apocalipsa după heidegger [1-3]

(#gnostice)

de Marius-Iulian Stancu

[1] știm – ființă și timp, cartea cu care trebuia să înceapă, dar cu care s-a sfârșit filosofia, e un proiect fără final. monumentala construcție heideggeriană a fost abandonată [nu ca eșec, ci cu sensul descoperirii unei dispoziții fundamentale a ființei umane care trebuie să se afle «mereu în trecere  și în abandon» – caietele negre] și a căpătat în timp aspectul ruinei, una la care mă întorc acum pentru a fi judecat. în nota ediției din 1953 heidegger ne reamintește că «drumul străbătut aici rămâne chiar și azi unul necesar, dacă dasein-ului nostru îi mai este dat să fie mișcat de întrebarea privitoare la ființă» [ființă și timp]. cine nu sesizează apocalipticul [care marchează sfârșitul deoarece doar așa se poate constitui ca un nou început] filosofiei heideggeriene nu o va înțelege cu adevărat niciodată. cum ar fi putut găsi heidegger încheierea pentru un proiect al cărui scop l-a constituit pregătirea și eliberarea adevărului originar [caietele negre]?  justificându-și traducerea [republica lui platon], allan bloom își neliniștea cititorii cu remarca că nu doar contemporanul e capabil să judece trecutul [contemporanul unificat în relativismul cu intenție morală, prins în propovăduirea sisifică a deschiderii fără contur și fără sfârșit – vezi criza spiritului american], ci că și cele socotite moarte sunt capabile de o critică a cadrului și a metodelor noastre de gândire. «ce se face în timp se află mereu sub greutatea începutului originar» [caietele negre]. nimic nu e depășit cu adevărat vreodată, oricât s-ar nevoi înțelepții veacului acesta la omilia progresului. orice venire veritabilă e urmată, echatologic vorbind, de advent. până atunci îi vom lăsa pe morți să ne judece, pentru că cei vii au renunțat la această capacitate.

există toate șansele ca «sensul ființei» să ne scape și după lectura lui heidegger. diferența o face incapacitatea noastră [spre deosebire de contemporanii lui platon de exemplu] de a mai fi «cuprinși de perplexitate». eliminarea absolutului din câmpul gândirii nu i-a adus acesteia și darul clarității. iată de ce heidegger se vede pus din nou în postura unui apostol al spiritului care trebuie să retrezească dorința unei înțelegeri. în lipsa răspunsului, dar și a nevoii unui răspuns, accentul trebuie mutat încă o dată pe întrebare. paradoxal, noutatea filosofiei heideggeriene este fundamentată pe o întrebare veche de când filosofia. problema pare a fi una de natură strict „lingvistică”. astfel, “suspiciunea că nu ar fi preocupat decât de semnificația unui cuvânt este cea dintâi care trebuie înlăturată” [magda king].

«sensul», ca acel ceva prin intermediul căruia altceva devine de înțeles în felul în care acesta este, din perspectiva unei gândiri fenomenologice, nu poate fi clarificat printr-o simplă definire a unor cuvinte. adevăratul sens nu poate fi căpătat decât în lumea existenței umane. lumea dă sens pentru cele aflate în lume, ca orizont în care se mișcă înțelegerea. “dacă ne îndepărtăm de lumea cotidiană și pătrundem în domeniul uneia dintre științe, fizica teoretică, spre exemplu, lucruri precum teatrele, autobuzele, cuțitele și furculițele, devin «lipsite de sens». orizontul în care sunt înțelese acum lucrurile este reprezentat de substanțialitatea materiei. cum s-a întâmplat acest fapt surprinzător? prin faptul că orizontul, în care înțelegerea fizicianului se mișcă, a suferit o modificare profundă. lumea existenței umane a devenit o concepție teoretică cu privire la natura materială, articulată în categorii sau concepte fundamentale cum ar fi masa, mișcarea, ori energia. de vreme ce doar orizontul acesta este «dătător-de-sens» pentru fizician, tot ceea ce se află sub observația acestuia trebuie și se poate manifesta doar asemeni unor corpuri materiale aflate într-o mișcare complexă. în acest orizont nu se poate pune problema posibilei relevanțe sau a sensului pe care îl au lucrurile; singura lor posibilitate este aceea de a se arăta potrivit proprietăților lor materiale ca niște corpuri aflate în mișcare într-un continuum spațio-temporal.” [magda king].

orizontul heideggerian prin intermediul căruia poate fi căpătat «sensul ființei» este timpul. metoda heideggeriană, chiar dacă operează pe teritoriul gândirii și al limbajului, este una violentă. abandonând actualitatea existenței din metafizica tradițională [a fi sau a nu fi?], care presupune un anumit tip de cunoaștere și se concretizează în definiții, heidegger ne pune să o luăm din nou de la început și să ne întrebăm ce înseamnă a exista. problema nu o mai constituie dacă ființa există sau ce fel de lucru este ea. singura întrebare pe care ne-o putem pune cu privire la ființă este «întrebarea privitoare la sensul ființei» [ființă și timp]; “cea mai concretă și mai imediată dintre toate întrebările…” [michael gelven]. «sensul ființei» înlătură problema metafizică. existența sau inexistența lucrului, ori natura acestuia, nu mai constituie problemele fundamentale.

destinul asumat și scopul realizabil al filosofiei în accepțiunea lui heidegger nu constă în a răspunde la această întrebare [«întrebarea privitoare la sensul ființei»], ci în a ne ajuta să o putem formula, în a ne determina să o luăm mereu de la început prin punerea aceastei întrebări fundamentale, căzută în uitare. singura înțelegere care îi e dată muritorului de fapt este «o înțelegere pentru sensul acestei întrebări» [ființă și timp]. fără întrebarea, care nu își mai află sfârșitul în răspuns, cu privire la sensul ființei nu suntem și nu putem fi cu adevărat, ne aflăm în afara destinului numit dasein de heidegger.

[2] primul avânt al filosofiei stârnită de singura întrebare care contează a fost și ultimul. cea în lumina căreia sperăm să ne educăm privirea s-a stins, dar are suficientă energie pentru timpul nostru întreg. din fragmentele ei heidegger încearcă să re-construiască strălucirea inițială. «omiterea» întrebării de către tradiția filosofică occidentală își are originea într-un eșec transformat în titlu de glorie. toată filosofia occidentală nu constituie altceva decât o apologie a neputinței, dar nu cu sensul socratic, ci ca «scutire» de efort esențial. am vrut să judecăm și ne-am ales cu prejudecata. “se spune: «ființă» este conceptul cel mai general și cel mai vid.” [ființă și timp]. așa că dacă tot nu mai ajungem la niciun rezultat, măcar să o facem cu stil. vocabularul filosofului contemporan este ornamental, scopul ascuns este unul erotic. ne-am întors la bunul sălbatic, la dansul de împerechere, fie el și unul interplanetar.

[3] orice început, în măsura în care trasează reperul, ne poartă cu sine și în depărtarea de momentul auroral. pentru heidegger, etica originilor este reprezentată de etica tragică. așa crede peter trawny. „pentru adevărul ființei, eroarea nu e pur și simpu inevitabilă; ea constituie posibilitatea esențială a adevărului însuși.” [freedom to fail: heidegger’s anarchy]. cu ontologia antică nu am învățat și nu vom afla ce este adevărul. tot ce ne-a oferit ea, ca tot ce poate fi oferit, este un «loc deschis» prin care ni se pot manifesta toate. adevărata descoperire tăinuiește. articulată filosofic în concepte, ființa generează dezinteresul, nu îl mai privește și nu mai este privită de om; se scrie despre ea pentru a avea impresia că problema a fost rezolvată, pentru a nu ne mai întreba cu privire la sensul ființei, un sens care ne-ar obliga să luăm o atitudine – singura interdicție căreia i se mai supune omul în prezent. articulată cu semnificația de “conceptul «cel mai general»” [ființă și timp], ființa generează opoziția, ni se opune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.