note la epistola către romani 1.3

(#gnostice)

de Marius-Iulian Stancu

 III. dreptatea lui dumnezeu ca dreptate a credinței [3, 21 – 4, 25]

 

  1. teza [3, 21-26]

 

una dintre cele mai obscure și mai dificile secțiuni ale acestei epistole, una căreia luther îi acorda un rol central în economia epistolei și a bibliei. “natura confuză a acestui pasaj nu poate fi explicată decât dacă se remarcă că avem prezente o sumă de termeni și motive liturgice non-pauline. cu alte cuvinte, tradiția fixată este schițată atât în introducere cât și în concluzie, pentru a susține doctrina justificării atât aici cât și în 4, 25, cum s-a întâmplat și în cazul mesajului lui hristos din 1, 3. structura propoziției devine obscură deoarece pavel, ca și în celelalte versete menționate, nu identifică tradiția despre care este vorba și, mai mult, o interpretează prin intermediul unor adaosuri.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 92].

  • credința ca unic fundament al justificării. [douglas j. moo, the epistle to the romans]. constrastul dintre cele două ere ale istoriei salvării.
  • “eschatonul este în mod paradoxal prezent, dar prezentul nu este eschatonul.” [ernst käsemann, commentary on romans, 93]. “«dar acum». stăm în fața irezistibilei și atotcuprinzătoarei desființări a lumii temporale, a tuturor lucrurilor și oamenilor, în fața pătrunzătoarei și ultime krisis, în fața supremației negației prin care întreaga existență este strânsă ca un sul.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 91].
  • «dreptatea lui dumnezeu» nu este desăvârșită de garanția mântuirii prin credință, aceasta făcând parte din primele roade ale împlinirii viitoare. vocabularul este cel al revelației [«s-a arătat» – v.21], cu victoria divină care se manifestă acum. dreptatea lui dumnezeu se manifestă ca dreptate a credinței [διὰ πίστεως]; nu în sensul de credință a lui isus, ci în acela de receptivitate umană care se exprimă în ascultare. „pentru necredință, dreptatea lui dumnezeu se manifestă în mod necesar ca negație divină.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 93]. în omilii la epistola către romani, ioan hrisostom remarcă faptul că dreptatea divină nu este ceva nou, ea nu este «dată», ci «arătată» [ca “revelație a lui hristos” – ambrosiast], “ceea ce se arată este vechi dar mai înainte ascuns.” [ancient christian commentary on scripture, vol. vi]. pentru augustin, în despre spirit și literă, dreptatea este haina cu care dumnezeu îl îmbracă pe păcătos. interesantă este și perspectiva lui severian privind natura care eșuează în a-l descoperi neamurilor pe dumnezeu, la fel ca legea în ceea ce-i privește pe evrei. [ancient christian commentary on scripture, vol. vi].
  • unde este prezentă dreptatea lui dumnezeu este prezentă și împărăția acestuia. „dătătorul se face cunoscut în ce oferă în dar…pentru apostol dovada dreptății divine nu mai constă într-o înnoire a legământului cu vechiul popor al lui dumnezeu. dreptatea lui dumnezeu este orientată universal spre credință…istoria salvării din vechiul legământ intră în dimensiunea mai amplă a istoriei mondiale.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 101]. „proclamăm nestricăciosul pentru care tot ceea ce-i stricăcios nu constituie decât o parabolă.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 96].
  • „viziunea noilor zori rămâne o viziune indirectă; în isus revelația constituie un paradox, oricât de obiectivă și de universală ar fi ea. faptul că făgăduințele de credincioșie ale lui dumnezeu și-au aflat împlinirea în isus hristos nu este, și nu va fi niciodată, un adevăr evident în sine, de vreme ce în el acest adevăr apare în ascunderea lui ultimă și în taina cea mai profundă…în isus, dumnezeu devine cu adevărat o taină…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 97-98].
  • «nu este deosebire. fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui dumnezeu…» [v. 22-23]. “cauza disoluției oricărei distincții, remarcabila uniune este atestată de o separație ramarcabilă. nu există vreo proprietate pozitivă a oamenilor care să fie suficientă pentru a asigura fundamentul solidarității umane; deoarece orice proprietate pozitivă – temperamentul religios, conștiința morală, umanitarismul – toate conțin deja sămânța dezbinării sociale. toți acești factori pozitivi produc diferențe, prin intermediul lor oamenii ajung să se deosebească unii de alții. solidaritatea autentică este fundamentată pe ceva negativ: este fundamentată pe ceea ce oamenilor le lipsește.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 100-101]. “ce aflăm, deci, în isus hristos? tot ceea ce îngrozește: sfârșitul istoriei în istorie, distrugerea structurii evenimentelor în cadrul structurii, sfârșitul timpului în acest timp.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 103].

  1. dezvoltare polemică [3, 27-31]

 

stilul diatribei – cu întrebări și răspunsuri scurte, unul prin intermediul căruia pavel poate purta un dialog cu iudeul-imaginar și „aroganța excesivă” [teodoret al cirului] a acestuia [ancient christian commentary on scripture, vol. vi]. “pentru pavel doctrina justificării este una militantă…atacând persoana religioasă pentru că doar în acest fel este păstrată adevărata semnificație a justificării celui păcătos. altfel, mesajul creștin al harului devine o formă de religie, iar doctrina paulină a justificării este redusă, cum se întâmplă în interpretarea ei modernă, la o proclamație a salvării care vorbește despre dragostea lui dumnezeu și astfel omite să îl pună pe omul pios în fața judecătorului său, oricât de mult ar vorbi despre o judecată viitoare. harul constituie în același timp și o judecată deoarece plasează în mod fundamental persoana religioasă ca fiind pe același loc cu cea păcătoasă…sfârșitul eschatologic al lumii se proclamă în sens antropologic ca sfârșit al manierelor prin care cineva se poate salva pe sine, în timp ce legea întoarce persoana la sine, adică la lumea existentă a anxietății privind sinele și a nesfârșitei siguranțe de sine.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 102]. solus deus = sola gratia. “confesiunea monoteistă distruge o concepție despre lege care face din salvare un privilegiu al celui religios…dacă este doar dumnezeul evreilor acesta încetează să mai fie singurul dumnezeu.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 104]. din punctul de vedere al contextului istoric, critica paulină este îndreptată împotriva iudeo-creștinilor pentru care legea și circumcizia păstrau în continuare un rol fundamental în economia mântuirii. cu toate acestea, pavel consideră că justificarea prin credință nu se află în opoziție, ci în continuitatea învățăturii scripturilor iudaice. [douglas j. moo, the epistle to the romans]. «principiul credinței» îl constituie mântuirea prin har, potrivit interpretării lui ioan hrisostom [ancient christian commentary on scripture, vol. vi].

  • “pornind de la această presupoziție este posibilă adoptarea unei atitudini critice față de lege, religie, experiență umană, istorie, față de inevitabilitatea acestei lumi așa cum este ea; de fapt, față de orice atitudine umană…această perspectivă critică implică o concepție potrivit căreia lumea și istoria umană se desfășoară într-un context secular și relativ, lipsit de semnificație în cele din urmă; dar implică și o concepție potrivit căreia acestea au semnificația de parabolă a unei cu totul alte lumi; că aduc mărturie pentru o cu totul altă istorie; că este o reminiscență a unei umanități cu totul altfel; că sunt, de fapt, o parabolă, o mărturie și o reminiscență a lui dumnezeu.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 107].
  • mai există vreo altă lege în afară de legea faptelor? “nu există limită pentru îndreptățirea de sine umană: ea poate să ia nu doar forma glorificării de sine, ci și a anihilării de sine, precum în budism, misticism și pietism. cea din urmă formă de îndreptățire constituie o neînțelegere mult mai gravă decât prima deoarece se află foarte aproape de dreptatea lui dumnezeu…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 109]. karl barth numește această atitudine «fariseismul smereniei». legea credinței constituie «momentul» în care suntem mișcați de dumnezeu, și care nu poate fi închis într-un sistem sau «cale». acest «moment» nu reprezintă o exaltarea sau o transformare, nu are un trecut sau un viitor, nu aparține unei secvențe logice, ci este mereu ceva nou.

##

cărțile:

  1. karl barth, the epistle to the romans, published by oxford university press, 1968.
  2. ernst käsemann, commentary on romans, published by william b. eerdmans publishing company, 1990.
  3. ancient christian commentary on scripture, vol. VI, edited by gerald bray, published by intervarsity press, 2005.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.