Mottocultura [III]

~jur’noir~

de Ion-Daniel Pestrea

Mottojurnal

“O idee utilă devorează oameni. ‘Țelegi? Ca să fie practică, o idee tre’ să înfulece, ÎNFULECE! Ai înțeles? Or ce ai ‘neata aici…e apă chioară.”

Marele Insfector al Biroului Literar-Pandemic dă cu Bandan de pământ, din nou

“-Prin hăul noros, Sub plafon lăptos, De la cer mai jos, Bibanu’ de os, Baboi fioros, Zvelt și languros, Sare și apare, E o spaimă mare, Ghici care? recită domnul Vundu. Ei, ce părere ai? Mă pricep sau nu?

-E deosebit. Ce reprezintă? zise Bandan, prudent.

-Trecerea Naratorului, ce altceva? se miră domnul Vundu. Așa cum o văd io, poetic! Ce ai? Ești cam absent, așea.

Bandan vedea, împietrit, marea goană a micului iepure-mintea sa-în țarcu’ fără ieșire al umbrei lui Mazunda. Oare ce viteză dezvolt pe Carbo, aici? Aș putea executa un plonjon în grosimea cețuroasă cu succes? Nasu’ creaturii e fin? M-ar culege orbește? Prea multe necunoscute îi blocau resorturile salvatoare.

-Genial! zise el. Absolut deosebit! Îmi place tare, tare mult! Talent maxim!

-Mulțumesc! zise domnul Vundu. Sunt măgulit. Îți curge apă din bărbie. Te simți bine?

-Foarte bine! Excelent! se grăbi să spună Bandan. Clopotul colapsului îi bătea în cap cu putere.

-Hm! vorbi Mazunda, cu toată suflarea sa monstruoasă. Ieși un mare mârâit odios, hargHMgrrhh! sau pe aproape. Răsună a sentință.

Variantă în care Mazunda nu se arată ostil, ci afin lui Bandan; acesta încă nu înțelege raza de speranță orbitoare care-i intră în ochi

“Pentru concentrare și memorie, cel mai bun e ovăzul.”

Manole Cal Cumplit

“Am o oră întreagă de șmotru

În urmă, o oră întreagă ‘nainte.

Am

O zi întreagă de șmotru în urmă,

O zi întreagă ‘nainte.

Am

O lună de șmotru în spate

O lună ‘nainte!

Am

An de șmotru în urmă,

Și unu tot înainte!

Am

O viață de șmotru,

Trist șmotru trecut,

Glorios șmotru-

Viitor umplut.

Șmotru etern, șmotru prezent

Mă ține absent.

Nu mă văicăresc,

Observ

Sensu’ vieții:

Trudă, zel, sudoare,

Caznă, chin, sforțare.

Șmotru, rânire,

Străduință, năzuință

Și râvnire.

Speranță, căznire.

Salahorie,

Roboteală,

Corvoadă.

O epuizare.

(a sinonimelor)”

Balada salahorului din Foburg,

autor Anonimul Pompagiu Dogmatic

“După cum știți, bănuiesc, numele meu este domnișoara Carry Mentola, îmi puteți spune, pentru că suntem, iacătă, oarecum dimpreună în șaua aceluiași cal, dacă pot spune așa, miss Carry, domnule Paguru Bau Bandan, prietenii mă cheamă miss Carry, eu vă voi fi călăuza carierei, ce părere aveți, nu ziceți nimic vă rog, lăsați-mă să vorbesc!…numitul Bandan doar căscase gura nițel, uimit și ușor hipnotizat de micuța creatură sugușată cu o fundă imensă, care-i acoperea până și nasul, pe lângă bărbie, gură și piept, o fundă toracică de culoare mov, ușor veninoasă, dacă era să-l întrebi pe el.

-Mai întâi, ați scris în siviul dumneavoastră, la ocupații anterioare, citez: Scamă gânditoare, muncitor cu peniță. Cum explicați?

-Am vrut să completez, simplu, gânditor și scriitor, dar m-am analizat un pic, cu sinceritate, și am găsit că e prea mult. În plus, am considerat că e prudent să mă arăt cât mai umil, scamă mi-a venit pe limbă, să mai taie din bombasticul lui gânditor. Iar muncitor cu peniță mi se pare onest. Dacă ziceam scriitor, mă băgam în același cârd cu Simandicoșii, Erudiții, cei care pot ridica turnuri cu operele lor. Foarte nepotrivit.

-Mda. Oricum, o altă parte a siviului ne-a atras atenția. Apropo, aveți un sivi deosebit.

-Zmulgțumesc!

-Poftim?

-Am un defect de vorbire, apare când mă aștept mai puțin, pardon.

-Mda…Ați activat în domeniul imondicelor, așadar?

-Da, desigur. Am crescut porci, dar mai ales păsări.

-Ce tip?

-Ouătoare, în principal.

-Ce instrumente mânuiți cu pricepere?

-Mătura, lopata, mopul, hârlețul, barosul, târnăcopul, în ordine descrescătoare.

-Dar roaba?

-Sunt bun și cu roaba.

Miss Carry Mentola deschise un dosar aflat pe biroul destul de scund la care se afla, și începu să scrie cu dezinvoltură și caligrafic pe o foaie gălbuie aflată în el. Prin aceasta, d-ra călăuză arăta o mare îndemânare și chiar artă birocratică, socoti Bandan, deoarece funda cu care era sugușată îi împiedica vederea să ajungă până la foaia gălbuie-pe care totuși o completa repede și formidabil! Ce exemplar de birocrat pur sânge, calculă el.

-Bine. Vă trec aici denominația carierei. Cum preferați să fiți numit? Vreau două denumiri.

-De ce două?

-Pentru siguranță. Dacă nu veți fi recunoscut după una, rămâne cealaltă. E procedura.

-Ah, procedura.

-Da, procedura denumirii.

-Porcar?

-Nu avem porci în Foburg. Porcii sunt creaturi din mlaștină.

-Adevărat. Măturător? Salahor? Ambele variante sunt umilitoare, gândi Bandan. Grăjdar?

-Nu avem grajduri în Foburg! Procedura cere ca numele carierei să fie formulat pe baza materialului cu care se lucrează.

-Înțeleg.

-Care e?

-Kaka.

-Nu fiți dramatic. Imondice. Imondician.

-Mmm…Cacatician, mai bine.

-Excremenții…ar, onist?

-Excremențial.

-Bălegar. Baligator?

-Sună sălbatic.

-Ah! Guano! Guanoier?

-Hm. Nu știu.

-Guanoier-imondician. Gata, am completat. Felicitări, e primul pas în carieră.

-O carieră mirositoare, zmulgțumesc.

-Dar aveți experiență. Vă va fi tare ușor. Jobul vi se potrivește ca o mănușă.

-De vidanjor.

-Cum poftiți.”

Bandan la Oficiul Sforțării în Muncă

“-Am impresia că lumea vine peste noi grămadă, zise Gornel Sfiorosu.

-Care lume? se miră Margarin Marmeladoff.

-Natura! Găinațurile! Praful străzii, noroaiele! Fulgii, semințele, cornuții! Frunzele, ciulinii!

-Așa a fost mereu.

-Ba nu. A devenit mai intens.

-O fi din cauza virusului.

-Ce legătură să aibă?

-Zic: te-ai controlat? Poate că l-ai luat. Ai febră?

-Fugi dom’le d-aici! “

Gornel Sfiorosu se arată copleșit

(text în construcție)

Mottojurnal

“Ecuația este următoarea: caracteristicile ieșite din comun atrag atenția omului.

Tot ce atrage atenția omului, desigur, dispare.

Aceasta este procedura. Sper că este clar.

Nu lăsăm nimic la întâmplare. Avem o abordare științifică.

De exemplu, lupul cu pungă. La ce-i trebuia lupului pungă?

Nu putea și fără? Ca lupii normali?

(De ce au dispărut și lupii normali vom vedea în capitolul următor.)”

Din lucrarea “Climaxul ah-oh! civilizației”, capitolul 9 “Procedura ezgtincției-eliminarea speciilor urâte, neplăcute sau inutile” de  Sclipiana Escepționela Espertoff-Perfektu, doctor în exterminologie, isterie antică și modernă, membră universală și deținătoare a nenumărate alte titluri, diplome și competențe (câteva mii)

“Prietenilor din WordPress: ca să folosesc editorul clasic, scriu titlul în editorul nou, care nu-mi place (fierb de nervi), salvez ciorna, apoi merg la Articole-Toate articolele și deschid cu Editorul clasic! Apare opțiunea acoloșa*.”

*regionalism din Oltenia (apare și în Dobrogea)

O informație pe care muncitorul cu peniță o crede utilă

“Mănânci rahat, dar îmi place să te ascult.”

Între vecini

“-Nu poți umbla desperecheat prin Foburg! Tre’ să-ți găsim asistenta nimerită.

-Văd că duci o povară. Te preocupă biznisu’ altuia. Ce chin.

-Oriunde apar doi, în loc de unu, e altă impresie. Iată, sunt doi! spune lumea. Frumosul binom al împlinirii, et cetera.

-Două singurătăți în loc de una. O agravare inutilă.

-Siviul tău va cântări mai mult. Va vibra armonios în urechile ierarhice.

-Să zicem o auto-damă sau o droidă reciclată, o automatoancă, o roboată, mda.

Nu o femeie clasică. Femeile clasice creează și răspândesc multă confuzie. Obscuritate, haos, tărăboi.

Sunt forțe ale naturii primordiale.

-O Umanka ar da bine în sivi, atâta zic. Dacă te preocupă viitorul…

-Am încercat în trecut! De mai multe ori. Și am descoperit că, din ce face și spune o Umanka, 99,99% mă scoate, efectiv, din toți dovlecii. Trăiesc o fierbere neîntreruptă.

Mă leșină! Femeile clasice mă leșină.

-Treaba ta.”

Asmuțeală prin gard între doi vecini; unu’ se mută în Foburg, curând

“Fraze Catartice Acum!”

Deviză compusă de Calofil Kalofiloff, sloganist contestat; catartic nu în sensul de laxativ

Mazunda își întinse gâtul, care și-așa era mai lung  decât al oricărei creaturi cunoscute de Bandan (girafele dispăruseră de milenii), până i se băgă în suflet, de nu mai reușea să respire corect:

-Pf! Pfm! H! Sfr! Sfr! făcu la el. Bruta solzoasă mijise ochii săi cumpliți, și se concentrase în nas. Cred că mă adulmecă, calculă Bandan, căruia gongul spaimei îi suna bang după bang direct în piept, și un fior exotic îi curenta spinarea.

Deodată, uriașul Proteus de baltă, în loc să-l înghită, cum se aștepta, icni și sări înapoi.

-Exact cum am bănuit! Necomestibil! Otrăvitor! În fine, poate că nu chiar fatal, dar cine știe…

-Poftim? Fără să vrea, Bandan sună cam indignat.

-Nu mă înțelege greșit. Ador să iau un prânz viu! Am simțit flavours-fleivărs autentice, să jur că te-am pescuit azi din Mustipal Ros, nu altceva. Dar asezonarea e cumplită! Așa gânduri și idei negre, amare. Inacceptabil! Mie prânzu’ viu îmi place candid, împăcat cu lumea. Nu pot să înghit un turbion de furie, mă stric la burtă.

-Mi se pare logic, zise Bandan, un pic ușurat. Tipu’ e un judecător de caractere desăvârșit, socoti. Așa este, sunt un personaj toxic, o pălărie ucigașă zemoasă cu muscarină!

-E păcat de tine, băiete. Aveam așteptări mari.

-Vă cred, domnule Mazunda.

-Cu ce treabă spuneai că ai venit la Turefel? Numitul Mazunda luase o atitudine mai protocolară. Poza în  dragon de paradă.

-Gazda mea, madam Gogoya, m-a trimis la tutungeria ezoterică pentru un bax de Visul Divei Stelare. Mi s-a spus că e aici, în piciorul Likeleii.

-Da, e aici. Acolo, sus. Creatura zmuci din cap către înălțimi. Bandan privi Turefelul, și observă o simțitoare subțiere a smogului.

-Dacă ai bancnote, eu te servesc cu plăcere. Mă tem că Manuel e incapabil. Într-adevăr, Manuel zăcea, insensibil.

-Am, desigur. Trei sonete scrise de dânsa, caligrafiate pe hârtie de papirus, galbenă. Se buzunări la piept. Poftim, iată!

-O, divină cerneală! Și ce litere ondulate, duioase! Este fantastic! Îți dau Visul, un balot!

Bestia întinse iar gâtul prealung, pentru care Bandan nu avea termen de comparație în lumea animală (girafele dispăruseră de milenii), și-i vomită la picioare un balot de mucus strălucitor care, printre altele, conținea și baxuri de Visul Divei Stelare.

Bandan fu impresionat.

Mottocultura

“Adevărul există! E o minciună utilă.”

Apoftegmă lansată de Poftel Microbius către Gornel Sfiorosu, într-un dialog ocult, la o țuică

“Din eșec în eșec, pe culmile dezolării!”

Graffiti mizerabilist (ironic?) din Foburg

“-Să trecem la fapte!

-Ce vrei să spui?

-Zic…să purtăm o discuție serioasă!”

Dialog simplu între oameni de acțiune

“Tocmai am terminat de vi-dan-jat un bazin uriaș de pipikaka. La sfârșit, când am dat de kakapipi, furtunul a avut o tresărire nervoasă. Picături din depuneri mi-au ajuns pe retină, pardon, cornee. Am fost imediat traversat de un fior. S-ar fi spus că stropi kakapipi mi-au ajuns la suflet.

Dar nu sunt ochii, conform tradiției orale, chiar beculețele sufletului? Ochii, bulbii sentimentului, bulboanele emoției. Ampulele vrăjite care semnalizează cine suntem, de fapt. Clink-clink. Arată starea bateriei, mai luminați, mai stinși.

Dar asta nu e tot! S-a întâmplat ceea ce aș numi chiar o revelație pentru mine, un om deosebit de sărac, care nu are bani de oculist. Privirea mi s-a limpezit! Da-da! Deodată, ca prin minune, am început să văd clar detalii uimitoare ale vieții, care îmi scăpaseră până atunci.

Concluzia s-a impus de la sine: pelicula fină de sediment avea exact dioptriile potrivite ochiului meu defect! Aproximativ un miracol. Dobândisem, în urma unui fapt neprevăzut, o claritate a vederii neegalată.

Același fenomen medical a avut loc ulterior, când o cioară dintr-un nuc a lansat un găinaț mare și alb, proiectil moale, care s-a strivit de o ramură chiar deasupra capului meu, eu care priveam în sus să văd cine croncăne:  stropii m-au făcut să clipesc un mic moment, apoi am văzut limpede.”

Fenomen inexplicabil descris de un lucrător al salubrității; întâmplător, chiar eroul nostru, la începutul carierei

“-Ca să descriu viața mea, am inventat un cuvânt pretențios, zise Gornel.

-Care?

-Raiad. Viața mea e un raiad.

-Adică, se miră Margarin.

-Păi…majoritatea timpului e bine, chiar grozav-la masă, de exemplu, sau la televizor-apoi vin scurte întreruperi nervoase, când pare insuportabil. Știi, momentele alea de harță. Rai+Iad=Raiad.

-Hm. Atuncea, io am alt cuvânt, zise Margarin.

-Care?

-Iadrai! Io, de exemplu, sunt deprimat. Totul mă nemulțumește profund, vreau, nu vreau. Asta e natura mea. N-am ales io! Apoi, slăvit fie Emkasi! Mici clipe de răgaz lăuntric vin când și când…Deci, Iad+Rai=Iadrai.

-Ha-ha!

-Ha-ha-ha!”

Domnii vecini Gornel Sfiorosu și Margarin Marmeladoff  se pierd în detalii slab filozofice

Înfricoșat

-compoziție-

Bufnituri, departe,

În irealitate.

Ferestre trântite de vânt,

Nu ale casei, ale minții.

(Cea din vis, delirantă.)

Cadența nopții.

Ireal,

Fără întoarcere.

Uși trântite de vânt,

Nu ale casei, ale minții-

Cea din vis.

Detunături, hăt departe.

Cineva cade

Fără a pluti.

Cineva e închis.

Tresare,

Revine-

Înfricoșat.

Se teme tare

Că de adoarme

Îl regăsește-

Spaima din vis…”

Compoziție a lui Bandan, notată pe o bancnotă literară; valoarea bancnotei fluctuează după cititor/negustor; se codește s-o introducă în circulație, deocamdată

“Unde-s doi, puterea crește și conflictele apar.”

Graffiti din Foburg

“Viitorul sună bine: crk-crk. Krîk!”

Graffiti

“-Cum te caracterizezi în trei cuvinte? ceru ea.

-Om de tracțiune, zise Bandan.

-Tracțiune? Credeam că acțiune este corect. Om de acțiune.

-Știu! Am adaptat formula caracterului meu. Inițiativa îmi lipsește, deci ar fi incorect să zic că sunt om de acțiune. Dar, mărturisesc, odată în ham, devin om de tracțiune, nu mă las! Deci, iată!

-O! Înțeleg, zise ea, cu fața chinuită: încerca s-o modeleze într-o grimasă cât mai sceptică, pricepu el.”

Bandan la interviul pentru jobul de manipulator; are în față redutabila funcționară Kangelika Diafanka

(text)

Mottojurnal

“Simt un imbold-posibil-creator, calculă Bandan.”

Inspirația îi dă târcoale lui Bandan

“-Lucrurile stau în felul următor: prost! explică Aiq Motorul.

-Dar ne-au rămas opțiuni! strigă Mamasboi.

-Opțiunile sunt: crk-crk. Crk. Zero!”

Dialog între Aiq Motorul și Mamasboi

“-E un avantaj comercial major pentru o carte să fie și comestibilă! Prăjiturile au foi, plăcintele au foi, torturile au foi, cărțile au foi! E loc destul pentru inovație, nu-i așa? Să ne jucăm un pic, să coacem, să tipărim. Ce tip de dulciuri preferați? întrebă femeia.

-Eu? Baclavale, zise Bandan.

-Absolut perfect! Textul va fi imprimat în aluat. Vom folosi nucă pentru diacritice și punctuație. Cerneala vegetală bio, insipidă, care nu disturbă aromele, e fosforescentă! Veți putea citi și noaptea!

-Totul bine îmbibat în miere?

-Totul bine îmbibat în miere!

-Distribuiți în librării fizice?

-Nu, din păcate, doar în cofetării!

-Hm. Dar cum citesc, mai exact?

-Dați paginile cu furculița. Imediat ce terminați foaia, o și puteți devora!

-Nu, eu prefer, la baclavale, să mușc din tot capitolul!

-Ha-ha! Ce nostim sunteți! mai zise ea.”

Bandan discută cu managera editurii ACP (Alimentara Cofetărie Patiserie)

“Nu-i bai, nu-i bucluc, e balamuc!”

Zicală din arhipelag

“Aud zgomot în pod, îmi zic-din două, una-șoareci sau fantome! Iau lanterna, urc, dau peste trei strecurici. Nu mai puțin de trei strecurici! “

Poveste din vecini; minciunile sunt sarea și piperul vieții (bucolice, cel puțin), crede Mamasboi

“Pe lângă UFO-Umbre Fâlfâitoare Obscure, în fauna ezoterică a insulei Berbecula mai găsim: Obiecte Rostogolitoare Neidentificate-ORN (Purcoiul Dogmatic, de exemplu), Obiecte Târâtoare Neidentificate-OTN, Entități Ectoplasmatice Disruptive-EED, Obiecte Subterane Misterioase-OSM…”

Fragment din Bestiariul Mistic al noii faune; manual ezoteric de inițiere al sectei adoratorilor Astrofitei (al cărei nume rămâne de aflat)

Mă aflu într-un buzunar al pustiului, calculă Mamasboi.

Mi-a rămas doar capul cu ce are în el. Restul s-a subțiat dramatic.

Zilele sunt mute și urâte. Nu le deosebești, mamă să le fii. Ieri e azi și e mâine, poimâine e alaltăieri.

Aceeași dezolare chioară, eternă.

Am hotărât să fac un efort dramatic de etichetare. Un text mic, microtext, care să le deosebească, zilele, între ele. Tot am idei care zac dezumflate prin emisferele virane.

Marți, 25.07.927 d.ex.II (anul 927 după extincția II)

Microtextul zilei e o întrebare: Cum să trec rapid la cârma vieții mele? Iată, deci, personalitatea acestui marți, alfel șters, livid, rutinier. Eticheta pe care o va purta în raft, și care o va populariza ca pe un produs deosebit. Sloganul sub care va intra în memorie altfel spălăcita zi de marți, 25.07, anul 927 după extincția II (suntem urmașii unui trib norocos care a supraviețuit sub o stâncă din deșertul amazonian-caz că vă întrebați).

Am și un răspuns, desigur, care întregește profilul acestui marți norocos. Marțiul întrebării fundamentale.

Acesta este: primul pas, doar atât mi-a mai rămas! Primul pas e să fug urgent de aici! Din colonia Curca Friptă, insula Berbecula, arhipelagul Piscurilor. Planeta Tenebrosa, sistemul Lallibela, caz că vă întrebați. Mă rog, îmi place să-mi imaginez că voi avea cititori, într-un viitor întunecat pentru mine, luminos pentru ei, desigur.

Un viitor îndepărtat.

So Mamasboi era captiv în propria fugă de idei. Detesta stilul minții sale, care țăcănea propoziții scurte, telegrafia proză în circuit închis. Prefera frazele cât mai lungi și sinuoase atunci când se apleca asupra craftului.

Muncitor cu pană. Meseria de vis, în singurătate.

Mottojurnal

“Forma bate masiv fondul.”

Zicală de snobi

“- Un pahar de mutagen, vă rog! zise Mamasboi, bărbătește.

În sfârșit, iau taurul de coadă, calculă el, rup capra în două cu aceeași ocazie, cum se zice, capra vecinului, aderez la social, deocamdată pe dinafară.

El așa pățea, vedea evenimentul-oricare ar fi fost acesta-de tare departe, chiar în mijlocul lui de se afla, apoi, dacă se apropia ca să intre, întotdeauna găsea un perete care-l separa de nucleul animat, prin care era chemat să treacă, iar la urmă, când ajungea în miezul însuflețit, episodul era stins.

M-am născut să fiu observator și să trec prin pereți, calcula el în asemenea împrejurări. Străin de forfotă și mișunare, neexcitat social.

O mulțime de ochi se puseseră deja pe el. Consumatorii, membrii sectei. Ah, mă evidențiez, ipotetic. Pot să știu ce cred înrădăcinații astrofitei despre mine? Sau ceilalți fanatici, în general, ce idei clocesc. Nu. Dar va urma inițierea, presupun, îmi vor da un rol mic, apoi unul mai mare, apoi etcetera. Tre’ numai să mă arăt dornic, să le beau elixirul și să înceapă transformarea. Sunt curios dacă-mi vor crește rădăcini, cât de rapid.

Acestea și alte gânduri îi alergau prin cap, când barmanul îi puse-n față o ceșcuță în care sfârâia licoarea mutagenă, galben aprins. Luă o înghițitură. Ce arzătoare băutură, socoti. Îi nimicea mucoasele, îi spulbera stomacul.

Se simțea împlinit, în ciuda golului.”

Fragment care arată o posibilă evoluție a personajului: aderarea la Taverna Galbenă, secta adoratorilor Astrofitei

“Înmulțirea curcanilor mă preocupă. Îi cresc pentru pene de scris. Nu-i mănânc, sunt prietenii mei. E drept, le mai smulg câte o pană din coadă, dar rar și prin rotație. Se refac ușor, complet. De ce nu gâște? Pentru că-s eluzive (da, știu, bingo 100 de puncte-cuvânt nou) și impulsive. Iar curcile sunt circumspecte, ba chiar timorate. Curcanii sunt alegerea perfectă. Uneori, se răzvrătesc. Aș vrea să știu de ce. Își deschid marile aripi curcănești și se cocoață. Sar gardul și fug. Sunt grei, musculoși, nu ajung foarte departe pentru că obosesc. Scot porcii de urmă-am doi-și îi caut. Nici pe ei nu îi mănânc, sunt amicali, albi și au nasul util.

Cușca mare de trestie împletită o pun în roabă. Cu ea îi car pe evadați. Ogarii mei grohăitori sunt independenți, au inițiativă. Știu exact ce au de făcut și respectă procedura. Îi recapturăm imediat.

Riscul să rămân fără pene de scris este minim.”

Jurnalul lui Mamasboi

“Eu sunt un om sensibil. Nimeni nu mă poate obliga să îndur toate astea!”

Revolta unui cetățean sensibil

“Prezentul are culoarea tulbure a celor mai temute vremuri din memorie. Colonia s-a umplut de instalații criptice. Happeninguri barbare, oculte, seamănă groaza în inimile celor pașnici. Unde vom ajunge?”

Cineva trage un semnal de alarmă în privința inevitabilului; fanaticii-cei excitați social în cel mai înalt grad, “învârtiții”, “descurcăreții” și “unșii cu toate alifiile”-speculează dezastrul adus de invazia Astrofitei; secta lor mascată în partid contaminează mințile coloniștilor cu morbul delirului sadic, esența spiritului corupt și infam care le este emblemă

Iți (băgă) capul prin poartă, în șosea. Umerii îi păstră înăuntru. Privi spre nord: Purcoiul Dogmatic bloca drumul. Încercă să și-l descrie, pentru sine, personal, dar nu găsi cuvintele. E o enormitate, calculă.

Muntele gunoaielor lovit de animism. Frankensteinul deșeurilor, golemul pungilor, yetiul paharelor de plastic. Neverosimilul în carne și oase, bizarul în patrulare.

Un bulgăre titanic compus din debriuri. Mâini uriașe au modelat compozitul abominabil al unei grămezi menajere într-un cocoloș gigantic peste care o gură fierbinte de-să zicem-alien febril a suflat, probabil, și i-a dat aparența vieții, improviză el geneza aberației.

Într-adevăr, în unele porțiuni ale suprafeței sale peticite, monstrul aproape rotund era sticlos, translucid și lăsa vederii un bazar captiv, indescriptibil, de rămășițe, dintre care puține puteau fi separate limpede și identificate clar, dar era ușor de presupus ce sunt.

Privesc drept în sufletul vechii civilizații dispărute, Imperiul Prisosului! calculase Mamasboi, când avusese ocazia să studieze problema. Într-adevăr, Purcoiul staționase câteva ore și în dreptul casei sale.

Îl captivase, îi colorase sufletul cu venerație, fără voia lui, îl hipnotizase. Lupul sublimului-vechi prieten pierdut-îi urlase din nou în piept, neașteptat. Vipera fericirii îi gâdilase glezna cu veninul ei electric. Fusese cât pe ce să zboare, idei vulturești bătuseră greu din aripi sub țeasta lui, atunci. Gigantul rostogolitor emana, pe lângă putoarea penetrantă, și unele unde înălțătoare.

Drona Oficială a Sculăriei-DOS-bâzâia la câțiva metri deasupra gogoloiului. Șamango Galax Mukiele își supraveghea îndeaproape mascota. O! urlase el, la apariția uriașului gogoloi, o! cutremurați-vă, voi, suflete pustiite! Iată mânia lui Emkasi-Marele Kakadu Ceresc-coboară peste noi! Și bla-bla, bla-bla, toată gargara obișnuită pe care Șamango o turna în pâlniile celor creduli, la ocazii. Clar era că înfiase creatura. Câțiva funcționari o urmau peste tot, iar Dosul lui Șamango (drona) îi înregistra cea mai mică reacție.

Băgaseră de seamă zgomote ce ieșeau din globul bălțat, bolboroseli și un soi de mârâit adânc. Montaseră perii pe niște prăjini și îl scărpinau insistent. Pretindeau că toarce acum.

-Bandiți în orice direcție ai privi! evaluă Mamasboi situația, la vederea frecătorilor ceremonioși. Mai erau și câteva pâlcuri de coloniști care umblau ezitant, din gard în gard. Concoloniști le-am spune, dac’ar fi permis să inventăm cuvinte. De altfel-bandiți în orice direcție-era una dintre frazele fetiș pe care le cultiva obsesiv.

Îi venea mecanic pe buze, era mantra lui, una printre altele; fiecare după ocazie.

 Mottojurnal

“Patria mea este Fantasmagoria.”

Mamasboi

“Scheletul textului apare spontan, de obicei când mătur.

Magia măturii se cheamă: mintea devine vrăjitoare, zboară cu primul jumbo jet cunoscut de om, fantezia. (Închipuitule! Cine te crezi. Voce de femeie. Telepatie involuntară?)

Sunt propoziții mic aforistice, sau fraze, pe care le dictez imediat recorderului nokia-fost telefon, actual secretar-dacă sunt agil. Uneori, somnolent, prea departe de ultima ceașcă arabica, pierd construcția volatilă.

În acest caz, restul zilei o caut. Dau peste altele, mai slabe. Rareori o regăsesc. Îmi spun că, de vreme ce am uitat-o, nu am de unde să știu că n-am recuperat-o, sau reformulat-o (construcția de fraze).

(Avertisment: atenție! urmează rânduri bombastice!)

Gând care e amăgire: noile sintagme n-au scânteia primeia, care a fulgerat expresiv, memorabil, griul nemilos, oțelit, al zilei strivitor de anoste (aici e virtutea dintâi a oricărei enunțări) (perfuzie de lumină orelor anemi’crepusculare)

(sfârșitul paragrafului bombastic)

Textul prinde ceva zgârci la transcrierea în cerneală. Mai prinde și ceva carne la trecerea, bătut pe tastatură, în virtual.

Cum am scris.

E tot procesul. Începe cu mătura și se termină în labirintul cyberspațiului.

Altfel, nu corectez deloc.

Dar-se vede mai sus-cred că pot vorbi de una-sau chiar două-rescrieri. Practic…

Nu e doar textul verde (ciorna ideii).

(s-ar spune că habar n-am)

(dubiul se întoarce împotriva mea)

(ajutor despre ce vorbesc)

(textul îmi vine de hac)

(etcaetera)

Mamasboi răspunde la întrebarea “Dar tu cum scrii?” pusă de candida și curioasa Espertella

“Umblă caravana prin așezare, trâmbițează criza. N-am ști că-s vremuri tulburi, fără goarnele oficiale. Apare ideea-de unde?-că legăturile se strâng, cei familiali devin încă și mai apropiați, neamurile se îmbulzesc să-și ție (popular)de cald, calculă el. Privi în jur: n-avea cu cine să strângă legătura. Toți îl ignorau marțial. Nu se ridica la înălțimea valorii lor. De fapt, îi și cam uitase. Cine erau? Ce tărie avea rudenia. Eu ce funcție îndeplinesc în interiorul acestui organism, oare? socoti. Sunt mioara șchioapă, iepurele știrb din coada turmei, sau țapul profetic, călăuzitor? Măgarul scurmător în praf, berbecul gras, izbăvitor? Potaia descurcăreață care se strecoară printre stinghii, vulturul chelie orbitoare? Cine oare sunt. Coteiu’ paria, mielu’ opărit care zbiară de griji. Simțea solemnitatea ocolirii. Era împins de curenții disprețului lor, un ciot plutitor la mijloc de fluviu, departe. Prăjitură Real cu cremă Coșmar. Se lingeau pe boturile lupești. Îl nimiceau cu razele minții.

(Toți, cu excepția lăutarului mugitor, îmbălat și pervers, soțul unei verișoare de-a treia, care-i cânta despre viață în cele mai spurcate versuri (magia spiritului local). Da, ăsta mijea semilunile roșii ale ochilor bovini către el, în timp ce scuipa coji de haz trivial printre dinți.)

Meditațiunile lui Mamasboi

Era un aflux de bâlci al arătărilor insulare, o procesiune de meduzoi și gorgonele. Se apropiau, din gard în gard, șovăielnic. Îi atrage Purcoiul, îi împunge mirarea, credea el.

E dreptul meu la aer, calculă. Iată-i cum vin, ce repede s-au strâns, să mă sufoce. Calamitatea conlocuitoare! socoti exact Mamasboi.

Sub vișin, de pe prora curții, vedea în cele patru hăuri cardinale. Era culoarul viscolelor, de la nord la sud, asfaltat, și râpa puhoaielor, de la est la vest, roasă bine până la spinarea de rocă albăstrie pe care ședea colonia. Strigoi de nisip negru circulau pe primul, năluci de praf alb pe a doua, se îmbrățișau la intersecții.

Vântul era mai prezent decât sfioasa Lalibelle, mereu înălța turbioane, sperietori mânioase care furau paiele din clăi și smulgeau fluturii din grădini. Stoluri fluide curgeau între pomi și bolți verzi. Elicopterul strâmb, negru, asurzitor al unui cârd de ciori decolă, cu pale gigantice, în spirală, răsucite, din coroana nucului secular, către altă aglomerare de hrană.

N-ar trebui să fiu vânat, își spuse. E prohibiție la mizantropi, se încurajă. Se temea de Cei Patru Armonici, care formau brațul activ al Înaltei Autorități, aceasta alcătuită din trei reprezentanți oficiali mai scunzi, încălecați ierarhic, acoperiți de Fulgarinul Magnificenței.

Cel din vârf poartă Cagula Carismaticului Gâde, își aminti el, înfiorat.

Mottojurnal

“Cum să rezist eu, un mizericordios, năvalei și mișunării crapuloșilor, circulației lor, fapt care se petrece necontenit în societatea curcăfripțiană, ba e chiar fenomenul ei central? Colonia s-a degradat, e inospitalieră. Cei care fac răul din plăcere (și se delectează cu el) sunt pretutindeni, dirijează babilonia din poziții cheie (în care tocmai natura lor de răufăcători viscerali i-a propulsat). Insula Berbecula e nelocuibilă. În arhipelag bântuie discordia.

Tenebrosa ne înghite de vii.

Nu am stofă de mercenar social. Mi-e străin spiritul lefegiilor venali, aceia care bat ritmul dansului colectiv macabru în care nativii sunt încleștați, orchestra lor de suplicii declamate cu simț patriotic-insular, comunitard, îmi sună fals urechilor, o muzică de cazne. (bingo! 100 puncte cuvânt nou: comunitard).

Tre’ să emigrez pe Carbo: în Foburg poate mă voi simți acasă.

Sper să fie așa.

Berbecula e damnată, apele murdare ale corupției au înghițit-o.”

O frământare din Jurnalul lui Mamasboi

“-Exagerează și el, dom’le! Face din țânțar, armăsar!

-Și din armăsar, unicorn!

-Unicorn cu aripi!

-Pegas unicorn!

-Să ne hăhăim, ce zici?

-Să ne! Hă-hă.

-Hă-hă-hă.

-Nu e vina lui, totuși. Așa s-a născut, impresionist!

-Adevărat!

-Aha!

-Aha-ha!”

Dialog între “culturiști” (oameni de cultură) curcăfripțieni despre Mamasboi

“Tre’ să aibă și măturătorii un hobby, nu? La ei acasă, între patru ochi cu singurătatea, am credința că e permis de regulament. Al meu e tot o muncă, dar, spre deosebire de măturat, care se dansează, practic, hobbyul meu e static, pe șezut, ceea ce e deosebit de comod. Munca la penița se cheamă, și mă face din trist, bucuroi.”

Mărturie cutremurătoare a lui Mamasboi; din care vedem că omu’ simplu se teme și când e singur; firește, cuvântul bucuroi nu există; el înseamnă “tare bucuros” sau “maxim bucuros”; e o invenție pentru care Mamasboi primește bingo! 100 puncte cuvânt nou

“Am trăit dintotdeauna în lagăr, să fim sinceri, viața în mijlocul mlaștinilor n-a fost nicicând simplă, iar rechinii și caracatițele pe care i-am propulsat, să ne conducă, n-au simplificat lucrurile vreodată, nu? De aceea, nu se cade să învinuim Astrofita sau pandemia mutației galbene, pe care ne-a adus-o, de traiul degradant și agonia prezente. Pocăiți-vă, curcăfripțieni! Sau, mai bine, ronțăiți un lichen halucinogen. Tot aia.”

Fragment din eseul revoluționar “Vorba anonimului”

“Am o propensiune iritantă spre declamare, de care vreau să mă vindec. Cum?”

Autocorectarea la Mamasboi

“Mocofănismul e unul dintre curentele politice pregnante în colonia noastră. Pe lângă alte putregăisme și mocirle clocite în care colcăie moace de caimani mâncăi.”

Din eseul “Vorba anonimului”; capitolul “Slavă conducătorilor iubiți: despre frenezia demagogilor antropofagi care vă poftesc direct ficatul”

“Voi începe prin a încheia orice polemică! Odată cu revelarea adevărului: Emkasi a trimis Astrofita și molima galbenă ca să ne îndrepte! O! Cutremurați-vă și căiți-vă, că multe vă mai așteaptă! O să am grijă personal…”

O tiradă-din cele obișnuite-a lui Șamango Galax Mukiele, patriotul insular suprem, “tata la nație” (autoproclamat); colectorul oficial, unic reprezentant al intereselor lui Emkasi printre muritori

“Unde găsim resurse pentru a învinge tristețea, unde? era întrebarea pe buzele tuturor. Apoi, când viața n-a mai fost posibilă pe Tenebrosa, s-au îmbarcat pentru nemărginirea cerului, cu ultimele provizii, și speranța fără obiect că vor găsi o casă”

Fragment din cartea “Robinsonii amărăciunii”

“Este posibil ca încheierea cărții să coincidă cu recunoașterea eșecului de către autorul faptei literare. Când te știi un magnet de catastrofe, o urnă de bile negre, dacă duci o povară de erori în cârcă, și ai o istorie de amăgiri în biografie, e mai bine să-ți regulezi așteptările la nivelul minim. În cazul meu, noveleta începe cu declararea sinceră a eșecului, dar și a dorinței de a-l controla, de a domina propria înfrângere ulterioară, apărută din ciudata înverșunare a poftei de a face un lucru peste puterile mele, întocmai unui chimist nebun care experimentează cu substanțe necunoscute, pe propria piele găurită.”

Auzită la postul de radio “Vocea anonimului”

Pentru că se temea să nu fie înghițit de mulțimea care venea în zigzag, Mamasboi retrase capul și trânti poarta, ghilotină de oțel, peste priveliștea neplăcută.

Sunt, desigur, țestoasa căpiată care-și duce refugiul de panică, și se retrage la cea mai mică tresărire a ierbii, ce vorbesc! sunt bârlogul meu umblător, sunt vehicul-cu-picioroange al iepurelui ultrasensibil pe care-l transport în torace, pare-se, m-aș răsturna de bunăvoie în buzunarul propriu, dacă ar fi mai simplu, ca să mă ascund.

Ah, frica! Cum mai colorează ea griurile vieții! calculă Mamasboi.

Îi era clar că, în nucleul cetei, ascunși, erau șanse mari să se afle Cei patru armonici, de care se ferea, dimpreună cu aroganta Înaltă Autoritate, formată din trei oficiali mai scunzi.

Le auzea plescăielile guturale. Fragmentul de țesut social ambulant se apropiase.

Probabil că alianța mocofanilor merge să se prosterneze și să pupe Manifestarea, Purcoiul Dogmatic, să se pună bine cu Fatalitatea. Căpățânile lor de fier sunt atrase de gogoloiu’ investit de Șamango c-un magnetism îndoielnic, împuternicit ca reprezentant al faunei ezoterice emanată direct din duhul marelui Emkasi. Nicio dovadă în acest sens, în afară de patosul izmenit (expresie riscantă) al deja numitului Galax Mukiele.

Mamasboi era încins. Sângele lui, bogat în arțag, intra imediat în reacție fulminantă cu orice parte a societății curcăfripțiene ar fi ajuns în contact, și detona exact precum o capsulă care se întoarce, la revenirea în atmosferă.

Mintea neocupată se comportă ca ultimul cal nevrotic scăpat din frâu, care se aruncă în prima prăpastie. De aceea, e bine să-i dai o treabă. Gândi să se întoarcă la masa de scris.

 Mottojurnal

“Practic, sunt nebun! calculă Mamasboi.

Din câți rabdă arhipelagul, mii și mii, hop! eu m-am găsit, banal diliu, neobosit (gripat) în pragul afirmării, muncit de crampele talentului, care-mi strivesc meticulos mințile în teasc de dragul calofiliei și în numele grafomaniei, întreprinzător răzleț, călare pe hârleț, marginal candidat la exil, să fiu unic denigrator focos al biro-măcelaro-craților și al instituțiilor atrocității. Un glas debil de pirpiriu, sfios, plăpânzenia planetei, clar e.

Parantetic: cum uit să mă bag sub greutăți, cum fibra musculară dispare. E un fenomen asemănător turgescenței. Din păcate, mușchiul normal nu e capabil de priapism. (Sfârșitul extrasului parantetic.)

Oare de aceea n-am fost anihilat încă, nu mă aude nimeni? socoti el, în continuarea ideii principale. Voi urla măgărește, atunci, cu riscul de a răguși. Mă revolt contra tradiției coloniei, care e aceea de a decima oamenii în numele scofalei binelui, care-i pricopseala câtorva șireți breji, nimic altceva.”

Meditațiunile nonfilozofice bombasticoide (bing! 100 puncte cuvânt nou în limbă) ale lui Mamasboi

“Ne pare rău! Am crezut în tine, am sperat că ai talent și dedicație. Dar…nu! Ce vedem acum la tine e neplăcut. Unul care tărăgănează, nefericit exemplar de mototol, expert în tergiversare. Spectacol grotesc, ambulant pe două picioare, uneori patru. Eu ce vină am? zise dizgrațiatul. Sunt atâtea care mă invită să-mi omor timpul. Adevărat! Dar, pentru a obține ceea ce dorim de la tine, va fi nevoie să luăm măsuri, mai precis, să te supunem la procedura Caznelor Scrisului.”

Extras din povestea populară Grafoman Kobai se întoarce; cunoscută și ca Întoarcerea lui Grafoman Kobai

“Cum ați ajuns grafoman? Mult timp am scris cu pixul. Înregistram, practic, sinusoidale pe pagină, caligrafiam sincope. Urât, tare urât, indescifrabil. Am traversat răsunătoare eșecuri (la mine în urechi). M-am chircit în brațele rușinii, am fost strivit în pumnul umilinței, azvârlit. Aroganții mă ținteau cu șuturi. Nimeni nu-mi descifrase cuneiformele. Am devenit obsedat, în principal de bastonașe, liniuțe și cârligele, care nu-mi ieșiseră niciodată. Mă perpeleam de teroarea literelor rotunde. Scrisul meu era o alunecare de bolovani peste un hățiș de crăci. Atunci, am schimbat instrumentul, de la pix la creion. Sfărâmarea grafitului mi-a priit, rutina ascuțitului armei, întocmai ca un războinic. O! câte mine au pocnit sub degete, câte file am găurit. Progresul a venit, deși, până în ziua de azi, tot nu reușesc o literă măcar ca lumea. Scrisul meu e acum un gard de surcele, cum mai vezi pe la țară, la sărăcanii sărăcanilor (bing?!).

Deci, ați evoluat intim. Marele pas social s-a produs?

Intim, da. Am devenit lizibil. Pentru mine, cel puțin. Marele pas social a venit și el, dar în gol. Azi scriu ca să-mi reconfirm saltul, caligrafic vorbind. Mă autofelicit, mă gratific, tot auto, adică eu pe mine mă. În rest însă, e prea târziu. Ce a fost de eșuat, am eșuat cu brioșe. În prezent, mă prezint ca o epavă: bună ziua, numele meu este Epavă. Am coastele în nisip, alge-n păr, scoici mă zgârie la tălpi, crabi îmi foarfecă spinarea. Comoara inutilă, sufletul meu, e abandonat printre stele mute de mare, în apa amară. Turiștii, musafirii mă includ în turneele lor: epava ați văzut-o, vai, trebuie s-o vizitați! Gustați din fructul de sare al dezolării, specific local. Da! Nu mă pot opri din scris. Am trecut la stilou: îmi place să văd cum strălucește cerneala pe foaie, sânge de vietate marină, câteva clipe înainte de a se usca. Tot nu izbutesc un scris mulțumitor. Nu mă pot opri. Trag speranța, de fapt, trag două speranțe: unu, c-am să reușesc litera perfectă, doi, că voi recupera suficient din cimitirul de visuri trecute, cât să cârpesc o fabulatorie speranță cu roți pen’ cât timp mi-a mai rămas, cu care să mă îndepărtez iar maxim de realitate.”

Întoarcerea lui Grafoman Kobai

“Măcar titlul să fie bun!”

Mamasboi Yomisdanus

Meduzarea plutea în aer. În mare parte, era mitridatizat (imun). Nu se mai bășica de la căutăturile lor urzicătoare. Dar, era posibil, cine știe, ca toxina grobienilor să fi evoluat. Își tratau bestialitatea moștenită cu noi decocturi infernale, auzise, își retușau hidoșenia, dopau monstruozitatea lor nativă. Saltul nu era exclus. Rasa mutanților țopârlani se ameliora.

Planul era să se retragă în bastion, în spatele a trei pereți de piatră, zidiți cu mortar din seu de berbec. Și să răsucească cheia în trei uși de stejar metaforic. Apoi, să iasă pe fereastră, să urce scara în spirală care duce la puntea de comandă, de unde cârdul mugitor, bancul boilor de mare, hoarda căpățânilor turtite, coteria de potăi zburlite era ușor de urmărit.

Sunt șanse mari să apară o momeală, calculă Mamasboi. Din chiar sânul cirezii de muholbați. Poate o Hohochicotipă. Tâlhăretul mic monden al coloniei nu avea liniște. Ademenirea era o artă…Ce vor oare de la mine, un capsoman burlac, claustromaniac? Mă rog să fie paranoia.

Îi dăm dreptate, putea fi. De câte ori lucruri care se petreceau îl priveau direct pe el, doar la el în cap? Mai mereu.

Însă colonia era plină de răufăcători, cu diverse calcule și interese, fiecare. Răpitori, altfel zis. Micile făpturi naive și îndeajuns de suculente, care pluteau în spațiul lor de pradă, de care li se izbea ascuțimea simțurilor poftei, pen’ că ei pofteau întruna, iar lăcomia lor nu avea granițe, radarul poftei lor detecta musculițele zemoase, ca Mamasboi, și le trecea pe meniul rechinului cap de coterie, erau destinate marelui burdihan ierarhic superior, posesor de colți babani și apetit maxim.

Ajuns în camera suspendată-puntea lui de comandă-privi pe geamlâcul spre strada din est. Cârdășia împietrise în dreptul casei lui. Să tot fi fost vreo treizeci de trăzniți. În mijlocul lor ceva se agita, i se păru lui. Dar…Deodată, ca într-un vis prost, poarta metalică, pe care o închisese mai devreme cu mâna lui, ba chiar băgase degetul arătător-în această împrejurare, verificator-ca să simtă limba oțelită, care-i dădea atâta siguranță, pen’ că era groasă și veritabilă, poarta, care era prima și cea mai de preț piedică în fața con-coloniștilor, se deschise lent, de parcă-se cineva invizibil invita circul de muhaiale să pătrundă în sectorul sfânt lui.

O! ce oroare, ce breșă, lovitură a hazardului, calculă el. Cum ‘racului e posibil? Clang-clang! Două scaturi. Trei centimetri de limbă, aproape.

Spaima îi anulă rapid orice alte gânduri îi mai erau livrate. Tot ea îl lansă ca din arcuri spre iminenta năpustire a gușteroilor și gușteroaicelor ostili.

Coborî scara în picaj, sări prin fereastră (nu era închisă), trecu prin cele trei uși (le deschise mai întâi), ajunse la poartă dintr-o săritură (în chiar timpul saltului avu ocazia să observe că nimic ireversibil nu se întâmplase). Grămada de mutanți era afară. Din centrul ei se ridica un murmur, o rumoare.

Ineluctabilul stă să aibă loc, socoti Mamasboi. Aoleo! Iată, vine clocotirea.

Apucă poarta de-o ureche și o trânti. Deja, fenomenul fatidic se declanșase cu iuțeală fenomenală.

Vedea prea mult…Fracțiunea de secundă părea veșnicie…Amenințarea atât de apropiată îi lichefiase cutezanța. Închide-te odată!

Zbang! metal pe metal. Se propti și răsuci cheia, clang-clang. Făcu apoi câțiva pași în spate…

Lovitura care veni fu prodigioasă. Bumcrak! se auzi. Tăblia oțelită a porții se mulă aproape rotund după forma care lovise din exterior. Structura rezistă, din fericire.

Mamasboi se replie rapid. Ok, gândi, e oare nevoie să fug azi? Vedem…

Din nou sus, din relativa siguranță a punții de comandă, Mamasboi se holba pe geamlâc la amenințarea staționată-n drum. Gloata, aha, iote-i. Și, da, ce văd? Bine văd, nu m-au înșelat vedeniile. Era o Hohochicotipă! Tarzanka, unul dintre acei temuți mutanți care formau gărzile rechinilor coloniei.

Când se repezise către el, cu mișcări agile ale șoldurilor și lovituri formidabile ale coapselor, azvârlise cetățenii dezarticulați cât colo-țipetele lor de suferință se auzeau și acum-fără milă, dar ratase la o mustață de dandy ocazia de a-l prinde. În poartă, de frustrare a izbit cu pumnul! calculă Mamasboi… I se făcu pielea de curcan jumulit.

Avusese ochii ei reci pe el, nicio îndoială.

Unde e? Aha! Patrula în susul și în josul gardului. Se unduia, fremăta…Trecuse din modul răpitoare năucitoare cu gheare și clonț, pumni de fier și tot tacâmul în modul seducătoare desfătătoare, șerpuitoare zgâlțâită de spasme afrodiziace. Ha, mă crede mai prost ca un obleț! Își lipi juma’ din față de geam, să observe limpede.

De jos, Hohochicotipa îl simți imediat și se depărtă de paravanul gardului cât să fie văzută și să-l vadă. Șerpuirile ei aveau un efect hipnotic, calculă rapid Mamasboi. Iată ce belea, urechile îmi dogoresc deja, zise.

Teatrul mutantei crescu în intensitate. Mișcările ei lascive îl zăpăceau pe observator. Hm, calculă el, la ce mă uit? Momeala dansa obscen. Rechinul care comandase reprezentația sigur era și el pe aproape, dar rămânea nevăzut.

Oare să fie Cei patru armonici organizatorii infiltrării? îi traversă mintea o idee. Puteau fi.

Coloniștii făcuseră cerc, urlau, gemeau, hămăiau, scoteau sunete guturale, încurajau dansatoarea care căpătase atâta amplitudine în mișcări, încât era incredibil că nu se desfăcea în bucăți.

Cu mare greu se dezlipi de geam. I se făcuse foame, socoti să inspecteze frigiderul. Dar, chiar atunci, cu glas pătrunzător, ciudat de puternic, amplificat și încărcat de ecouri, creatura începu să-l strige!

-Yomis! Boi! Vino! Vino la mine! Hai!

Mamasboi se cutremură. Vocea mutantei era încă și mai seducătoare decât dansul ei.

-Boi! Lasă-mă la tine! Boi!

Mamasboi își acoperi urechile, dar încă o mai auzea.

-Nu mă vrei? Înfruptă-te! Înfruptă-te din mine, Boi! Lasă-mă să vin!

Strigăt care-l băgă pe asediat în toți sperieții.

Mottojurnal

“Când ieși din nou sub cerul gol, Mamasboi realiză că paranoia i se îmbunătățise considerabil, la fel cum vederea ți se limpezește cu ochelarii potriviți, în timpul cât zăbovise între patru pereți, iată, simțu’ magnific al agresiunii externe latente îi înmugurise în cap, ba chiar dăduse frunze, ba chiar și flori, era un arbore sensibil răscolitor de bogat, de aceea prezența lui, el propriu-zisul, apariția lui sau incursiunea  în teritoriul lighioanelor indigene nu fusese și nu era remarcată, deocamdată, tocmai datorită stranietății înfățișării lui, de extrasocial, dacă e permis acest cuvânt, sau extrasocietal, ca să împrumutăm din limbile alien, în fine, extrasocial boy sau extrasocietal dude, unu dintre ei, pentru că și cea mai cumplită dihanie crepuscular-bucolică n-are daru’ de a vedea noutatea bizară, și mai puțin de a o vâna, iar luxurianța barocă caracteristică arborelui de paranoia îi alungă cu poftele lor murdare cu tot, în gropile lor mizerabile unde-și torc otrava.

Sunt într-o continuă retragere din fața realității, calculă el, în ce privește simțurile native, vederea e neclară, mirosul-imprecis, auzul-șovăitor, tactilul e tocit, gustul-viciat, dar, dintr-o mare fericire, dezechilibrul este compensat prin grația darului mefienței, scut fără de care, vorba poveștii, antropofagul neaoș, șacalul reprezentativ al așa-zisei elite a haitei stăpâne peste smârcurile locului, mi-ar fi venit de hac până acum, m-ar fi hăcuit deja între măsele.”

Ca de obicei, înțelegerea lui Mamasboi bate dincolo de ce este real; lucru care face din memoriile lui o lectură amuzantă și putem spune: e bine și măcar atât!

“Umblă vorba că serenitatea vine odată cu înaintarea în vârstă. Gogoși în galoși! Uită-te la mine! Sunt la fel de fiert ca-n amărâta copilărie, ca-n pârlita de adolescență, ca-n prima urâtă tinerețe…”

Mărturisire a lui Esplandian

“Pacientul este atât de obișnuit să-și facă rău singur, încât nu mai rămâne loc pentru niciun fel de provocare externă. El se urăște pe sine într-o manieră infailibilă, în sensul că partea mai puternică din el-subconștientul-e antrenată să lucreze împotriva lui însuși, și să-i anuleze orice intenție sau inițiativă practică (utilă).”

Fragment din eseul “Posibila oaie neagră: o teorie despre mine însumi” scris-între patru ochi cu sine însuși-de formidabilul Mamasboi Yomisdanus

“Când te apuci de scris, e bine să alegi varianta mai comodă (forma în care torni cuvintele), pentru că greutatea textului va fi, oricum, curând, ea singură, foarte greu de suportat…”

Sfat al numitului Bandan Bau Paguru, grafoman de Foburg

“…să despicăm firul în paișpe, de ce nu…

el nu aflase, nu discernea, în zgomotul de fond al știrilor, informațiile adevărat utile, numai vremea îi atrăgea atenția, cu picioare lungi, dezgolite, subțiri și cambrate doar cât să evidențieze mlădioase coapse bucălate, nu reținuse că tusea fusese interzisă în spațiile publice, era impudic s-o mai faci, era primejdios, iresponsabil, chiar și acasă doctorii recomandau, ba nu, chiar impuneau să ai un tusoar, unde să te dezlănțui, dacă erai predispus la așa ceva, fie ereditar, proveneai dintr-un lung șir de tușitori cronici, cu afecțiuni ale căilor aeriene, fie din cauza viciilor care te ronțăiau de viu, ani la rând, fumul și licorile, junkurile low cost diverse, îndepărtarea de natură și abandonarea în brațele sfârrâitor spectaculare, sfârr-taculare (bing!) ale mamei chimia, care ne dă bătăi de cap la toți, cu găinușele de fabrică care nu se opresc din produs ouțe de sinteză, pe care le aruncăm entuziaști în fundul gurii și le înghițim cu apă, cu doctorii născuți ca să scrie rețete, și în scurt timp nu mai avem o celulă în noi naturală, suntem molecular obnubilați, un mare pas spre regăsirea de sine, sau să zic îmbulinarea de sine, țintirea fericirii edenic-farmaceutice, în fine, cu altă ocazie disecăm subiectul definitiv, acum nu e locul, timp ar fi, am luat pastila care-mi dă senzația că timp ar fi, totu’ e chimie și organe în frământare și disoluție, suntem efervescenți, eprubete vii, iar luminița din ochii noștri, născută în sticlăria de laborator internă, am numit-o suflet pe vechi, e reacția exotermă la care aspirăm zi de zi, când ne înghițim rețetele prescrise…iar am divagat condamnabil…”

Fragment din povestirea Criza de tuse, autor Mamasboi

Ceru’, ce cârpă găurită, calculă Mamasboi în continuare. Într-adevăr, îl vedea, concomitent cu propriul chip ilustrat în oglinda imperfectă a ferestrei murdare. Dacă n-aș fi cât de cât educat, m-aș confunda regretabil cu obișnuitele apariții ale lui Emkasi, care, deși papagal la origini, are puterea de a se incarna în ce are el chef, ca să fie un interlocutor familiar și sfătuitor de încredere, de exemplu, întotdeauna unui om i se arată ca om, unei oi, ca oaie, unei capre-capră, unui porumbel, ca porumbel, unei vaci i se descoperă ca vacă, la fel și cei mici, veverițe, arici, bursuci, națiile de gândaci, ba merge și mai departe și apare armonios de similar cu suplicantul (e nevoie de o rugă a fiecăruia pre’ limba sa, ca să aibă loc intervenția, de obicei), în privința trăsăturilor și caracteristicilor. Unei oi negre i se arată ca oaie neagră, unui cal breaz îi va apărea drept cal breaz, șacal șchiop la șacal șchiop, ce să mai, are un PR excelent.

M-am buhăit fenomenal, calculă Mamasboi. Ar putea fi un defect al geamului sau o aberație a oglindirii, socoti, nu fără evlavie narcisistă. Sfâșietoare răsfrângere, chip de balon pleznit, zdrențuit, un buchet de riduri lăsate. Sunt eu ascuns sub masca de carnaval a vârstei.

Nicio plăcere să văd un asemenea fanat. Ochii mici și tulburi sunt dezgustători, conchise el.

 Mottojurnal

“fuga fuga de idei să prindem marsupi-calul

(cargo de phoenix mirabela cu iris compact)

timpuri grele tanțo un tractor grăbit mă stri-

vea în noapte ți-am dat un inel ce-ai făcut cu

el mugur de fluier după ani și ani dacă ploaia

s-ar opri mă voi întoarce fericirea are chipul tău

cine ești tu oare te-aștept să vii fotoliul din odaie

mistrețul galben uitat pe noptieră

violeta duce-marchiz-baronet-conte

găleata la pfuoi

sarmalele reci

cargo phoenix mirabela iris compact”

fugă de idei, fragment de mope

“Mi-e dor de gustul pierdut al Penicilinei V!”

O mărturisire mai bizară a lui Esplandian

“E noapte în casă.

Afară însă, diodele iluminatului public scuipă snopi fotonici orbitori, care țintesc în adâncul nervului optic și-ți provoacă străfulgerări de migrenă la tine-n cameră, de cum întorci privirea spre ferestre, ah, insurmontabil progres, colonia emergentă sub constelații a devenit ebluisantă feerie plasmatică, nu mai puțin, iar patternul imemorial al domoalei ninsori, cea perpetuă, nocturnă, căzută peste așezare, venită din alte galaxii, s-a pierdut, cerul e opac, membranos ca o aripă de liliac, socoti el.

Altceva mai bun n-avea de făcut, cum era așa, cuibărit în beznă.

Răbufnirea de lumină vibra în geamuri și-i provoca, de fiecare dată, bufeuri nervoase. Începea să mitralieze imprecații mai rău ca o cățea rusească din filmele cu război. Ta-ta-ta-ka-tam!

țiairaculuimâncavargaiaochiisărivarcapudararciumelenvoietc

În beznă e ceva mai clar, calculă Mamasboi, decât cu razele ascuțite înfipte-n pupile, lucru care dă senzația de pumn între ochi, mai degrabă, e opusă mângăierii date de lumina dulce a lunii, sau chiar a zilelor clasice, dacă nu privești direct la soare, firește, care e oricum un pic mai bine-suportabil decât surpriza așchioasă care pândește din mătasea nopții…răsluminatul impudic.”

Consecvent imaginii sale de iconoclast retrograd, Mamasboi exprimă un nou moft amenințător

Poate mai e timp să fac ceva cu ruina care se prefigurează că voi fi curând, mai corect zis, încă-nu-ruina, dar pe buza prăpastiei, fundamentele năruirii au fost lansate, puse, în fine, cum se procedează cu ele, e o noutate pentru mine, nu sunt obișnuit să…de la natură poster boy al tristeții numită melancolie, cu o atingere de comic, o nuanță de ridicol și o fărâmă de penibil, care o mută insesizabil, dar decisiv, spre grotesc, încât, dacă ar fi posibil, aș redenumi-o, întru precizia ideii, melancomic sau chiar melangrotesc.

Poster boy al melancomicului, așadar.

Paradoxul acestuia este că-i vine și lui pofta de viață, într-un grad moderat, după ani și ani de retragere în minți, dar, tragic oarecum, atunci când încep să-l lase puterile, tocmai, calculă Mamasboi.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg că nu e nimic de gândit nou, și mai puține de făcut, în afară de cele primare, ale naturii, efortul e van.

Tânjești după lucruri care nu există, ajungi în locuri din care nu se poate ieși.

Dragostea, de exemplu, în esența ei, este acuplare. Dacă insiști pe oricare altă variantă (romantică, platonică, emoțională, spirituală), te scufunzi în singurătate mai adânc decât submarinul Kursk pe fundul mării, plus că etern.

Mai bine și mai curând, deprind mersul în patru labe și încerc să mă integrez într-o haită de șacali, sunt totuși mai indulgenți decât lupii, e fezabil, ah! cât îmi doresc s-ajung șacal sadea, e animalul meu totemic, șacalul, îl visez, nici lup, nici vulpe, nici oaie, ceva între, perfect! echidistant, un pic iepure și un pic bulldog, adevăratul paraleu al stepelor deșertice, când nu-s urlătorii la lună prin preajmă, așa învăț să profit și eu, cum n-am făcut-o în viața de biped, de oportunități, la școala vieții de șacal printre șacali, uauuu-hiuauu-ioauu-iiuauu! ar fi culmea abrutizării sau aculturației, valabil în ambele sensuri, sigur sorții de izbândă ar spori, socializarea ar fi khiuaauuu! simplă, comparativ cu depravarea simiană, șansele de supraviețuire s-ar înzeci, no doubt, cântări el situația cu mare atenție.

Într-adevăr, printre ai săi-vine vorba-era asaltat de adversitate din toate părțile, și așa fusese întotdeauna.

Stau numa’ și mă-ntreb dacă șacalii pot fi învățați să fie romantici. Melancolici sunt, no doubt.

Șacalii, poster boys pentru melancolie.

Mottojurnal

“Low spirits. Dispnee cu înțepături. Junghiuri asortate. O paletă de crampe. Găuri ex nihilo în măselele de minte. Vina dropsurilor? Pofta de zahăr, zăhărel, păcatul capital în ortodonție. Penurie de calciu. Coji de ou, coji de ou, ronțăi coji de ou. Mai tare ca osu’ de karateka. Aaaii! Jap! Krang! Bumkrak!

‘Otă-l ia! Spasmofilu’ ninja. Cale presărată cu așchii, muchia palmei oțelită defrișează oase de ciraci. Krak! Mandibule fărâmițate. Bucuria de a nimici răi. Furia nervilor, păzea, nostalgicu’ vine de hac cui i se năzare.

Iată câte laturi are personalitatea armonioasă, vindicativă. Vocația de vigilante într-un ținut al verminei, la secerat vermina, vermina ierarhiilor, putregaiul.

Nici tinctura nu te mai ajută, prietene, sfânta tinctură. Gargară cu apă de smârc, leac magic, purificare. Din ce an, mai exact, sunt prizonier aici. Îmi vând tot, îmi vând și unghiera bushcraft. Cărțile, stilourile, peticele, tot! Lanterna de semnalizat SaveOurSouls-uri lui Ăldesus Emkasi, bună și de orbit urși, amnarul subacvatic. Ce fac cu banii?

Atâta vreme cât nu sunt, visul meu e să fiu buchinist, dar dac’aș fi, cine știe ce altceva aș râvni, ca un bou ce mă aflu, să fiu? My name is captain Jobless. Printre tovarăși efemeri, anemici, hrăniți cu vești proaste, apar și, mai ales, dispar.

În trecut, am avut bani adevărați, de la bancă! Proaspeți, nu slinoși. Am muncit în locul unuia care s-a retras victorios la pensie. Atunci, umblam cu portofelul gras după mine! Ciau-ciau, făcea. Ca un câine mic, valoros. Eu, delir cu liră și țambal. Am investit în spanac. Am mâncat o groază de spanac. M-am umplut de fier, părul mi s-a decolorat din cauza oxidării, pistrui de rugină m-au acoperit. Pupilele au prins un halo de soare apus. Mi-au zis Alezanu. N-a durat mult, câteva luni, spanacul s-a trecut, iar eu am revenit la culoarea inițială, mai sumbră, paleta brună. Am scăpat fără să-mi schimb poza de la buletin. De două ori.

A fost bine. La începutul crizei liliacului, grație spanacului, nu am cedat, am continuat să nutresc speranță, în ciuda vibrației de spaimă universală. Marea migrație care a întunecat cerul. Tornadele furioase se zvârcoleau peste soare și peste lună, înghițeau norii, constelațiile. Alungați din nesfârșitele galerii ale minelor părăsite de cine știe ce alarmă htoniană. Înmulțiți peste imaginație, miliarde și miliarde de împielițați. Era interzis să mai ieși. Scufiile de staniol au fost legiferate ca obligatorii, împotriva boom-ului continuu venit din acumularea de sonare, care provoca amețeală, sângerări nazale și chiar amoc celor mai sensibili, tiptilițienii spionau cu nasurile lipite de ferestre, își introduceau organul vederii printre stinghiile gardului și prin toate găurile disponibile, se manifestau inchizitorial și chiar păruiau, snopeau, buzdugăneau și ciomăgeau tot ce prindeau, preventiv. Oasele rupte erau dovada obedienței, ghipsurile, atelele, cârjele și bastoanele estropiaților, vânătăile negre, garanții ale docilității civice. Legea plana, răpitoare nesătulă de sânge, peste mișunarea fricoasă de victime chițăitoare. Ah! Ce vremuri deosebite!

E posibil să fi înnebunit deja. După cum mă privesc unii și alții-ia uite și la nebunu’ ăsta-e cea mai plauzibilă ipoteză. O altă variantă înalt probabilă e că s-au țicnit toți, în afară de mine. De ce nu, coabitarea ideologiilor. Teoria nebunului solitar cu teoria naufragiatului într-o lume de scrântiți.

Realul e compus din mizeritroni și promiscuitroni. Vizuina pare unicul loc sigur unde poți să-ți umfli liniștit baloanele fobice și să-ți arzi-bubui artificiile de monomaniac. Privește: nu se întâmplă nimic, nicăieri. Periscopul crește mai grozav ca bambușii, semn că scufundarea e un succes. Fiestele lor atâta de urâte sunt la mii de ani-întuneric departe. Liniștea e tot mai adâncă, fauna tot mai abisală. Până și motanul meu iubit s-a metamorfozat în undițar pelagic. Are un moț licăritor care atrage mulțimi de creveți cristalini. E tigricorn, e pisicorn, e miaunicorn.

Viața, marea scofală. Lumea se screme în cor. Viieeeaaahhhhțailelei…Viațahlelei.

Mulțumiți în fundătură, animați de logica nimicului. Apar însă crizele. Iată crizele. Criiiiizeleh! Crizeleh.

Vedere scămoasă, fular prea lung în care mă împiedic, imposibil de afișat publicului larg, exigent. Eczema pe dosul mâinii, ceas râios, indicator al maladiei timpului.

Cărțile printre care am cârtițărit (bang! cuvânt nou, 100 puncte) ani, grămadă. Le vând. Masa plină, babeliană. În vârf e tolănit Piciu, pisoi murdar. Ah! Le schimbă culoarea, le scade valoarea. Ticăloșie caracteristică, nu mă mir. Așa răspund afurisitele la iubire, fac mizerii. Olx-ul îmi cere telefon. Trebuie să încarc. Să-l întreb pe cioban.

Am lucrat câteva luni. Simțeam că mă îmbogățesc peste plan. N-am rezistat. Din bani am luat trei afini. I-am plantat ca-n basme, i-am băgat în sol, le-am zis: Faceți fructe sau vă ia mama naibii! Au făcut un pumn, împreună, după care s-au uscat, înainte să apuc să le vin eu de hac. Boscheți ordinari, incapabili.

Oamenii au râs de talentul meu agricol. E ceva de care să nu râdă oamenii, nu cu umor, cu răutate și meschinărie, e specie mai abjectă ca homo sapiestultus? Dacă e, nu a fost atestată de știință, încă.

Deh! Clima de stepă, sora doar un pic mai verde a deșertului. Am plantat dovlecei cățărători cu gust floricol, rădăcinoase, am mărunțit tătă iarna căpățâni de gulii, sfecle și țelini, am morcovit și păstârnăvit de aproape am ars Nutribulletul, da, trăiesc modern, absorb smoothieuri ca un mare burete amărât ce mă aflu, am Liquid-Crystal Display în bucătărie, laptop la fereastră, sunt maxim nefericit, cu excepția minutelor în care inventez propoziții.

Sărăcesc accelerat, de aceea am zis: vând tot ce am pe oleix, și poate-mi fac un curaj să-mi iau lumea-n cap, altfel am să cresc porci până la cin-șaip-tezop-tze-noo!-zeci-o sută de ani, și alte orătănii solicitante, nu doar, ajutor de femeie să fiu, menajist, menajor, omu’ dedicat gunoiului, Măturist Fărașor, Măturici Fărașist, Măturitor Fărașician, Măturician Fărașitor.”

Fragment din epopeea Marea Scofală, pe care Mamasboi Yomisdanus o scrie și o trăiește simultan

 

Mottojurnal

“Să văd cum fac tranziția spre gânduri pozitive, calculă Mamasboi. Destul am retrogradat! M-am rostogolit în liga dezmoșteniților…Sunt sătul să-mi tot provoc atacuri de panică singur, cu gândurile astea întunecate…Nu se poate să fiu închis mereu într-o cameră doar cu fețele abisului-pereții-holbate la mine, razele lor nimicitoare, și să fiu îndoctrinat cu disperare de vocile grave ale pietrelor care compun zidurile, pietre vii, hrănite cu soare vechi, fosile ale primordialului, care nu tac niciodată, cântă imnul vechi al creației, îl murmură, sirene care-ți cer imposibilul, și nu ai alternativă, alta decât sacrificiul, le aud distinct, am copilărit în aceleași locuri, suntem ai dealului albastru. Lor le e dor de soare și aer. Au format un cult al pietrelor oarbe, nefericite. Ce am în comun cu ele în prezent, altceva decât o îndepărtată rudenie și o hipnotică influență? Doar nu sunt piatră, cred. Nimic, eu aș putea să mă smulg ghearelor umbrei, teoretic.

Trebuie să fiu tare (în alt sens, tare ca om, nu ca piatră). Ptiu! ‘race, dintre toate cuvintele insuportabile, pe trebuie îl urăsc suprem.

Să fiu tare! Să ies la soare, să-mi refac stocul de vitamine, să-mi regăsesc ritmul respirației și limpezimea.

Până-și arată soarele doftoria, mă gândesc să încerc o tavă cu jăratec, după modelul răpciugosului de basm, calu’ influencer-ului. N-are ce să-mi facă rău!”

Fragment din lucrarea “Extraordinara revenire la viață a lui Mamasboi Yomisdanus, urmată imediat de o nouă inexplicabilă obnubilare”; experții apreciază căderea în obnubilare ca fiind un defect de caracter al numitului

“Pirpiriul e surescitat fără pauze. Duce viața la paroxism. Lui liniștea i se arată numai în vis. Și somnul îl are agitat, dinții măcinați de bruxismul nocturn. Ziua își scrâșnește măselele când voluntar, când din reflex. Are masticatori superbi. Maseterul e chiar bombat. Temporalii îi poate flexa minunat. Pterigoidienii sunt limpede amenințători. E o fiară de la gât în sus.

Mai cu seamă unul dintre visele sale e definiția tihnei. Se vede că organismul lui vrea odihnă: cere mari infuzii de zen în care se cufundă întreg și se îmbibă regenerator, merge în plimbări onirice recreative și euforizante.

Conștient, nu mai poate atinge pacea și calmul, nu știe cum să ajungă la ele. Îi e greu și să le imagineze. Le confundă cu lenea, lâncezeala.

Dar, în primul rând, temperamentul lui este atâta de arțăgos, că-l agasează maxim și pe el însuși, sau, poate, în primul rând pe el, ceilalți întorc spatele și se îndepărtează, dar el ce poate să facă, altceva decât să-și tot promită să se stăpânească, să fie calm, rațional, să utilizeze umorul ca pe o tinctură de calmare, doar pentru a fi umilit iar și iar de izbucnirile vulcanice și năbădăile explozive acumulate în sângele lui.

Tihna ca salvare, beatitudinea tăcerii, eliberarea prin calmare, toate acestea le primește, într-adevăr, în reveriile și contemplările subconștiente.

Spuneam, are un vis auster, în griuri punctate de culoare, care-l vizitează deseori și la care se gândește, care-l face să mediteze la posibilitatea unei conștiințe mai bune, lipsită de ferocitate.

…o poartă înaltă se deschide peste vederea unui bec stingher și slab, cu filament ezitant, care ține în sfera lui de cristal prispa vechii case înrămată de noapte, pășește pe cărarea prin orzul semănat pentru puișori, prin care învățase el să meargă pentru prima dată, iar acum învăța din nou, în vis, înțelege că e mic de tot și deprinde să meargă în vis, firele de orz sunt cât porumbul de înalte, cineva uriaș e sub agud, așezat pe un scaun de lemn, fumează, sfârâitul tutunului ars se aude limpede, agudul e univers, bagă de seamă, în el se observă constelații, bravo agud, doar în el, nu vede nimic în altă parte, domnește țipenia, iar străinul continuă să fumeze calm, fumul și scânteile crepitante se înalță spre nebuloase din roiuri galactice ascunse, cum, necum, de astrologul care descântase visul, în frunzișul dens al agudului, fructele lui negre aflate în centrul spiralelor înghit stele după stele, dar el nu înțelege ce vede, e prea mic, abia merge, străinul a cărui față e umbrită îl impresionează adânc, poate fi cineva din neam aflat departe, cineva care-i va vorbi despre adâncimea timpului și misterele vieții care au întârziat să se întâmple, care i se va adresa lui, istalalt, nu cel etern fericit, micuțoiul, cu atâta mirare rămasă înainte, dar celui epuizat, dezabuzatul, pentru care visul e leac, cel care a sfârșit mirările și a cărui viață e  frenezia tristă a hrănirii (ca la rechini) și rătăcirea în țarcul dezamăgirilor (imaginate drept capre obraznice). Apoi, de obicei, străinul întoarce capul spre el și vorbește cu voce atâta de caldă și familiară, încât pare a fi glasul locului unde se află, originar, oricum ecoul ei vibrează între pereții casei înalți, văruiți, gardul din pietre gri, îngemănate, cu sclipiri albastre, taina agudului cosmic, și peste noaptea criptică care-i împresoară.

-Bine că nu bate vântul, să ne împrăștie, zice Străinul Familiar. Hm, adept al hazului și în cele mai enigmatice împrejurări. E cu siguranță un străbun, verva mi-e cunoscută tare, calculă micuțul, copăcel, copăcel.”

 Mottojurnal

“Urletul se auzea de pretutindeni, ceea ce însemna că venea de sus, din norii stacojii, grei cu nisipurile roșii ale emisferei australe. N-are cine să fie, altul decât Turbopapus Polaf Curcaniel-Banana, negustorul de manuscrise, calculă Mamasboi. Sigur, zeppelinul lui, rigid, trebuie că îndură grele condiții de navigare nouroasă, cântări el. Ceea ce nu-l împiedică să-și zbiere litania, mai ascultă el, cu urechea pâlnie la cer.

Teexte! Teeexte cumpărăăăm! Manu-scriise! Manu-scriise! Teeexte! Oopere! Oopere! Scriieri băăeeț! 

Ce babilon, se trezi că spune. Asta mai lipsea: megafon de neam prost. Zici că zbiară direct Ăldesus Emkasi la noi.

Simți furnicături. Ar putea fi semnul unei revelații, calculă. O! mare greață. Nu mai pot trăi fără bani! Dacă nu vând ceva imediat, înnebunesc. Căutase prin buzunare, pe sub pat, nu, nu mai avea niciun ban. Se evaporaseră.

Un mare sentiment de neajutorare i se lipi de suflet. Mari scârbe sunt banii. Cu un kil de tuberculi, trăiești o lună! Dar tot dai 7-8 likelei pe ei. Tre’ să vând romanul așa cum e, ciung. O altă soluție n-am. Pe o fracțiune din ce-aș putea primi dacă l-aș da terminat, rotund. Turbopapus o să-și frece labele păroase de plăcere.

(Probabil o să-mi ofere 20-25 likelei pentru 49.947 cuvinte. Proză la kilogram. O să invoce că nu e întreg. Din care 15 de duc pe gândăcei de cerneală, din cei ieftini, 10 likelei papirusul (sugativă ieftină), 5 hrana la curcani (boabe cu gărgărițe)… Cât facee…30! Tre’ să trag cu dinții, să obțin 35 pe manuscris. 5 lei cartofii. Mai atașez ceva… Oare am timp să scriu cincizeci de poezii. Zece la un likeleu. Trei lei perechea, vorba vine, ar fi bine. Hrana pe aproape o lună. Bine măcar că poeziile sunt generos plătite, dacă mustesc de metafore. Se pare că cererea e mare în Foburg, la centralele ambroziace. Zeii ăia închiși acolo le consumă ca pe cozonac. Mai bine mă reprofilez profesional pă genu’ liric. Dar sunt în stare? Nu merge să te prefaci. Ori ai, ori n-ai fundament expresiv. Plus, Roboevaluatorul. Înjositor. Cel puțin, dacă era un homo sapiens androidus sau un angerdroid, o ființă superioară, jos pălăria. Dar un robot de rit vechi. Îi auzi ideile în cele mai supărătoare moduri: cling-cling, scârț, vrum-vrum, ping. Iar primitivul bârâitor are a decide valoarea stilului meu. Grețos, maxim grețos!) 

Likeleienii le cumpără cu bani grei, scrierile sălbatice. El are conexiuni. Dacă mai întârzia și el un pic, încheiam lucrarea, dar nu, doar e negustor. Nu-i trebuie vita, el vinde hălci macre.

Într-o bună zi, voi simți grația, pă pielea mea, de a fi scris Marele Roman de Smârc al coloniei Curca Friptă. Lumea mă va adula, vor așterne covorul roșu plutitor al gloriei, căpățâni de trandafir lansate de ei mă vor ținti, adoratorii, adoratoarele, mai ales, voi ieși la stradă sfios de câtă măreție mă așteaptă. Voi merge prudent, în armura mea de faimă, atent să nu-mi cadă coroana de lauri din cap. Glorie, slavă!

Până atunci, mizerie și suferință, cântări el precis situația prezentă.”

Mamasboi e amenințat de spectrul sărăciei

“Monotonie. Pe coate prin mucegai. Famelic, linge fundul conservei, care deja strălucește de curățenie. A rămas un iz, nu-și permite să-l piardă.

E un tip special. Nici el nu știe în ce sens.

Totul e vag, apoi dispare.

E absent, dar continuă! Asta încrâncenare de premiant. Coboară cu tupeu neegalat. Org-oliu.

E un orgolifren, din acest punct de vedere, cel puțin.

(Vedeți cum paraziții întregesc fraza. Cuvinte vampir. Expresii lipitori.)

Rostul este, a fost, să fie hăituit, vorbește evidența. Rememorează…Da, hăituit, sau un sinonim. Prigonit.

Operațiunea Universului împotriva lui începuse de timpuriu. Antipatic din primele secunde. Venirea nu stârnise valul de simpatie firesc, dimpotrivă. De ce e așa urât? a zis unul din public. Deja, panta vieții dădea-n râpi. Era iarnă, vârful tristeții globale, prin ianuarie, la final. Oamenii nefericiți transmiteau sentimentul mai departe, de-a leapșa se jucau, socoti.

Apoi regretă imediat ce gândise. De obicei, era prudent, gonea cuvintele urâte, ușș! Hușș! Leapșa…ce clei pe limbă! Neplăcut, nu-i plăcuse nici când era mic, jucător pătimaș. La fel ca pleașcă, sau potol. Bleah. Erau cu miile, de fapt. Mai erau și cacofoniile, nu rămânea mare lucru din limbă, dacă meditai un pic.

Avusese o vecină, demult, mama lui Tubi, prieten și adversar din copilărie, care folosea excesiv cuvântul poponeț, de-i făcea lui pielea de găină și-i ridica tot părul din cap (iar, vedeți, exprimări din clasica limbă de lemn). Mai bine i-ar fi dat o broască, s-o mângâie. Poponeț! Erau peste drum. Aveau obiceiuri ciudate, Tubi, solid, mereu flămând, colecționa muște și gângănii în cutii de chibrit, pe care le mânca când îl rodea burta. Soră-sa făcea lapte de pasăre, cu care-l servea și pe el, spre groaza lui totală, pen’ că lui nu-i plăceau multe chestii, mai ales dacă erau crude, or laptele de pasăre era din ou bătut cu zahăr, ca la chec, poate și un pic de lapte, nu mai știa sigur. La ei mirosea mereu a țigară, taică-su, un mare urs, fuma și mormăia, mormăia și fuma.”

Niște amintiri

Mottojurnal

“Nu are talent, nu are aptitudini, nu a dobândit competențe. Nu e bun de nimic.”

Evaluare a exigentei Abecedara Akademoff-Doctesco, făcută lui Mamasboi

“-Facem un vidanjor din el?

-Facem!”

Dialog între granguri

“Facerea de planuri e o formă de procrastinare.”

Mamasboi

“Oamenii serioși au mereu în cap învârteli și combinații, fel de fel. Numa’ alde târâie-brâu, traistă goală, trei lei perechea umblă așa, ușurei și goi la minte.”

Părere auzită în busculada unei cozi la picioare de zdracovete, o delicatesă râvnită de curcăfripțieni

“Iată muza. Acoperită cu floricele. Tentacule ei veziculate mă ating. E momentul grabei decisive sau al deciziei grăbite. Povestea începe aici, începe oriunde. Muza, iat-o! Ce mijloc subțire, ce ochi expresiv. Sunt extaziat-extenuat-exsangvinat. Flagelarea, flagelaaareaa! Săculețul cu cerneală îl am, îmi mai trebuie un cioc de scris. Muza, o! Greația. Fac un text, etxt, extt, txet, ttex, xett, ettxcetera.”

Fragment din fabulațiunea “Codirea Textosaurului”

 “Hilarion nu suporta grangurii de nicio culoare. Aceștia nu știau și nu-i afecta cu nimic. Cum societatea era bazată pe granguri, pentru că era alergic la ei, Hilarion se simțea cumplit defavorizat. Niciun grangure nu se găsise încă, care să spună: Vai! Cum? Cine? Marele Hilarion? Vaai! Cum să nu! Desigur! Cum? Nu ne iubește? Vaai! Ce tragedie pentru noi, de la grăngurei pân’ la grănguroi! Să ne căim, frați! Marele și Unicul Hilarion nu ne are la inimă! Firește că nu. So, Hilarion, strivit între câmpurile lor gravitaționale imense, era scuipat în galerii de vid, era bușit prin praful lumilor pustii, era expulzat din sisteme solare și gonit de oriunde era viață, iar în prezent plana fără speranță direct în gura însăși definiției dispariției, steaua neagră a depresiei.”

Fragment din povestirea “Întoarcerea lui Hilarion din abis”, de Mamasboi Yomisdanus

Mai bine-mi fac un ceai de mătasea broaștei, calculă el. Sunt cu sabia lui Patrocle deasupra capului.

Recitea ce scrisese, și nu-i plăcea.

În orele următoare, zeppelinul lui Turbopapus Polaf Curcaniel-Banana avea să răsară din norii grași, roșcovani, iar nacela cu Roboevaluatorul așezat la biroul său, va coborî pe scripeți drept la el în ogradă.

În prezent, colonia gemea de grafomani începători. Foburgul finanțase recent o campanie de recrutare, prin afișe care înfățișau pe unul sau altul dintre Simandicoșii centralelor ambroziace, echipați în toată splendoarea robelor baroce, cu urzeli ezoterice care evocau vag ideea de pălărie pe cap, costume emanate în mod clar de ultimul răcnet al celui mai în vogă designer angerdroid din Likeleile Superioare, care mai era ăla, oricare din puzderie, cu indicatorul kilometric înfipt la pieptul privitorului, și cuvintele următoare, plutitoare într-o bulă deasupra capului-Auzi chemarea Foburgului? Fii eroul care eliberează Daemonii! Scrie!-se vorbea chiar despre Șamango Galax Mukiele, tata și mama bigoților, că s-ar fi apucat de strivit gândăcei și de jupuit leonarzi pitici, din pielea cărora făcea un pergament miraculos, dimpreună cu toți scribălăii lui afiliați, fanaticii apropiați.

El era vechi în meserie, amator, dar cu experiență și entuziasm, Turbo îi știa bine elanul, venea la urmă, să stea mai mult, ancorat deasupra casei.

De obicei, avea un coș de rufe plin cu papirusurile sale, cusute cu sula în fir de cânepă, o diversitate plăcută, ce cuprindea poeme, mopete, empote, povestiri, vepostiri, postiveri, romanele, manerole, anermole, novelete, evontele, notevele, jurnale, nurjale, jalnure, eseuri, eurise, urisee.

Le căra la șef Robo. Procedura de selecție a materialului valoros dura puțin, dacă bateria gagiului era plină, sau mai mult, dacă o avea goală. Mamasboi observase în trecut că Robo vioi devenea exigent, iar Robo moale, dimpotrivă. Găsise duioasă asemănarea cu omu’ de carne și nervi, care, și el, hrănit bine, taie și spânzură, lihnit, pupă și aprobă.

De data asta, însă, nu exista varietate. Un singur tom baban. Va fi Robo, implicit Curcaniel-Banana, satisfăcut de marele număr al cuvintelor? Îndoiala îl frigea la plex.

Tot mai mult, se impunea ideea chinuitoare de a scrie rapid ceva în plus, ceva micro. Poeme sau fabulațiuni.

Am să inventez un gen nou, special pentru această ocazie. Am să-i spun…povestiuță, nu, ăă, povesticioară, hm, ăă, povestică, sau povesticuliță, povesticulicioară, povestiuliță. Nu, nu e bine.

Povestuță?

Mottojurnal

“M-am convins. Odată cu înaintarea în vârstă, omul ajunge, chiar fără să-și propună, agitatorul nostalgiei. Activist melancolist (bang! 100 puncte, cuvânt nou în limbă). E ros până la os de rosmantism, e un romantismos (bang! iar). Secretă material utopic.

Iată-l, a făcut un nou gest bizar: a grefat o cutie poștală în spinarea gardului. Mare ureche de surd scufundată în tăcere. La ce bun. Cine mai primește scrisori. Neauzit. Ziarele sunt pe domeniul arheologiei. Atunci, explicația rămâne zelul vizionarului care-și revede trecutul. Și plantează semințe ale acestuia în felinare melancolice, la tot pasul, să limpezească înserarea apropiată și să dea nopții viitoare, strălucire de zi.

Cu ani în urmă, eram abonații eroici ai coloniei, pe când specia ziarelor tipărite dispărea alert. În Foburg și aiurea, chioșcurile intraseră de mult la apă, se trecuse la tonete micuțe, gherete răzlețe pe care vântul le rostogolea pe străzi, ziceai, iar care, la ploile mari, navigau aiurea spre periferii, cu marfa moale scursă în siaj, soi de melci uriași ce umpleau parcurile și parcelele virane cu bale, cărora căptușeala de gazete li se subția de la o zi la alta, și cu sărmani chiriași-vânzători în stări de spirit extreme, când sceptici nemângâiați, când nihiliști dogmatici sau cinici necruțători.

Poștarul (forma locală a lui poștaș) înfigea sulul între coastele metalice ale gardului, parcă ar fi vrut să-l răpună, ceva nu-i convenea, poate trebuia să se deranjeze pentru unu-doi amatori de chestii inactuale, poate avea gastrită, bătături, măsele găurite. Cine poate ști cu adevărat?

Oricât de atent îl extrăgeam, una dintre pagini era zdrențuită. Prima sau ultima. De obicei, prima. Dar acest tratament grosolan nu afecta cu nimic marea și neasemuita bucurie de a strânge în brațe ziarul, ca pe o mare iubire.

Mi-e dor să deschid un ziar proaspăt. Poate e doar simpla lipsă a unui obiect familiar, din vremuri mai fericite, sentiment care, sub razele nostalgiei, crește cât un arbore de gogoriță.

În ziua când mă voi sătura după ce am mâncat copios bucate alese, doar prin linsul apăsat și îndelungat al ecranului-telefonului, tabletei, sau oricărui altui gadget chițăitor-eventual, și prin sugerea atentă a unui colț de plastic insipid, tot în acea zi va fi egal să citesc un ziar “în carne și oase” de celuloză, scris de oameni care l-au gândit sau, că tot veni vorba, o carte întrupată, cu strivirea sadică a ochilor în capcana screen-urilor și orbecăirea online în țara copypaste-ului.

Am un wallpaper cu viața, ce-mi mai trebuie să trăiesc.

Cred că ar trebui să păstrăm vechile forme.

Am renunțat prea ușor la ele.

Aceasta e o criză mică de nostalgie. Care nu e bună, duce la disoluție neproductivă.

Esențial e progresul. Iată-ne pe toți, până la ultimul, conectați la tubul și conductele viitorului. Alimentați fără oprire. Satisfacția infobezilor îndopați cu pastă de ziar: nemăsurată!

(Sarea și piperul, mierea și scorțișoara, desuete.)

(Degustătorii subțiri de nuanțe: locul lor e lângă dinozauri.)

Specia de bălăciți în deversările insalubre e victorioasă, mutanții noului mileniu răcnesc noua dogmă, pre noua limbă nearticulată.

(Din nou, îngăduință, aceasta e o criză mică a unui poves’trist’or stăpânit de impuls melancolic, condamnabil pe deplin.)

Fragment din povestuța “Cutia poștală și celelalte dispărute”, de Mamasboi

“Da’ greierii unde-muma mumelor lu’ tac’su mare!-au dispărut! Sau am asurzit io? Pacea nopții, vocea constelațiilor, unde-s? Scandinavilor oblojiți ce sunteți!”

Tiradă absurdă a unui scrântit care pozează în iconoclast; îndreptată spre generația pălăriilor cu barbă și a selfistelor răsbuzate

“Spre marginile lui, satul-colonie era un paradis al florilor carnivore. Astrofita lucra încet, dar implacabil. Oameni deznădăjduiți plantaseră mari panouri de avertizare, care acum zăceau strâmbe, doborâte de revărsarea vegetală: Atenție! Pericol! scria pe ele. Nu vă apropiați de flora pantagruelică!”

Cataclismul floral devine implacabil

Curaj. Am să trântesc cartea sub nasul lui Robo. Ține, răsfoiește.

Fă cunoștință cu Artă-mea. M-am tăvălit, am spumegat și m-am perpelit.

Poftim rezultatul. Da, știu, e legat într-o singură copertă. Unde e diversitatea.

Nu e. Ce să fac, să-mi dau una cu dexu-n plex?

M-am flagelat cu biciul sinonimelor. Am băut pelinul neologismelor.

Am fost pișcat de cleștii cacofoniilor. Virgula m-a chinuit la tot pasul cu acul ei veninos.

Scorpioana virgulă.

Am împletit cuvintele pe o idee, cum m-a dus capul. Am despletit și răs-pletit.

Rezultatul e Artă-mea. I-am dat numele ăsta din vanitate.

Nu știu ce este. Propria versiune a Zadarului.

(aici, trebuie să precizez că zadar-e considerat învechit, în locul lui e preferat cuvântul zădărnicie; nu am nimic cu zădărnicie, dar consider pe zadar un cuvânt muzical, puternic și vibrant; sincer, nu pricep cum se petrece selecția în limbă, ce instanțe acționează)

Robo va spune să tac. Publicitatea în timpul evaluării e interzisă.

Cum ar fi, în timpul examenului, să te ridici și să îți lauzi știința, în loc de a rezolva subiectele?

Ridicol.

#

prima parte a acestui text poate fi citită în EgoPHobia #62, iar a doua în EgoPHobia #65

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.