Scriitor. Și profesor

Republicăm (cu acordul autoarei) textul Martei Petreu din 23 gânditori în Autoprezentări subiective (Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2020) pentru că ni se pare un excelent material didactic pentru studenții de la Filosofie (și nu numai). Din multiplele idei care sunt relevate în această autoprezentare, aș reține trei. Studiul istoriei e un pandant necesar al cercetării filosofice: „[T]ot ce ființează … există în timp … [A]tunci când cercetezi o problemă, e mai bine să pornești de la origine înspre prezent“. Cum scriam în altă parte, sintetizând două idei asimilate la seminarii de Filosofie de la Cluj și München, dacă pentru un filosof e esențială istoria filosofiei, pentru cunoașterea istoriei filosofiei e dezirabil studiul istoriei (să contextualizezi, de pildă, relația dintre Aristotel și Alexandru, cea dintre Montaigne și atmosfera nopții Sf. Bartolomeu sau, de ce nu, cea dintre Heidegger și Hitler). Or, filosofia trebuie combinată cu istoria: „Spun adesea despre filosofie că este o cheie universală cu care poți deschide orice domeniu și orice problemă. Ea, ca atare, prin acumulările ei istorice, nu aduce nici un adevăr, nu aduce «Adevărul», pentru că de fapt aduce adevărurile din epoca ei, din vremea cînd a fost scrisă. Dar îți aduce intrumentele cu ajutorul cărora poți căuta adevărul-din-vremea-ta“.

Filosofia românească este, după Marta Petreu, marea „necunoscută a culturii noastre“. „După părerea mea, cultura română are la ea acasă un statut precar. Deoarece este cultura natală, toată lumea care știe să scrie se simte îndreptățită să își dea cu părerea în scris despre ea, deși puțină lume are și curiozitatea să o și cerceteze. Iar specialiștii în filosofie, pentru că se ocupă, cei mai mulți, de autori universali, se cred la rîndul lor universali și tratează cultura de origine, inclusiv filosofia românească, de sus … Aș adăuga că filosofia românească reprezintă cea mai mare necunoscută a culturii noastre și că ea își așteaptă cercetătorii, pe cei necomplezenți cu ceea ce descoperă în cercetările lor, neumili față de condiția de aparținători la această cultură, și care totodată au asimilat și o paradigmă critică extrem-contemporană“. Recunosc că mă simt mai apropiat de anumiți filosofi germani și de anumiți poeți englezi sau francezi decât de autorii români (mai ales pentru că mă interesează, de pildă, originile romantismului și ale existențialismului, care nu pot fi plasate în cultura noastră). Dar Marta Petreu pune degetul pe rană: universalismul fără cunoașterea (și acceptarea) culturii proprii este snobism și incompletitudine. Și poate chiar disociere și bovarism.

Într-un context în care hydrele fascismului și ale comunismului scot mii de capete noi, ar trebui să ne gândim la victimele noastre nu numai de la Canal, ci și de la Holocaust. Chestiunea vinovăției române ar trebui rescrisă mereu, dar preferăm deseori negarea și autoiluzionările patriotarde: un popor ospitalier, inimos, care nu a dus războaie de expansiune etc. Or, umbra României este considerabilă: Codreanu, Antonescu, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Vadim, Iliescu… „Cel mai mare succes al textelor mele ar fi în ziua cînd noi, românii, ne vom  gîndi la evreii noștri pierduți în Holocaust așa cum ne gîndim la victimele noastre de la Canal. Cu tot atîta compasiune. Poate și cu asumată vinovăție. Aștept.“ (Ș.B.)

#

de Marta Petreu

Eu spun despre mine că sînt profesor și scriitor. Profesor de istoria filosofiei și culturii românești. După criteriile occidentale, filosof este acela care se îndeletnicește cu studierea filosofiei, de preferință într-o universitate sau într-un centru de cercetări. După părerea mea, filosof este acela care creează o concepție filosofică originală. Eu sînt profesor și cercetător al filosofiei și culturii românești, folosindu-mă de instrumentele bune pe care mi le pune la dispoziție specializarea mea dublă, filosofia și istoria. Am absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, cu dublă specializare, filosofie și istorie. Istoria, care a fost introdusă în programa noastră școlară la mijlocul anului întîi, și pe care am privit-o inițial cu rezerve, ca să nu spun cu mînie, s-a dovedit, pentru mine, importantă. Studiul istoriei m-a deprins, încet și pe nebăgate de seamă, cu ideea că tot ce ființează, inclusiv universul însuși, există în timp, că tot ce există are o origine, un început, și că, atunci cînd cercetezi o problemă, e mai bine să pornești de la origine înspre prezent. Poate a contribuit și psihanaliza la punctul ăsta de vedere, care mie mi-a intrat în reflex. Oricum, de lecția asta, să pornesc cu începutul, pe care nu mi-a predat-o nimeni în mod explicit, ci am asimilat-o aproape fără să îmi dau seama, au beneficiat toate textele mele, fie de cercetare, fie eseistice.

            Filosofia mi-a dat, cum le dă tuturor absolvenților ei, curajul de mă apropia, cu intrumentele ei, de orice problemă. Spun adesea despre filosofie că este o cheie universală cu care poți deschide orice domeniu și orice problemă. Ea, ca atare, prin acumulările ei istorice, nu aduce nici un adevăr, nu aduce „Adevărul”, pentru că de fapt aduce adevărurile din epoca ei, din vremea cînd a fost scrisă. Dar îți aduce intrumentele cu ajutorul cărora poți căuta adevărul-din-vremea-ta. Combinată cu istoria și privită în relativitatea ei marcată de timp, ea ne poate ajuta să cuprindem cu înțelegerea (înțelegerea nu este aprobare, ci reconstituire a mecanismelor de existență și acțiune ale unui fapt) orice epocă, orice fapt istoric, orice personalitate, orice creație.

            De cînd am terminat facultatea, în 1980, și pînă acum, am fost mereu profesor. Cu o singură întrerupere, în anul școlar 1990-1991, cînd am fost numai redactorul-șef al lunarului Apostrof, revistă a Uniunii Scriitorilor. A fost o pauză bună, pentru că în septembrie 1990, cînd toate cunoștințele mele și toți prietenii mei se pregăteau să meargă la școală, iar eu ba, mi-am dat seama că mie, de fapt, îmi place să țin lecții, mai mult, că am nevoie de „elevi”, de învățăcei de orice vîrstă, deci de studenți. Așa că m-am întors cît am putut de repede la „școală”, am intrat în învățămîntul superior, întîi colaborator extern, apoi titular. Am început ca lector.

            Eram deja doctor în filosofie cînd am intrat în învățămîntul universitar. Mi-am dat doctoratul cu o teză interdisciplinară, Valențele estetice ale anamorfozei logice, la Universitatea din București, și am avut un conducător de doctorat aparte, pe profesorul Ion Ianoși, cu care m-am împrietenit. Mai precis, a fost o prietenie de familie. Eu și Ion Vartic  am avut, în Janina și Ion Ianoși, prieteni buni și parteneri ieșiți din comun de colocvii pe orice temă, filosofică, literară, morală, muzicală, politică.

            Fiindcă am adus vorba despre profesori, e cazul să spun că, după cei șapte ani de-acasă, care mi-au impregnat Biblia în minte, pe mine m-au format profesorii. Întîi, învățătorea mea, Maria Runcu, care mi-a făcut cadou primele cărți și din a cărei bibliotecă m-am hrănit ani întregi. Și-apoi profesorii mei de la Școala generală din satul meu, din Jucu, navetiști aproape toți, tineri și frumoși, care mi-au adus, așa, mie anume, cu un fel de elan tineresc și pedagogic, cărți de citit din bibliotecile lor. Le cărau din Cluj pentru mine. Din liceu, pe care l-am făcut la Mediaș, apoi la Cluj, memoria mea afectiv-intelectuală a reținut numai figura profesoarei de română, doamna Bîrlogeanu. La facultate, figura cea mai interesantă a fost un profesor de istorie: Pompiliu Teodor, apoi asistentul lui, Nicolae Bocșan, apoi un sociolog atipic precum Ioan Aluaș, profesorul de estetică, Tudor Cătineanu, alții. Pentru că în timpul anilor mei de studiu fusese plecat în America, după facultate am frecventat vreo doi ani, de capul meu, cursurile altui sociolog, Achim Mihu… Pe Marga nu l-am prins, cînd eu eram studentă, el era cu o bursă în Germania, am beneficiat însă de felul lui de a pune problemele cînd am ajuns eu însămi în facultate și am lucrat de nu puține ori în echipa lui. Și alții, firește. A fost o facultate bună, pentru că m-a înzestrat nu doar cu instrumentarul filosofic și istoric, ci și cu un pic de sociologie, de psihologie, de statistică.

Iar paralel cu facultatea a fost cealaltă facultate, revista Echinox, o școală veselă, subversivă, unde nimeni nu explica nimic, așa că trebuia să prind totul din zbor, și criteriile etice, și pe cele estetice. Acolo am început să învăț să scriu.

            Dacă nu cădea socialismul real românesc, aș fi scris probabil numai literatură și eseistică literar-filosofică, așa cum am făcut în prima mea carte de eseuri, în Teze neterminate, care a așteptat la editură vreo patru ani pînă cînd, în sfîrșit, în 1991 a putut să apară. Acolo am texte tipice pentru un absolvent de filosofie din România socialismului real după model sovietic: scriu despre filosofie folosind ilustrație literară și despre literatură utilizînt chei filosofice de interpretare; pe deasupra, mă ocup de logică… și anume, de sofisme. Sofismele erau jucărelele mele concepute și executate pentru elevii mei de la Liceul de matematică-fizică „Emil Racoviță” din Cluj, un liceu important în viața mea, căci acolo am absolvit și acolo m-am întors, prin repartiție guvernamentală, în toamna anului 1980. Ei bine, eu am făcut pentru elevii mei un curs despre sofisme, pretext să îi învăț un pic de logică, de literatură, de filosofie, chiar și un pic de psihanaliză. Și așa mai departe… Exact ce se vede în carte, în Teze neterminate. Abia după ce am ajuns la universitate mi-am dat seama că la Liceul „Racoviță” din Cluj am lucrat cu elevi geniali.

Da, dacă nu cădea socialismul… În 1990, am crezut că începe o epocă fericită nu numai din viața mea, ci și din istoria României, cu cultura ei cu tot. Am crezut că pot studia orice și că, de asemenea, pot și am dreptul, mai mult, am obligația să scriu fără să mă cenzurez, spunînd, adică descriind, starea de fapt, adevărul. Cărțile pe care le-am scris după 1990 au fost, toate, rezultatul acestei credințe – cam naive, recunosc eu astăzi –, pe care-am avut-o.

Cred despre mine că sînt un autor tipic pentru cultura română, și asta nu numai fiindcă am debutat, precum cei mai mulți dintre filosofii români, cu o cercetare de logică, ci și pentru că îmbin în scrisul meu filosofia cu literatura: am debutat ca poetă, am continuat ca eseistă, iar acum, dacă mă uit înapoi, îmi dau seama că partea cea mai mare a scrisului meu e formată din studii. Studii de cultură românească. Am făcut o pasiune pentru cultură, pentru aceea română în particular.

După părerea mea, cultura română are la ea acasă un statut precar. Deoarece este cultura natală, toată lumea care știe să scrie se simte îndreptățită să își dea cu părerea în scris despre ea, deși puțină lume are și curiozitatea să o și cerceteze. Iar specialiștii în filosofie, pentru că se ocupă, cei mai mulți, de autori universali, se cred la rîndul lor universali și tratează cultura de origine, inclusiv filosofia românească, de sus. Mie, cultura natală îmi apare nu mică, cum se tot plîng unii și alții, ci o bună cultură mijlocie, dar în mare parte necunoscută nouă înșine, căci evaluată prin locuri comune rostogolite de la o generație de comentatori la alta. Prin clișee. Lipsa mare a culturii noastre în momentul de față este conștiința-critică-de-sine. Aș adăuga că filosofia românească reprezintă cea mai mare necunoscută a culturii noastre și că ea își așteaptă cercetătorii, pe cei necomplezenți cu ceea ce descoperă în cercetările lor, neumili față de condiția de aparținători la această cultură, și care totodată au asimilat și o paradigmă critică extrem-contemporană. De ce spun asta: noi am trecut prin experimentul socio-politic al totalitarismului, și al celui de extrema dreaptă (vreme scurtă), și al celui de extrema stîngă (vreme lungă de aproape o jumătate de secol), așa că știm ce „binefaceri” ne aduce regimul totalitar. Cu un asemenea trecut istoric, mă mir cînd citesc texte recente în care autorii îi elogiază pe filosofii autohtoni de dreapta, teoreticieni pe față ai totalitarismului, pentru că ar fi fost patrioți și anticomuniști. Măcar atît, extrema stîngă n-o elogiază mai nimeni, dar nu exclud ca într-o zi să citesc reabilitarea comuniștilor pentru că au fost antifasciști. De parcă nu s-ar ști că cele două extreme gemene se dușmăneau precum Cain și Abel și că, pe deasupra, voiau, fiecare, să elimine democrația în favoarea propriei formule totalitare. Dacă mă iau după asemenea autori, insist: de astăzi, s-ar părea că regimurile de forță pe care le-am avut, din decembrie 1937 pînă-n decembrie 1989, nu ne-au fost de-ajuns… Din cauza asta – dar nu numai – cred că filosofia românească are nevoie, acum, de cercetări necomplezente, totodată neumile pentru apartenența la această cultură, făcute într-o paradigmă critică extrem-contemporană. Mai simplu spus, eu tot aștept ca ideile și operele filosofice să fie numite drept ce sînt, iar proiectele totalitare din anii treizeci să nu mai fie jovial reabilitate, pe motiv că ar fi opere de… moraliști.

Pentru mine, filosofia trebuie să folosească la ceva. Nu numai la devenirea individuală, la evoluția insului ca individualitate, deși nici asta nu ar fi puțin. Ci la mai mult. De pildă, la sentimentul de „acasă” în lume, cum spunea un filosof. La clarificarea lumii din jur – sau din trecut. Astăzi, la a gîndi asupra prezentului pentru a preveni distrugerea viitorului, de pildă. Fiecare din aceste demersuri e condiționat, cred eu, de întemeierea pe  adevăr, pe adevărul formulat și reformulat la nivelul zilelor noastre. Filosofia poate fi folosită ca un bun instrument în crearea conștiinței-de-sine-critice a culturii noastre, una care să ne dea nouă, ca națiune, sentimentul întemeiat al demnității, și, pînă la urmă, certitudinea demnității noastre ca națiune.

Eu cred despre mine că la asta am lucrat. Că asta am făcut.

Am predat lecții. Și am scris cărți. Multe. Poezie, romane, eseuri, cercetări interdisciplinare de logică, cercetări de asemenea interdisciplinare asupra culturii românești, în care filosofia și istoria și-au fost de egal folos.

Evident, fiind noi o cultură literaturocentrică – viciu de structură pe care îl moștenim de la Maiorescu –  volumele mele de cercetare asupra filosofiei românești au fost receptate mai ales de criticii literari. Filosofia, bag eu de seamă, nu a fost în stare să își creeze un sector al receptării, comentatorii de texte/ idei filosofice cu o calificare de specialitate pot fi numărați pe degete. Asta e.

Aș adăuga și că la noi a scrie mult nu este neapărat un avantaj. Dimpotrivă: criticii literari, prin tradiție locală competenți în toate, inclusiv în filosofie și istorie (dar nu e de mirare că au ocupat un teren gol!) preferă operele mici, care pot fi citite într-o noapte. Nu mă încadrez în dimensiunea preferată de ei. Și, nu numai că am scris prea mult, dar pe deasupra am  încălcat, în cercetările mele, tabu-urile locului. M-am ocupat nu numai de simpaticele modalități în care poate fi anamorfozată logica, ci și de anamorfozele realității istorice românești. De chestiuni care produc antipatia instantanee a cititorului român, fie el oricît de instruit: de problema evreiască din România, de legionarism, de comunism, la nivelul elitelor filosofice și literare. Am făcut-o în felul meu, încercînd de fiecare dată să prind fenomenul descris și analizat dinspre origini, în devenirea lui și în legăturile lui cu mediul istoric existent. Mai mult, printr-un efort de imaginație – imaginația este activitatea intelectual-afectivă care stă la baza empatiei – am încercat să mă pun în pielea autorilor despre care am scris; și, totdeauna, am încercat să citesc tot ce a scris un autor, inclusiv documentele personale de genul scrisori, jurnale etc., pentru a-i înțelege resorturile interioare. Așa am făcut cu toți, de la Cioran, Eugen Ionescu, Sebastian, Eliade, la toți autorii pe care i-am cercetat. În intenție, am citit tot ce a scris autorul respectiv și foarte mult din ce s-a scris despre el. Subliniez: în intenție. Asta nu înseamnă că am reușit să identific, să zicem, toate scrisorile unui autor publicate prin reviste sau toate jurnalele ori memoriile în care s-a scris despre el. Intenția, însă, a existat. Nu m-am blocat în explicațiile de-a gata, nici în diagnosticurile prefabricate, ci m-am luat după ce spun/ ce conțin textele autorului cu pricina.

Iar cînd a fost vorba despre problema evreiască ori despre celebrii noștri tineri filosofi filolegionari, m-am gîndit și la victime, nu numai la sclipitoarele înlănțuiri de idei ale unuia sau altuia… Cel mai mare succes al textelor mele ar fi în ziua cînd noi, românii, ne vom  gîndi la evreii noștri pierduți în Holocaust așa cum ne gîndim la victimele noastre de la Canal. Cu tot atîta compasiune. Poate și cu asumată vinovăție. Aștept.

Da. Cînd m-am apucat de scris despre probleme atît de dificile, de dureroase, nu mi-am închipuit că mentalul colectiv românesc este fixat, și la nivel intelectual, pe idoli. Iar dacă despre comuniști mi-am imaginat că mai sînt activi și insidioși, intervenind pe piața – atîta cîtă este – a ideilor intelectuale, în nici un caz nu mi-am imaginat că legionarismul și extrema dreaptă (nu se suprapun…) mai au aderenți. Și nici nu am crezut în conspirații.

Acum sînt la sfîrșit de carieră. N-aș spune nici că am avut succes cu ceea ce am scris, nici că am eșuat complet. Partea de eșec îmi apare totuși mai mare decît reușita. Nu știu nici ce anume voi mai apuca să termin din studiile începute și nefinisate.

Dar acum, la sfîrșit de carieră, știu că în cultura românească adevărul este ultimul lucru care contează.

Și mai știu că, dacă intri, ca femeie, în cercetarea unor probleme aflate în atingere cu politicul, cu marele, sfîșiatul domeniu al politicului din a doua jumătate a secolului XIX și mai ales din secolul XX, oricine se simte îndreptățit să te confunde cu un cui și să-ți dea cu ciocanul în cap, întocmai ca unui cui. Și că o face fără scrupule, cu plăcere, cu răutate, cum mi-a spus unul dintre agresori, întîmplător nu cel mai vinovat. Sau, de ce nu, cu nobila  convingere că așa se cuvine să facă. Cel mai tare m-a mirat pasiunea cu care sînt scrise textele contra cărților mele și contra mea: sînt criticată nu numai pe text, ci atacată la persoană, insultată public. În timp, mi-au fost făcute procese de intenție, atacatorii mei au căutat erorile cu lumînarea, de la virgulă la interpretare. Am fost batjocorită în văzul lumii, de la înalte tribune, începînd de la Vadim Tudor (culmea: pentru poezie!) pînă la Gabriel Liiceanu & Andrei Pleșu (culmea: pentru că m-am atins de unul dintre idolii lor!). Pe urmă, nu m-am mai mirat cînd au apărut debutanți de ambe sexe care s-au simțit îndreptățiți să îmi explice că ei știu mai mult și mai bine decît mine despre tema pe care am cercetat-o eu. Am reușit performanța, uimitoare, să coalizez de cîteva ori contra mea comuniști și legionari, cetățeni români neaoși și cetățeni români evrei, persoane private și instituții, urmași de autori și „fani” de autori, alții, din Israel pînă-n Franța ori America. Tuturor acestora, domni și doamne, le doresc tot binele, sănătate și, vorba aceea, tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. Datorită lor cunosc nu numai zona întunecat-întortocheată a lumii și firii românești, ci și faptul că adevărul are și astăzi un anumit preț.

Dar. Dar, în toată povestea asta, am avut și un mare noroc: faptul că am fost și mai sînt angajata Universității „Babeș-Bolyai”, unde libertatea mea a fost deplină, unde nimeni nu s-a amestecat niciodată în ceea ce am făcut și fac ori în ceea ce am scris și scriu. Plus o mare editură care, de la un anumit moment, mi-a publicat cărțile: Editura Polirom.

Trebuie să recunosc: îmi pare bine că am scris cărțile pe care le-am scris, exact așa cum le-am scris, fără compromisuri. Atîta vreme cît erau în fază de cercetare și scriere, mi-au adus multă bucurie. Uneori, și după. Cum a fost de pildă ecourile despre studiile mele în exegeza americană, italiană, franceză, austriacă.

Așa că am fost și sînt un om norocos.

Eu, care am fost și sînt, la început prin hazard, care nu e decît alt nume al destinului, apoi prin liberă alegere, scriitor și profesor.

15 iunie 2020, Cluj

#

Marta Petreu

Nume legal: Rodica Marta Vartic

Nume la naștere: Crișan

Născută în Jucu de Jos, județul Cluj, fiica Mariei și a lui Augustin Crișan, țărani mijlocași

Locuiește în: Cluj-Napoca, România

Marta Petreu este scriitor şi profesor. S-a format în ambianţa intelectuală a mişcării literare Echinox, de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai“ şi, din 1990, redactor-şef la revista Apostrof, publicaţie mensuală editată de Uniunea Scriitorilor din România. Din 2009, publică la editura Polirom, unde are o „Serie de autor Marta Petreu”.

Poeme, în țară

Aduceţi verbele (1981);

Dimineaţa tinerelor doamne (1983);

Loc psihic (1991);

Poeme neruşinate (1993);

Cartea mîniei (1997);

Apocalipsa după Marta (1999), antologie de poezie religioasă cu 7 inedite; Falanga (2001) antologie de poezie de dragoste cu 15 inedite;

Scara lui Iacob (2006);

Apocalipsa după Marta (integrala poeziei publicate pînă atunci, 2011);

Asta nu este viaţa mea (2014).

Romane, în ţară

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2011, reeditare 2019);

Supa de la miezul nopții (2017).

Eseuri şi studii, în ţară

Teze neterminate (eseuri, 1991);

Jocurile manierismului logi (1995, ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2013);

Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României“ (1999; ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2004; ediţia a III-a revăzută şi adăugită, cu titlul schimbat Cioran sau un trecut deocheat,  2011).

Ionescu în ţara tatălui (2001; ediţia a II-a, revăzută, 2002; ediţia a III-a revăzută şi adăugită, 2012);

Filosofia lui Caragiale (2003; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2012);

Filosofii paralele (2005; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2013);

Despre bolile filosofilor. Cioran (2008; ediţia a II-a, 2010; ediția a III-a revăzută și adăugită, 2017);

Diavolul şi ucenicul său: Nae IonescuMihail Sebastian  (2009; ed. a II-a, revăzută şi adăugită, 2010; ediția a treia, revăzută și adăugită, 2016);

De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (2011);

O zi din viaţa mea fără durere (eseuri, 2012);

Biblioteci în aer liber (eseuri, 2014);

Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără (2016).

Domni și Doamne (2020).

Publicistică (interviuri cu personalități ale vieții intelecutale)

Conversaţii cu… I, 2004;

Conversaţii cu… II, 2006.

 

Cărţi gîndite şi alcătuite de Marta Petreu

Locatarii de la Ciucea. Album Veturia și Octavian Goga (1998);

În lumea taţilor (2004);

Cele 10 porunci (2007);

Scriitorul şi trupul său (2007);

Volume în colaborare

Ferestre întredeschise. Alexandru Vona și Ovidiu Constantinescu (1997)

Vlad Mugur, spectacolul morţii (2001);

Sadovaia 302 bis (2006);

A prefaţat şi îngrijit ediţii de carte de literatură şi filosofie (Nae Ionescu, Bucur Ţincu, Arthur Dan, Constantin Rădulescu-Motru, Radu Stanca, D. D. Roşca, Alexandru

Vona, Zaharia Boilă, Radu Petrescu, Z. Ornea, Miklós Bánffy, Farkas Jenő, Mihail Sebastian, Petru Dumitriu ş.a.). A colaborat la multe volume colective și la reviste, din țară și străinătate deopotrivă.

 

Volume personale în străinătate

Poèmes sans vergogne, trad. par Odile Serre, Alain Paruit, Ed. Pastenague, Franţa, Editura „Le Temps qu’il Fait“, 2005;

An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania, translated by Bogdan Aldea, Ivan R. Dee Publ. House, Chicago, 2005, S.U.A.;

O bolestima filozofa. Cioran, tr. Djura Miocinovic, Serbia, Vîrșeț, Ed. KOB, 2008;

Jonesko u očevoj zemlji, traducere de Djura Miocinovic, Serbia, Vîrșeț, Ed. KOB, 2011, Serbia;

L’Apocalypse selon Marta, trad. de Linda Maria Baros, Paris, Ed. Caractères, 2013;

Márta jelenései, Fordította Németi Rudolf, Az elöszót írta Szabó Anna, Budapesta, Palamart Kiadó, 2014;

The book of Anger, translated from Romanian by Adam j. Sorkin, Christina Zarifopol-Illias and Liviu Bleoca, New Orleans, Diálogos Books, 2014;

Notre maison, dans La Plaine de l’Armageddon, traduction du roumain et préface de Florica Courriol, Lausanne, Suisse, Editions l’Age d’Homme, 2014.

Il passato scabroso di Cioran, a cura di Giovanni Rotiroti, postfazione di Matia Luigi Pozzi, traduzione dal romeno di Magda Arhip e Amelia Natalia Bulboacă, Napoli-Salerno, Editore Orthotes, 2015;

Dall’Olocausto al Gulag. Studi di cultura romena, a cura di Giovanni Rotiroti, traduzione e postfazione di Irma Carannante, Napoli-Salerno, Orthotes, 2016;

L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014, Cura e traduzione di Roberto Merlo, Italia, Novi Ligure,  Edizioni Joker, 2016;

Il canto l´incanto il grido. Tre Poetesse dell´Europa centro-orientale: K. Iłłakowiczówna, K. Nekrasova, M. Petreu, con testi e traduzione a fronte, a cura di Krystyna Jaworska, Massimo Maurizio, Roberto Merlo, testi di Kazimiera Illakowiczowna, Ksenia Nekrasova, Marta Petreu, Italia, Stilo Editrice & Università di Torino, 2017;

Apocalipsi segons Marta,/ Apocalipsa după Marta, Antologia poètica,  Pròleg de D. Sam Abrams, Traducció de Jana Balacciu Matei i Xavier Montoliu Pauli, Barcelona, Pont del Petroli, Poesia, 2019;

Marta Petreu, Sulle malattie dei filosofi: Cioran, traduzione e a cura di Mattia Luigi Pozzi e Giovanni Rotiroti, Introduzione: Mattia Luigi Pozzi, Postfazione: Giovanni Rotiroti, Milano, Criterion Editrice, 2019.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.