de Corneliu Negru
La sfârșitul suferinței se află o altă suferință.
Atunci când depresia te lovește iar umerii îți sunt aplecați și pleoapele închise, dar inima îți stă pe loc iar sufletul înghețat se simte, de-atâta singurătate și nebunie. Nimic nu-i mai plăcut decât atingerea nebunie, atunci când ești lucid și rațiunea te vrea bine.
O limită am,
Limita lucidității și suferinței în neant
Unde stau cu zeii
Iar zeii stau în neant,
Îmi număr zilele ce va să vină
Și cele ce-au plecat,
Și n-am decât doar un număr
Impar sau par…
Parvenit de fire
Sufocat de turmă
Și de euforia tinereții
Ce de mult m-a părăsit,
Acum mi-a rămas doar un număr,
Ce nu e infinit
Cum și-au oferit zeii
În zilele din Olimp.
De-ar ploua necontenit,
Și tot n-aș fi fericit
Mi-ați luat-o când ați venit
Și ați aruncat-o când ați plecat
În neguza zilei
La pervaz stau și mă uit
Cum toți trecătorii
Se îndreaptă spre sfârșit.
Unii veseli de fire
Alții triști, atinși de nebunie
Stau și flecăresc din fire
Nebunia zilei, nebunia milei.
N-am să plâng pentru ei
Și nici să râd cu ei
Un vals mai am de făcut
Și cu infinitul îl fac de-acum.
Câte lucidități sunt pe lume
Atâta nebunie se află în rațiune
Iraționalul… astăzi e de preferat
Căci zeii, demult ne-au abandonat.
(Nici n-au avut ce abandona) căci niciodată nu ne-au avut.