Sfârșitul suferinței

de Corneliu Negru

La sfârșitul suferinței se află o altă suferință.

Atunci când depresia te lovește iar umerii îți sunt aplecați și pleoapele închise, dar inima îți stă pe loc iar sufletul înghețat se simte, de-atâta singurătate și nebunie. Nimic nu-i mai plăcut decât atingerea nebunie, atunci când ești lucid și rațiunea te vrea bine.

O limită am,

Limita lucidității și suferinței în neant

Unde stau cu zeii

Iar zeii stau în neant,

Îmi număr zilele ce va să vină

Și cele ce-au plecat,

Și n-am decât doar un număr

Impar sau par…

 

Parvenit de fire

Sufocat de turmă

Și de euforia tinereții

Ce de mult m-a părăsit,

Acum mi-a rămas doar un număr,

Ce nu e infinit

Cum și-au oferit zeii

În zilele din Olimp.

 

 

De-ar ploua necontenit,

Și tot n-aș fi fericit

Mi-ați luat-o când ați venit

Și ați aruncat-o când ați plecat

 

În neguza zilei

La pervaz stau și mă uit

Cum toți trecătorii

Se îndreaptă spre sfârșit.

 

Unii veseli de fire

Alții triști, atinși de nebunie

Stau și flecăresc din fire

Nebunia zilei, nebunia milei.

 

N-am să plâng pentru ei

Și nici să râd cu ei

Un vals mai am de făcut

Și cu infinitul îl fac de-acum.

 

Câte lucidități sunt pe lume

Atâta nebunie se află în rațiune

Iraționalul… astăzi e de preferat

Căci zeii, demult ne-au abandonat.

(Nici n-au avut ce abandona) căci niciodată nu ne-au avut.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.