proză selectată din grupul “Proză şi eseuri” – facebook [prima selecţie]
de Viktor Latunski
Cum stau eu aşa de comod în habitaclul special conceput pentru mine, nu-mi pasă de faptul că gumele alea, care se cred asemenea mie, n-au loc de parcare. N-au decît să-şi lase calea de rulare prin toate intersecţiile şi să li se-nfigă-n balon tot felul de sîrme, cuie, ştifturi, dibluri – cîte-or fi pe marginea drumului. Aud că guma din faţă-dreapta mi-a lipit pe partea radială apelativul de „a cincea roată la căruţă” (nici măcar la maşină – nota mea). Iar guma din stînga-faţă a început să filosofeze pe tema locului de parcare. De, fiind ea roată motrice şi cea mai apropiată de volan şi de bipeda care confundă constant frîna cu acceleraţia, se dă mai mereu laureată a gîndirii metafizice. Cică ea răspunde în cel mai prompt şi sigur mod la schimbarea de direcţie şi la noema (sau noima) supremă – ni´la ea! Că uită cum în jurul meu se depozitează toată hîrţogăraia, plus laptopul (din motive de siguranţă); şi că eu am acces la toate informaţiile. Dar tot nu sunt aşa de infatuată şi nici nu mă dau aşa rotundă, deşi sunt mai echilibrată şi cu plumbii la zi. Ontologic vorbind, am de cele mai multe ori o înălţime mai bună a talonului, o serie mai curată, o omologare de mai mare durată şi fac parte dintr-o familie mai bună de Tubeless.
Azi am avut parte de o experienţă stranie şi înălţătoare în acelaşi timp (care mi-a confirmat paradoxul lui Zenon). Cînd am fost extrasă din „locaţia” mea şi mi s-a imprimat o mişcare circulară către compresorul care, după cum spune şi Plotin, este mijlocitor între aerul rarefiat şi aerul comprimat, eu am parcurs o distanţă A zero. Pentru că şoferiţa a uitat să tragă frîna de mînă, toate cele patru gume au parcurs şi ele o distanţă A unu. În timp ce eu parcurgeam o distanţă A unu, celelalte gume poarcurgeau o distanță A doi ( și fenomenul se repeta la infinit şi nu prea). Doar pînă cînd eu m-am oprit în poziţie verticală şi lipită de compresor, care este „sufletul divin”, iar nefericitele de gume s-au oprit şi ele în peretele atelierului de vulcanizare. Ca să vedeţi la cît se reduce sensul vieţii, zbaterea, fuleul, rotirea milenară! Şi se mai spune că roata de rezervă este doar o formă fără fond, o existenţă ternă…
Darie Ridiche* spunea: „Ca să mişc osia permanenței, trebuie să mă asigur mai întîi că am o roată de rezervă”. Iar Marin Carcalete** îi spune zilnic şefului său de atelier: „Şefu´, nimic nu slăbeşte şi nu distruge mai mult bacurile universului (sau ale universalului?) decît o roată prost echilibrată”. Zic eu, este indicat să mai adaug două citate. Primul, al părintelui Arsenic de la Bisericuţa dintr-un Arbore de Cauciuc: „Roata lumii se-nvîrteşte/ cît presiunea nu slăbeşte”, iar altul aparţinînd unui poet contemporan, Ionuţ Capdecauciuc: „Sîntem născuţi din pană de cauciuc artificial”.
Constat cu regretabilă stupoare că, în cele mai dese cazuri (şi aici nu este vorba despre o cazuistică îndoielnică) nu se ia în calcul conceptul de „rezervă”. Fie că este vorba despre rezerve (inter)naţionale, copii de rezervă, jucători de rezervă, soluţii de rezervă, roţi de rezervă. Se omite mereu reglarea presiunii în diverse principii sau fenomene şi periodic se ajunge la o stare de presiune existenţială. Dreptu-i că nici legiuitorul nu specifică „în clar” obligativitatea echipării celor enumerate de mai sus cu gume şi soluţii de iarnă ori de criză.
Mai zilele trecute bipeda de la volan şi-a uitat laptopul deschis în portbagaj, aşa că am reuşit să intru pe „net”, de unde am aflat că e în „pană” de inspiraţie, nu şi de transpiraţie, eliminînd ea, în continuare, prin toţi porii neuronali, tot felul de elucubraţii. Cred că nu mai poate păstra aerul comprimat, are pori, fisuri, o fi şi blondă reşapată, cine ştie? Vai de familia ei, cît or fi suferind şi părinţii ei… Că am mai auzit eu de un rege care avea trei fete cucuiate, nici una nu ştia să schimbe o roată de rezervă, cum plecau din parcare cum chemau Asistenţa Tehnică. Nu mai ştiu ce fac ele, dar „babacul” n-a ajuns de loc bine, şi-ar fi dat toată averea pentru un cal, pentru un cal, auziţi voi dealeri şi trilleri auto?
Pe măsură ce mi se dezvăluie aceste adevăruri, începe să mă învăluie un complex de inferioritate, chiar mă enervez de-a binelea. Şi mă gîndesc cu nostalgie la înapoiaşele mele din anii 50 ai secolului trecut şi la rolul pe care ar fi putut să-l aibă în procesul de parcare. Chiar nu înţeleg de ce soluţia roţii de rezervă motrice şi plasată paralelă cu puntea din spate n-a prins în practică.
Iosephus Michelinus Dunlop*** în „Tratatul despre standarde” despică în patru firele care compun ţesătura de bază a unei gume şi elaborează o teorie originală despre roata de rezervă (şi despre rezerve, în general). Firul conducător al teoriei este că nu te gîndeşti niciodată la rezervă pînă cînd nu ai nevoie de ea. Cum nici eu nu mă gîndesc la Entitatea Supremă de Cauciuc Natural, îmi trăiesc viaţa în artificial.
Dar ştiu mai bine decît gumele care se tîrăsc prin noroi că, odată şi odată, tot voi fi combustibil pentru încălzirea bipezilor care vor ieşi în pieţe şi pe maidane, strigîndu-şi neîmplinirile din postura de roţi de rezervă. Şi n-o să mă mai simt sigură, BEEP-ul ei de viaţă, că nicicum nu-i bine!
##
Note
* – filosof contemporan.
** – operator pe utilajul de echilibrare al roţilor.
***- sociolog și politolog, originar din Danubiana, pe malul stîng al Universităţii Danubius