], adică revelația lui dumnezeu din scripturi, ca tradiție sacră. “avantajul iudeilor și al tăierii împrejur nu este nimicit de faptul că unii nu au crezut. este suficient că unii au crezut și că prin credința lor făgăduința lui dumnezeu a fost primită și împlinită.” [luther, lectures on romans, p. 62]. origen distinge între scrierile încredințate iudeilor și înțelegerea acestor scrieri. acesta oferă exemplul multor iudei care le studiază de mici fără să ajungă la cunoașterea adevărului. astfel, origen trage concluzia că «întâietatea» vizată de apostol ar aparține de fapt lui moise, profeților și celor asemenea lor [«rămășița»]. “dacă în privința legii și a scripturilor, evreii au întâietate; în ceea ce privește credința întâietatea o au cei dintre neamuri.” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 168]. semnificația legii [una spirituală, nu una potrivit literei] reprezintă ceea ce hristos numește în evanghelii «împărăția lui dumnezeu» încredințată acelora dintre neamuri care aduc prin credință roadele duhului.
  • dreptatea lui dumnezeu nu se manifestă prin reînoirea vechiului legământ, ci prin întemeierea unuia nou, astfel că „atunci când apostolul se gândește la noul legământ nu mai sunt vizați moise și muntele sinai, ci printr-un transfer de sens este vizată o nouă creație. suportul pentru această perspectivă poate fi găsit în literatura apocaliptică iudaică în care legea este înțeleasă din punctul de vedere al ordinii creației, ca manifestare a ordinii cosmice ce determină întreaga realitate, direcționează istoria și reflectă raporturi cerești. doar în acest fel salvarea poate fi pentru pavel a doua și ultima creație, un legământ valabil pentru toți oamenii. dreptatea lui dumnezeu este puterea care își are titlul legal în acest prim legământ complet al creației care este restabilit eschatologic și a cărui lege este impusă ca sferă a stăpânirii sale.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 80]. în acest sens trebuie înțeleasă «credincioșia lui dumnezeu» [ 3] care nu este afectată de necredința iudeilor. “judecata lui dumnezeu constituie sfârșitul istoriei, și nu începutul unei noi epoci…descoperirea non-sensului este revelația sensului. ceea ce este nou reprezintă de fapt adevărul profund pentru ce e vechi. sfârșitul radical al istoriei, negația sub pecetea căreia stă tot ce-i carnal, judecata absolută, ca semnificație dumnezeiască pentru lumea umană, pentru timp și pentru tot, constituie de asemenea firul roșu care se întinde în mod inevitabil pe tot parcursul lumii…subiectul final al mâniei lui dumnezeu este credința care se îndreptățește pe sine: abia atunci dumnezeu va fi cunoscut ca dumnezeul necunoscut. acesta nu este un «lucru-în-sine», nici o substanță metafizică între alte substanțe, nu este un alter, un străin alături de cei a căror existență este independentă de a lui. din contră, el este originea veșnică, pură a tuturor lucrurilor. ca non-existență a lor, acesta este ființa lor adevărată.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 77-78].
  • “ideea directoare potrivit căreia dumnezeu nu poate «deveni», ci poate fi doar «confirmat» este una foarte modernă și care nu își găsește corespondent în viziunea apocaliptică. iată de ce dumnezeirea acestuia încă își așteaptă revelația finală, spre ea trebuind îndreptată rugăciunea de fapt.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 80]. „în sine, cuvintele lui dumnezeu sunt drepte și adevărate. dar nu devin la fel și în noi până când înțelepciunea și cunoașterea noastră nu li se supun și nu le primesc și acceptă prin credință…doar prin această «îndreptățire a lui dumnezeu» suntem și noi îndreptățiți. și această îndreptățire pasivă a lui dumnezeu, prin care îl declarăm drept, constituie îndreptățirea noastră activă din partea lui dumnezeu.” [luther, lectures on romans, p. 77].
  • “pavel vede istoria drept judecata lui dumnezeu cu lumea al cărei deznodământ îl va constitui judecata de apoi în care doar una dintre tabere poate ieși învingătoare…cum pavel știe deja rezultatul acestei confruntări, dorința lui se îndreaptă spre el într-o manieră aproape incantatorie. pentru el adevărul lui dumnezeu nu reprezintă un a priori metafizic, ca axiomă principală a întregii filosofii creștine, ci se manifestă eschatologic, iar lupta pentru adevăr este conținutul, centrul și semnificația istoriei lumii.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 81]. pasajul trebuie privit drept unul cheie pentru doctrina paulină a justificării, în el fiind transparente semnificațiile apocaliptice și cosmice ale acesteia. “timpul poartă cu sine veșnicia prin care totul este dizolvat. judecata nu este anihilare; prin ea sunt făcute toate. purificarea nu constituie un proces de golire; este un act de împlinire.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 79].
  • salvarea = victoria lui dumnezeu. în absența orizontului apocaliptic, cu îndreptățirea înțeleasă doar ca un dar divin, textul devine incomprehensibil. “dumnezeu distruge omul în ceea ce acesta are uman, pentru a-l putea face un dumnezeu mai apoi, când dumnezeu va fi totul în toți.” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 184].
  • exemplul entuziaștilor din corint ne arată că doctrina paulină a justificării a putut conduce la idei libertine [ceea ce pretind, însă, adversarii acestuia este că aceste consecințe sunt inevitabile]. dacă versetul 4 începea aproape incantatoriu [ca o «proclamație», interpretează origen, ori ca o «mărturisire», comentează luther], versetul 8 se încheie cu un blestem. “doar din perspectiva evreului ca reprezentant al persoanei religioase poate fi proclamată lipsa de dumnezeire universală.” [ernst käsemann, commentary on romans, 85]. “în pofida nenumăratelor avertismente, logica umană are mereu tendința de a-și ordona propozițiile în serii care exclud ceea ce nu este pro-pus, și care reprezintă de fapt pre-supoziția tuturor pro-pozițiilor.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 82].
  1. concluzie [3, 9-20]

„toată lumea poate fi pronunțată ca fiind vinovată dacă până și persoana religioasă este vinovată.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 85]. realitatea lumii este determinată de faptul că este subiectul puterii păcatului și astfel predată judecății lui dumnezeu. „cuvântul «umanitate» înseamnă bărbați și femei neizbăviți; cuvântul «istorie» se referă la limitare și corupție; pronumele «eu» aduce judecata.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 85]. pentru karl barth doctrina păcatului originar apare cu necesitate din studiul istoriei umane. apare aici problema concepției pauline despre lege [scripturile ca un întreg, cu tora ca centru material al ei] pe care se fundamentează radicalismul teologiei acestuia, prin care se distinge între lucrările legii și lucrarea lui hristos. legea nu este capabilă să genereze ascultarea adevărată, persoana religioasă transformând-o în cele din urmă în fundamentul mândriei, un sacrilegiu ce se manifestă permanent în lucrările legii.

  • când afirmă că «prin lege vine cunoștința deplină a păcatului» [v. 20], pavel nu are în vedere un scop pedagogic al legii. «cunoștința» aceasta „nu este dobândită progresiv, ci la capătul unei căi prin care un abis insurmontabil se deschide.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 89]. chemările veterotestamentare la pocăință, ca urmare a călcărilor de lege, o lege care nu îl poate îndrepta cu adevărat pe păcătos, nu fac altceva decât să adâncească cercul vicios al poruncii și încercării de a respecta această poruncă, unul de care pavel se desparte definitiv. “când legea și pietatea nu fac altceva decât să adăpostească păcatul, hristos singur poate realiza un nou început.” [ernst käsemann, commentary on romans, 90].
  • “nu a existat niciun drum către semnificația eternă a lumii create, în afara drumului negației.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 87]. ce-i ce au legea, idealiștii, religioșii și pioșii, “astfel de oameni se îndreaptă spre dumnezeu; dar chiar din acest motiv nu sunt îndreptați de dumnezeu…adevărata credință este goală, o plecăciune în fața celui care nu putem fi…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 87-88].
  • origen leagă culpabilitatea universală a umanității, ceea ce luther numea „parazitul depravat al voinței” [luther, lectures on romans, p. 87], de caracterul trupesc al existenței acesteia: “atâta timp cât o persoană trăiește în trup, aceasta nu poate fi justificată sau declarată dreaptă, ci abia după ce se desparte de trup și părăsește zbuciumul acestei vieți.” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 194]. “ceea ce consideră oamenii ca fiind drept și valoros nu este decât carne…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 89]. crima nu este doar una fizică, ca separare a trupului de suflet, ci mai ales una spirituală, cea a “criminalului care desparte sufletul de viața adevărată…” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 200]. în ceea ce privește culpabilitatea celor dintre neamuri, „după cum nu este suficient să înfăptuiești din punct de vedere exterior lucrările legii, nu este suficientă nici înfăptuirea lor lăuntrică decât pe baza justificării prin hristos. dacă totuși, afirmăm despre cineva că înfăptuiește din punct de vedere lăuntric lucrările legii, nu trebuie să uităm că, așa cum afirmă scriptura (facerea 8, 21), cugetul inimii omului se pleacă mereu la rău…” [luther, lectures on romans, p. 85]. “această boală este atât de subtilă încât nici cel mai duhovnicesc om nu poate să o învingă.” [luther, lectures on romans, p. 87]. cel care este drept cu adevărat înțelege că “nu poate pătrunde și împiedica răul propriei voințe. astfel, acesta crede că este în permanență păcătos de parcă profunzimea voinței lui rele este nesecată.” [luther, lectures on romans, p. 87]. din perspectiva lui luther vindecarea deplină are loc doar în momentul morții.
  • precum în cazul evangheliei propovăduită de hristos și ființelor cerești, perspectiva origenistă asupra păcatului este tot una cosmică – precum orice ființă rațională, și ființele cerești au o lege, iar unele dintre ele au încălcat această lege [fiind găsite vinovate înaintea lui dumnezeu].
  • asemeni lui hristos, cei uniți cu dumnezeu “nu se mai supun legii, ci sunt ” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 205].
  • cunoașterea pe care omul nu o are este cunoașterea credinței, “o înțelegere tăinuitoare…” [luther, lectures on romans, p. 90].

cărțile:

  1. karl barth, the epistle to the romans, published by oxford university press, 1968.
  2. ernst käsemann, commentary on romans, published by william b. eerdmans publishing company, 1990.
  3. daniel boyarin, a radical jew: paul and the politics of identity, published by university of california press, 1997.
  4. origen, commentary on the epistle to the romans, published by catholic university of america press, 2001.
  5. luther, lectures on romans, published by westminster john knox press, 1961.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.