proză selectată din grupul “Proză şi eseuri” – facebook [prima selecţie]
de Victor Potra
Îşi trase nasul şi încercă să aşeze cartonul mai bine. Era al dracului de frig. Cel mai tare îl lua de la fundul aşezat pe pervazul de la Mega Image. Nu reuşise să găsească un carton de doamne-ajută, mai gros. Ăsta era de la o jucărie cu Ben10, şi era subţire. Cu labele era încă ok, deşi erau vinete de frig. Putea să mişte degetele de la picioare, antrenamentul îşi spunea cuvântul. Oricum, nu avea de ales, dacă vroia să-şi scoată pârleala.
O gagică-nţolită bine, cu decolteu bogat, se opri şi-i dădu o portocală. Îi venea s-o înjure, dar se abţinu. Nu se ştie niciodată când te trezeşti cu un şut în gură, mai bine ciocu’ mic. Tipa se îndepărtă la braţul unui papiţoi numa-n cârpe de firmă, comentând cu glas de mare lady:
– Ai văzut, săracul copil, în picioarele goale în mijlocul iernii…
„Dacă ţi-e aşa de milă, de ce nu marci un ban, fă?” i-ar fi zis, da’ gagiu ei părea cam nervos… Clar însă că era e o tactică bună asta cu cerşitul desculţ. Mai ales că e seara de anul nou. Toţi fraierii care o duc bine se simt cumva vinovaţi când văd un puşti cu cotoaiele la iveală, la minus cinci grade. Şontorogu’, fie-i sufletu’ frământat de toţi dracii, îi explicase şmecheria. La sărbători, ăştia de se cred oameni buni au tendinţa să facă aşa, un fel de adunare a faptelor bune. Bilanţ parcă-i zicea Şontorogu’ Şi de obicei le dă cu minus, aşa că atunci sunt mai generoşi…
„De ce le dă cu minus dacă-s oameni buni” îl întrebase pe ţiganul olog. Acu un an era mai mic şi mai fraier, n-avea decât şase.
„Pen’ că de fapt nu-s buni, numa’ că aşa le place să creadă. Sunt d-ăia de se duc la biserică şi bagă-n cutia milei, să aibă popii d-un chef. Şi de sărbători îşi aduc aminte de mântuire şi de alte socoteli d-astea, şi li se face cumva ruşine că ei au de toate şi tu eşti în stradă, cu cioatele la expoziţie… Atuncea dau şi ăia care se fac de obicei că nu te văd”
„Ce-i aia, mântuire?” îl întrebase. Şontorogu’ râsese cu lacrimi. „Ceva ce-o să recunoşti cu siguranţă când o să ţi se-ntâmple” hohotise el. Şi al dracu’ ţigan, spusese la toţi. De atunci îi rămăsese porecla Mântuitu’. Până la povestea asta i se zicea Gâză, că era firav rău.
– La mulţi ani, s-aveţi un an nou fericit, încercă la o grasă în palton negru. Femeia se opri şi se-apropie de el.
– Cum de eşti desculţ, măi băiete?
– Dacă n-avem de nici unele, sunt orfan tanti… spuse el cu glas plângăcios. La varianta cu „suntem şapte fraţi acasă” renunţase de mult, prea o foloseau toţi coloraţii la metrou, asta cu orfanu’ dădea bine, mai ales la femei. Grasa deschise poşeta şi începu să scotocească în ea.
– Crezi în Isus, copile?
– Cred tanti, şi în Isus, şi în Dumnezeu Tatăl, spuse el repede, privind cu speranţă la geantă. Femeia scoase şi-i întinse un cartonaş.
– Uite aici o iconiţă, cu Domnul nostru Isus, drăguţule. Când ţi-e dor de mami şi tati poţi să te rogi la Isusşi el o să te-aline. Dumnezeu să te păzească, spuse umflata şi se răsuci pe tocuri intrând în magazin.
Rămase cu totul uluit, cu cartonul colorat în mână. Isus? Mami şi tati? Dor? De curva aia beţivă care-l chema să-i adune prezervativele folosite de pe jos? Sau de alcoolicul care se urcase pe el, să-l spargă la rozetă? Când auzise de la Cioară că vor să-l vândă lu’ Trică, peştele de încredere a lui Claie, luase ce găsise prin poşeta lu’ Marina şi o tulise. „M-aş ruga acu’ la Isus pentr-o ciocolată fierbinte, da’ fac pariu că-i ocupat” gândi el cu năduf. Aproape că-i venea să plângă. O portocală şi un Isus pe carton, după o oră de stat în ger. Oricum, din ce învăţase un lucru era sigur: nimic nu e de aruncat. Portocala deja o pusese la piept, sub geacă, să nu-ngheţe, iar iconiţa… Ia
s-o pună la vedere, poate atrage atenţia vreunui bisericos…
– Să vă dea Dumnezeu un An bogat, săru’ mâna, doamnă, încercă din nou la o cucoană între două vârste, dar femeia încărcată de sacoşe trecu grăbită şi se duse aţă la un Audi parcat pe trecerea de pietoni.
Piticu’ era în a treia zi de băut continuu şi ajunsese la faza de nebunie contagioasă. Marmeladă şi Gino erau şi ei mangă, iar Lăţel se dusese să se culce, ceea ce nu era de bun augur. De obicei Lăţel îi ţinea în frâu să nu facă tâmpenii. Cel puţin nu de-alea rele. Acu trei ani Piticu’ îl pocnise pe Lăţel cu sticla de whisky în cap, şi plecase cu TT-ul prin oraş. Dăduse peste o puştoaică pe trecerea de pietoni şi o făcuse zob. Avea 140. Stătuse 8 luni ascuns, şi trebuise să vândă apartamentul ca să se scoată. Lăţel îl rezolvase. De atunci Piticu’ nu mai ieşea din cuvântul lui, mai ales la băutură. Dar acu’ se culcase, e drept, după ce le luase cheile de la maşini. Uitase însă că Marmeladă făcea Germania din 90 cu troace de haida.
– Ia zi, pârnăiaşule, facem o tură? îi făcu Piticu’ cu ochiul.
– Şi ce, vrei să-ţi sparg Audiul şi să-ţi leg firele? rânji Marmeladă.
– Nu, mergem cu a lu’ Gino, că avem loc toţi.
– Să crezi tu că vă las io să vă băgaţi labele jegoase în cinciaru’ meu, spuse râgâind dispreţuitor Gino.
– Haide bă, dăm o tură tare şi ne-ntoarcem, încercă să-l convingă Marmeladă.
– De ce să nu mergem cu a ta, că e tot BMW? De ce să îmi strici mie bordu’?
– A mea nu e seria 5, şi e pe motorină, nu fuge…
– Auzi bă, hai că ne certăm degeaba, luam un taxi până la parc şi găsim acolo o maşină de alergat…
– Păi aşa da, auzi, să-mi desfacă mie bordu’, bombăni Gino, turnând încă un Jack Daniels.
Îşi lipise iconiţa cu o ciungă culeasă de pe jos pe capsa din dreptul pieptului. Stătea prinsă bine. Şi era vizibilă. Ghinionul se spărsese, făcuse deja opt sute de mii. E drept că trei sute le primise de un beţiv lacrimogen, care ţinuse morţiş să ia şi un gât de votcă, „să te mai încălzeşti mititelule”. Bună vodca, dar i se făcuse o foame de lup. Nu era cazul să plece tocmai acum, dar tare ar fi vrut o şaorma de la Arabu’. Trebuia să facă măcar „un bulion două”, după revelion era totul mort cel puţin două zile. Şi venise ieri şi lăbaru’ ăla de Pârţ după taxă. Fusese prost rău, îl prinsese cu banii pe două zile şi îl curăţase. „Las că nu te mai vizitez pân’ după Revelion”, rânjise pârţarul. Asta e, data viitoare n-o să se mai culce pe-o ureche, o să bage la groapă măcar câteva sute de mii, cât de prost ar merge. Mai bine o bătaie de la Pârţ decât foamea asta de-i venea leşin de la lingurică… O babă în cojoc şi cu broboada în cap veni la el, îşi făcu cruce şi îi lăsă o hârtie de cinci pe genunchi. Îşi făcu repede şi el cruce şi zâmbi, „săru’ mâna, bogdaproste”, poate mai scoate… N-a mai scos… În fine, Isusul de carton îşi făcea treaba.
Îşi aduse aminte că odată, după povestea cu mântuirea, se dusese pe şest la o biserică. Chiar era curios cum e treaba asta cu Dumnezeu şi Isus. Din păcate diaconul îl scosese în şuturi, urgent. Aşa că întrebase o bătrână, care aprindea lumânări, în faţă, în nişte cutii mari de tablă. Babeta îi spusese o poveste cam încurcată, că dacă te rogi la Doamne-Doamne, Isus te iartă şi te duci în Rai. Da’ totu’ după ce mori… El, sincer să fie, nu prea simţea că are nevoie de iertare. Nu se simţea vinovat de nimic. Poate doar căţelul ăla al pensionarului de vizavi de magazin, căruia îi dăduse lapte cu şoricioaică. Da’ venea mereu şi se pişa pe el, pe la spate, şi moşu’ ală idiot râdea să se strice… Ia să fi stat el cu pantalonii uzi în februarie o zi întreagă… În fine, chestiunea era cu dus şi-ntors, dar ceea ce-l nedumerise complet era treaba cu „lumea ailaltă”. „Adică io nu primesc nimic acu’, dacă mă rog? Doar după ce mor?” o întrebase el pe bătrână. Tipa îi explicase că uneori Dumnezeu îi ajută şi în această viaţă pe cei care se roagă. Dacă vrea. Da’ nimic nu e sigur. După părerea lui rugăciunile astea erau cam degeaba. Dacă vrea să pună mâna să te-ajute, te ajută, dacă nu, nu… „Şi cu mântuirea cum e?” întrebase în continuare. Cică sufletul tău se duce în grădina raiului, şi acolo îl vezi pe Dumnezeu. Nu i se părea mare sfârâială, mai ales că nu prea ştia nimeni ce ţoale poartă şi ce halesc ăia din Rai. Oricum, bătrâna se supărase când o întrebase dacă au ţigări în Rai şi-i spusese că o să se ducă direct în Iad dacă mai are asemenea gânduri necurate. Cum Iadul părea ceva de rău, o înjurase copios şi apoi plecase spre Gară, că era sezonul vacanţelor. Dacă
n-ar fi fost gaşca lu’ Bilă, s-ar fi putut face o pâine uşoară în Gară… „În fine, să ne concentrăm pe treabă” oftă în gând. Deja închideau magazinul. Mda, normal, era noaptea de anul nou. Începu să-şi frece energic picioarele, apoi îşi puse ciorapii şi bocancii. Ar fi cazul să se mute în intersecţie. Dar mai întâi o să dea o fugă să-şi ia o şaorma. Doamne, cât de bună o să fie acuma, fierbinte… Şi o să-i spună lu’ Arabu’ să-i pună o tonă de maioneză şi ketchup. Arabu’ nu se zgârcea la sosuri…
Maşinile scumpe erau greu de spart, erau securizate zdravăn, dar Marmeladă era un artist. BMW-ul M3 mârâia agresiv, cu Piticu’ la volan. Încercă un derapaj cu spatele, dar EBD-ul întră în funcţiune şi maşina se clătină doar un pic pe şosea.
– Bă, nu-mi place, spuse Piticu’ aţâţat. Hai pe piatră cubică, că aici nu merge să ne-nvârtim cu ea.
– Cred că ţi s-a făcut de balamuc, cârâi din spate Gino. Doar nu vrei să mergem în centru.
– Ia lasă gura şi dă o bere.
– E deja plin de sticle în spate, şi la cum te zbuciumi tu cu maşina o să mă umpli de cioburi. Tre’ să oprim undeva să mai aruncăm din ele.
– Ce să mai oprim, ia dă o sticlă goală, urlă Piticu’ ca să acopere zgomotul motorului care venea pe geamul deschis, în timp ce accelera. Fii antenă! Pariu că nimeresc panoul ăla…
Maşina trecu razant pe lângă stâlpi, pe contrasens, în timp ce sticla se făcea ţăndări de reclamă.
– Ce ziceţi bă, dăm la ţintă? răcni în al nouălea cer Piticu’.
Era târziu deja, nu prea mai erau trecători. Mă rog, avea un milion juma’ şi burta plină, nu era foarte rău. Îşi luase şi o sticlă de sangria de la chioşc. Să întâmpine şi el Anu’ Nou cu o duşcă. “Ce, Gâză nu e şi el om?” îi plăcea să zică când îşi făcea câte o plăcere. Deşi toţi din gaşcă îi ziceau Mântuitu’ el încă se simţea Gâză. Îl făcea cumva să se simtă mic şi nebăgat în seamă, şi cumva protejat din cauza asta. Cine să se ia de-o gâză?…
Se duse în mijlocul rondului din intersecţie, lângă panoul video. Era transmisie de la concertul din centru. Nu cântau rău puştii ăia. Şi aici era destul de departe de blocuri, o să poată să vadă şi el artificiile. A, uite-l şi pe Băsescu, acuşi începe şi numărătoarea inversă. Era momentul să desfacă sangria.
Piticu’ o luase razna complet. Deja buşise maşina de două ori. Nu cine ştie ce, da’ dacă proprietarul n-avea casco, o pusese clar, o să înceapă anu’ cu cheltuială. Gino râdea cu sughiţuri de Marmeladă, căruia îi sărise airbagul în faţă şi era plin de whisky. Opriseră, să strângă airbagul şi să se pişe.
– Mai bagă aici un Jack, răcni Piticu’ ambalând motorul.
– Nu mai e, îi întinse sticla goală Marmeladă.
– Păi ce facem bă, începem anu’ nou pe uscat?! Că mai e o juma’ de minut şi trecem în 2009, cârâi Gino.
– Ia dă sticla încoace, spuse Piticu’ luând mâinile de pe volan. Ultimu’ pariu pe 2008! Îl vezi pe aurolacu’ ăla din faţă din intersecţie? Pariu că-l ating la scăfârlie!
– Atingi o laie, mormăi Marmeladă.
– Pun eu o sută de euroi, da trebuie să sari de sută până acolo, râse Gino.
– Merge! urlă Piticu’ călcând acceleraţia.
Rondul se năpustea spre ei. Piticu’ scoase braţul pe geam, cu sticla goală de whisky în mână.
– Atac la scăfârlie, strigă Piticu’ în timp ce sticla pornea cu 120 de kilometri la oră într-o curbă lungă…
Gâză era în fine fericit. Sangria îl încălzise, şi numărase, odată cu toţi cei din piaţă, pe care îi vedea pe ecran, „trei, doi, unu, la mulţi ani!” Începeau artificiile. Gâză aştepta cu sufletul la gură, cu privirea în sus. Se auzea urletul unui motor ambalat la maxim, care se apropia, dar nu avea chef să piardă nici o scânteie. Rămase cu privirea în sus. Apăru prima explozie de lumină. Maşina trecu şi ceva tare îl lovi dureros, în tâmplă. Îşi dădu seama că se scurge pe noroiul îngheţat. Cumva căzu cu faţa în sus, cu ochii spre cer. Şi cerul parcă explodase. Erau atâtea culori… Duse mâna la tâmplă. Umed şi lipicios. Îl cuprindea o moleşeală plăcută. Pentru prima oară de la începutul iernii ăsteia simţi că frigul dispare complet. Îi era cald şi bine. Şi bolta se deschidea, în roşu şi verde şi alb, doar pentru el. Şi acum rachetele albastre… Şi din ele alte dâre de lumină! Şi altele…