Coborârea prin sfere și gnosticii

o istorie de buzunar

de Ana-Maria Negrilă

            Sub denumirea de gnosticism se ascund mai multe mișcări religioase ce au în comun, printre altele, crearea lumii de către un Demiurg imperfect, lumea ca închisoare a sufletului, legătura indisolubilă dintre suflet-spirit-trup și lipsa unui mântuitor ca intermediar între om și divinitate. Astfel, călătoria sufletului după moarte capătă o altă dimensiune la gnostici decât la creștini, iar între gnostic și Dumnezeul lui nu mai există nimeni, pentru că Zeul lui se găsește în orice ființă și, în același fel, fiecare ființă se regăsește în Zeu de îndată ce se îndreaptă spre el[1].

            În scrierile gnosticilor, spiritul este o haină pe care sufletul o îmbracă pentru a putea lua trupul în stăpânire și face asta din cauza naturii diferite a celor două. În Iter in Silvis, Culianu explică acest lucru folosind definiția lui Marsilio Ficino din Theologia platonica, în care sufletul, având în vedere natura lui extrem de pură, nu se poate cupla la trupul dens și pământesc decât cu ajutorul unui corpuscul foarte subtil și luminos numit spirit[2]. O dată cu moartea trupului, sufletul se desparte de acesta și de învelișul lui spiritual și se înalță printre sferele planetare.

             Scrierile gnostice nu se adresează oricui, adică celor supuși pornirilor trupești, ci inițiaților, acelor ființe înzestrate cu inteligență, care s-au desprins prin abstinență de legăturile pe care lumea le creează pentru a-i ține legați. Deci, doar cei care-și cultivă spiritul în defavoarea trupului pot ajunge la Dumnezeu, fiindcă acesta nu poate fi perceput cu ajutorul simțurile, ci doar cunoscut prin dezvoltarea conștiinței interioare. Omul natural, cel ce nu posedă cunoaștere, agnosticul, nu va ajunge niciodată să îi cunoască natura. Ținta gnosticilor însă, ca oameni ce vor să se apropie de cunoașterea divină, este puritatea și iubirea totală. Cu cât sunt mai puri, cu atât sunt mai apropiați de cunoaștere. Doar cei puri vor relaționa cu sufletul lor în așa măsură, încât acesta le va revela cunoștințele trecute și îi va face asemenea lui Dumnezeu, dându-le astfel viața veșnică. Așa apare, de exemplu, în Corpus Hermeticum, Poimandres, imaginea Păstorului oamenilor: „eu sunt acea Lumină, Mintea, Zeul tău; eu, care sunt mai înainte de acea natură umedă ce s-a ivit din întuneric, iar acel Cuvânt scânteietor și luminos ieșit din minte este Fiul Zeului.”[3]

            Cei neștiutori vor suferi însă chinurile Lumii Celeilalte, iar nemurirea le va fi refuzată, chiar dacă au și ei, la fel ca toți ceilalți, ceva din natura Omului Primordial, a androginului care și-a privit fața în oglinda apei și i s-a părut că este atât de frumos, încât a rămas prins în capcana materiei[4]. Scopul final al înălțării sufletului este, în cele din urmă, întoarcerea acestuia la origini, dincolo de sfera stelelor fixe, unde se află ființele pneumatice, pure, și Divinitatea supremă.

            Se creează astfel o nouă istorie ce se suprapune la un moment dat peste cea creștină, care cunoaște timpul doar în forma lui liniară, având la un capăt Geneza, iar la celălalt Apocalipsa. Timpul gnosticilor este circular, repetitiv, fără început și fără sfârșit, ca imensul dragon care își mușcă coada, înconjurând lumea întreagă. Pentru gnostici nimic nu este nou, fiecare om a mai trăit o dată și va mai trăi pe măsură ce cercul timpului se va reîntoarce. Opunându-se acestui timp infinit în cartea a XII-lea din Cetatea lui Dumnezeu, Augustin strigă: falsi circuli, falsi circulus, și le opune rectum iter, recta via, susținând că venirea lui Isus Christos a rupt cercul repetițiilor, impunând lumii o altă destinație. Gnosticii neagă toate acestea, considerând că poartă în ei Zeul, iar mântuirea stă doar în puterea lor de a se purifica, de a se face de neatins, de a influența, dar și de a nu se lăsa influențați[5].

            Tot Augustin, combătându-i de data aceasta pe Platon și pe Porphyrios, când scriu despre reiterarea sufletului și reîncarnare, se întreabă retoric de ce sufletele trebuie să se întoarcă pe pământ și să intre în alte corpuri, unele chiar și nedemne, ale viețuitoarelor inferioare. Gnosticii nu pot însă să accepte că trupul va dispărea, iar sufletul va rămâne să se bucure de fericire în preajma lui Dumnezeu, ci îl forțează pe acesta din urmă să parcurgă de mai multe ori un drum ce nu pare să îi aducă drept beneficiu suprem eliberarea de dorințe, decât în mică măsură și pentru un număr redus de suflete alese[6].

            Între momentul morții și reîntrupare, gnosticul parcurge sferele planetelor, primind de la ele multe atribute pozitive, dar și negative, atribute pe care apoi le înapoiază când sufletul urcă din nou spre cercul Divinității Supreme. Pentru a reuși să treacă de cercurile celor șapte planete, considerate Soarele, Luna, Mercur, Jupiter, Marte, Venus și Saturn, gnosticul trebuie să cunoască formulele care să desferece porțile celor șapte Arhonți (spirite) ai acestora.

            După moarte, sufletul este condus de către Primitori și judecat de către Fecioara de Lumină, care, dacă îl consideră nevrednic, îl trimite prin groaznicele genuni din interiorul dragonului care își înghite coada. Acolo trece prin torturile celor doisprezece demoni cu capete de animale. Dacă este considerat vrednic, sufletul se înălță prin cele șapte planete, trece de Arhonți și ajunge la zona stelelor fixe, dincolo de care va contempla ființele pneumatice, ființele pure, și fața Divinității Supreme. Prin urmare, sufletul se desprinde de tot ce era corporal, de nevoia de a mânca, a bea, a iubi, de toate celelalte sentimente care l-au animat în viață, iar acestea dispar în neant, așa că sufletul se înalță și trece prin cercurile guvernate de Arhonții planetelor. Sufletul lasă însă în fiecare câte ceva: în primul, capacitatea sa de a crește și descrește, în al doilea, viclenia, în al treilea, dorința, în al patrulea, ambițiile măririi, în al cincilea, puterea de afirmare temerară sau nelegiuită, în al șaselea, foamea de bogăție, în al șaptelea, capacitatea de a minți, și astfel, curățată de cele șapte învelișuri ale lui psyche, rămâne doar partea cea mai pură, pneuma, care se înaltă în al optulea cerc, unde întâlnește suflete asemenea ei, ce vor urca spre Tatăl, scopul lor unic fiind de a se uni cu Dumnezeu[7].

            Lumea cealaltă în cosmologia gnostică este guvernată de Mintea-Zeu, ce întruchipează Viața și Lumina. Aceasta a modelat însă o altă Minte, care să se ocupe de forma lucrurilor și care, fiind stăpânitoarea focului și spiritului, a creat șapte guvernatori, ocupând șapte cercuri și stăpânind destinul.

            Însă Mintea Formativă, [unită] cu Cuvântul ce cuprinde sferele şi le învârte cu roata sa, a întors propriile sale lucrări şi le-a făcut să se rotească de la un început nedefinit către un sfârșit nedeterminabil, căci rotația acestor [sfere] întotdeauna începe acolo unde se sfârșește, după voia Minții.[8]

            Din această rotire a sferelor au apărut elementele: aerul, apa, pământul și focul, care au zămislit fiecare viețuitoare lipsite de rațiune cum ar fi păsările, peștii și animalele. Mintea, tatăl tuturor lucrurilor, a zămislit omul după chipul și asemănarea lui, dându-i în stăpânire toate celelalte făpturi fără rațiune, ca unul care are în el și lucrările celor șapte guvernatori și forma Zeului. De aceea, gnosticii cred că omul are o dublă natură, cea muritoare, a trupului, și cea nemuritoare, provenită de la Zeu, care îi crease din Viaţă –  sufletul, iar din Lumină –  mintea. Corpul material conține însă în el întunericul, din care este alcătuită și natura umedă ce intră la rândul ei în componența trupului din lumea sensibilă în care adastă moartea. Mintea este cea care va veni la oamenii care duc o viață curată, îndemnându-i să-și continue drumul, pe când ceilalți vor fi lăsați pe seama Demonului Pedepselor care la rândul lui se va folosi de foc pentru a ațâța și mai tare simțurile și poftele celor nevrednici și a le obține o pedeapsă cât mai mare după moarte.

            Deci, corpul lipsit de viață este supus prefacerii, iar dorințele lui se scufundă în natura lipsită de rațiune. Sufletul celui drept se ridică prin cele șapte cercuri, lăsând arhonților acestora darurile primite la coborârea prin sfere, apoi ajunge în a opta Natură, unde poate deja să vadă puterile aflate dincolo de ea și care îl preamăresc pe Zeu, scopul ultim al celor care au dobândit cunoașterea, al gnosticilor, fiind cel de deveni una cu Zeul.[9]

               Însă sufletul din om – dar nu orice suflet, ci numai acela care este credincios – este un ceva daimonic și divin. Iar un asemenea suflet, când pleacă din trup, după    ce se va fi luptat pentru credință – care este aceea de a-1cunoaşte pe Zeu şi de a nu face rău oamenilor – devine minte întru totul. Însă sufletul necredincios rămâne în propria lui esență, pedepsit de el însuși și căutând un trup pământesc și        omenesc în care să intre. Căci nici un alt trup nu poate primi un suflet omenesc, și nici nu este legiuit ca sufletul unui om să decadă în trupul unei vietăți lipsite de rațiune. Căci există, legea Zeului ca sufletul omenesc să fie ferit de o înjosire atât de mare.[10]

            Mișcarea ascendentă și descendentă a sufletului după moarte, cât și panteonul lumii celelalte, cunosc modificări importante pornind de primii gnostici și încheind cu cei care devin contemporani religiei creștine cu care încearcă să-și împace propria filosofie. În cadrul acestei istorii, ce adună influențe atât de diverse, Culianu consideră că pogorârea sufletului prin sfere și dobândirea de către acesta a unor atribute pozitive sau negative, oferite de arhonți, justifică și alte „operațiuni fantasmagorice” printre care erosul, visul și magia[11], deschizând astfel o poartă spre un domeniu de studiu și mai vast ce va include, printre altele, astrologia și alchimia.

[1] H. Ch. Puech, Despre gnoza si gnosticism, Editura Herald, 2018, p. 137.

[2] Marsilio Ficino, Th. Pl. VII, 6, vol I, pp.376-378 apud Culianu, Iter in Silvis, editura Polirom, 2013, p.120.

[3]   Hermes Trismegistos, Corpus Hermeticum, Editura Herald, 2012, p.31.

[4] S. Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Editura Humanitas, 1994, pp.34-35.

[5] H. Ch. Puech, Despre gnoza si gnosticism, Editura Herald, 2018, p. 51.

[6] Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, X,29, Editura Științifică, 1998, pp. 633-634.

[7] S. Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Editura Humanitas, 1994, pp.36-37.

[8] Hermes Trismegistos, Corpus Hermeticum, Editura Herald, 2012, p.32.

[9] Ibid., p. 37.

[10] Ibid., p. 85.

[11] I. P. Culianu, Iter in Silvis, editura Polirom, 2013, p 156.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.