de Mihai Pavel
Dacă a fi liber în societatea contemporană înseamnă să îți vinzi sufletul în sclavie autoimpusă, atunci nu am nevoie de nimic din tot ce îmi poate oferi umanitatea. Oamenii au luptat secole pentru libertatea personală, gândire liberă și afirmarea voinței sinelui, urmând să sfârșească în eterna sclavie. Franța revoluționară a înlocuit o monarhie autoritară cu o nouă speranță, mai capricioasă decât precedenta. Lupte neîncetate împotriva asupritorilor s-au soldat cu revenirea în tărâmul libertății de fațadă. Atunci când un câine latră din cauza lanțului prea scurt, stăpânul îl lărgește, dar niciodată nu îl înlătură – atunci câinele își scutură fericit coada, căci este liber. În realitate, atâta timp cât cineva crede în ideile altcuiva – fiind chiar gata să lupte sau chiar să își dea viața pentru niște cuvinte goale dintr-un paragraf, nu poate fi absolut liber. Libertatea poate fi doar totală, absolută prin sine, fără alt obiect în corpul existenței proprii. Când mă gândesc la acel om care crede în toate ideile, mai puțin în cele proprii, îmi imaginez o biată ființă cu spiritul și intelectul în bătaia vântului. Foamea de idei duce lumea la răscrucea istoriei. Marx a fost unul din vânzătorii de iluzii ai filosofiei. Când ajungi să crezi într-o iluzie, restul realității devine fals, singura adevărată este iluzia ta. De la ideologii la religii, toate au transformat omul într-o mașinărie. Singurul leac ce ne-a scăpat parțial de puroiul ideilor a fost scepticismul. Pentru a fi cu adevărat liber trebuie să renunți la tot ceea ce te controlează, urmând ca apoi să intervină afirmarea libertății personale. Oamenii au devenit sclavi în propriile lor vieți. O altă metodă destul de eficientă de a-l face pe individ să renunțe la tot, iar ceea ce a rămas să fie dispus să îți dea cu plăcere a fost subjugarea economică. Cine are bani suficienți poate condiționa libertatea personal în cele mai aspre moduri cu putință. Toate sistemele economice își trag seva din puterea cetățenilor. Dacă am pune spre analiză tot ce am menționat aici, ne-am da seama că de fapt nu există libertate acolo unde există responsabilități. Omul se mulțumește cu ideea falsă de libertate pe care și-o creează, urmând ca mai apoi să lupte pentru falsa sa libertate. Libertatea absolute nu poate exista atâta timp cât există nevoi. Aruncând o privirea asupra epocii actuale îmi dau seama că nevoia îl împinge pe om în lanțuri. Acesta le va purta bucuros, spunând „Sunt fericit pentru că am dreptul de a fi în lanțuri”. Chiar atât de dominați de materialism am ajuns încât să ne vindem timpul pe un preț de nimic, apoi să îl răscumpărăm atât de scump? Viețile noastre au avansat, dar noi? Noi nu am putut face față unei noi lumi ce promitea atât de multe, fără să îndeplinească nimic. Încă mă macină gândul acelor oameni care caută fericirea într-un loc de muncă bine plătit – ai vrea să îți sacrifice timpul și libertatea pentru binele altuia? Poate singurii oameni care trăiesc fără nici un fel de obligație sunt cerșetorii. Ar fi oare un cerșetor, sceptic absolut, modelul libertății universale?