Ce-i de făcut?

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Mărginindu-ne la ceea ce am putea numi lumea euroatlantică (deja în amestecul actual ar fi mult spus civilizaţia)*, avem de-a face cu câteva structuri constituţionale la vârful statelor. O relativ mai mare diversitate în bătrâna Europă, pe baza propriei istorii. Pe bicontinentul American, tot pe baza istoriei sale coloniale, preşedintele statului, ales prin sufragiu universal, e automat şeful guvernului (al administraţiei, spun mai tehnic nordamericanii). De fapt nu întreg bicontinentul, ci America de la sud de graniţa canadiană. Acest din urmă stat reprezintă, mai mult sau mai puţin tributar apartenenţei la Commonwealth, forma posteblică a fostului imperiu britanic.

În Europa avem o singură excepţie: Franţa, o republică prezidenţială, al cărei premier e aproape un simplu funcţionar, faţă de preşedintele, care, bazat pe sufragiul universal, funcţionează, în exterior şi chiar în interior, ca lider statal. Deşi premierul are şi el baza suportului parlamentar.

Majoritatea statelor vest-europene sunt fie republici parlamentare, fie regate. Prin definiţie parlamentare, acestea din urmă. Ai căror lideri, de facto, sunt premierii desemnaţi de parlamente. Cu singura excepţie, Confederaţia elveţiană, singura democraţie participativă, bazată pe o seculară tradiţie istorică.

Ceea ce numim îndeobşte Europa de Est este, cu excepţia Greciei, stat formal membru NATO, fostul hinterland al imperiului rus postbelic. Interesant, Ungaria postdecembristă a urmat – ca de nenumărate ori în istorie, modelul apusean. Liderul fiind premierul, iar preşedintele, ales de parlament, are un rol decorativ. Dimpotrivă, în Polonia (ţară mutată de Stalin, cu complicitatea pasivă a aliaţilor occidentali, cu jumătate din teritoriu spre vest, pe seama provinciilor germane Silezia şi Pomerania), Preşedintele, bazat pe sufragiu universal, are o putere asemănătoare celui francez, desi constituţia numeşte statul polonez republică parlamentară.

Fără a face o analiză exhaustivă a zonei, vom socoti cele de mai sus ca o bază comparativă pentru ţara noastră. Care e subiectul şi obiectul articolului.

Condiţia postdecembristă a României a fost stabilită, prin negociere directă, între marii adversari din războiul rece, spre finele lui 1989, la Malta. Cumva Bucureştii au rămas în sfera de influenţă a Moscovei. Cu abia un an înainte de destrămarea imperiului poststalinist, mai mult sau mai puţin orchestrată de Gorbaciov. Iată de ce România imediat postedembristă a fost gestionată de Ion Ilici Iliescu. Iată de ce constituţia validată pe 8 decembrie 1991 a fost croită pe măsurile acestui lider marginalizat de Ceauşescu. Iată de ce acest costum atribuie preşedintelui, ales prin sufragiu universal, puteri aproape peste nivelul celor ale omologului francez sau polonez. Puteri exercitate aproape natural de primul beneficiar constituțional (imposibil de imaginat altfel în condiţiile imediat postdecembriste), cu un nivel aproape natural de abuz. Dar exercitate din ce în ce mai abuziv de ultimii 2. Care, iată, au acumulat deja 17 ani din totalul de 20. Singura excepţie, profesorul universitar Emil Constantinescu, beneficiar al unei conjuncturi prea dificile pentru el, a fost un preşedinte naiv, slab. Har cerului că, cel puţin, n-a ajuns un dictator.

 Totuşi constituţia croită pe măsurile lui Ion Ilici Ilescu n-a fost singurul motiv al acestei structuri. Complexul voievodal al românilor are rădăcini istorice foarte adânci. Sigur, toate formele statale străvechi au avut lideri personali. De regulă regi. Dar, deşi primul parlament din lume – Althing – a funcţionat, din 930, la Rekjavik, parlamentarismul s-a dezvoltat în Anglia. Înfiinţat, în formă primitivă, de Simon de Montfort, în 1265, relaţiile dintre regalitate şi parlament au oscilat. După războiul mutual din secolul XVI, care a dus la execuţia lui Charles I Stuart, de la restauraţia din 1660 a existat colaborare. Inclusiv trecând prin unirea cu Scoţia (1702, sub regina Anna, ultimul Stuart) şi cu Irlanda (1801, sub George al III-lea de Hanovra). Cea mai remarcabilă regină care a colaborat bonam fidem cu parlamentul (a beneficiat de cel puţin 3 premieri buni, instalaţi de Camera comunelor, lorzii Melbourne, Peel, Palmerston) a fost Victoria. Prin forţa lucrurilor, răsăritul şi apusul Europei au evoluat în linii mari pe căi diferite. Astfel, complexul voievodal istoric la români a fost favorizat şi chiar s-a prelungit după unirea Principatelor. Din cei 7 ani, Cuza, principele unificator, a funcţionat în ultimii 3 ca lider autoritar. Însuşi parlamentul era o frână a proiectelor sale de modernizare. Carol I a exercitat o autoritate prin prestigiu, lăsând jocul politic, când liber, când ajustat, să funcţioneze. Din 1938 până în 1989 România n-a trecut decât pe sub dictaturi: Carol al II-lea (1938-40), Ion Antonescu (după cele câteva luni, oricum autoritare, ale colaborării cu legionarii) până la 23 august 1944. Apoi, după tranziţia implementării regimului colonial sovietoid spre dictatura (din ce în ce mai populară!) a lui Dej. După dispariţia fizică a căruia s-a instalat la putere sinistrul regim al lui Ceauşescu. Ce natură au avut primii ani aşa zişi postrevoluţionari? A fost sau nu şi în ce măsură a fost Ion Ilici Iliescu un lider autoritar? Da şi nu. N-a avut nevoie de represiune instituţională, dar a avut toate instrumentele puterii. N-a prea avut nevoie să le exercite. A privit încruntat spre ceea ce își spunea opoziţie, dar n-a avut nevoie să condamne abuziv liderii acesteia. Că nu suporta funciar şi instinctiv orice opoziţie, ţine de formaţia sa comunistă şi de şcoala moscovită. Cu toată spoiala seducătoare, Gorbaciov a trimis în 1990 fără să ezite trupele Omon în ţările baltice, demult antrenate în mişcări cenrifuge. Trecând peste jalnicul mandat al mineralogului, diferenţa ca autoritate între primul lider postdecembrist şi ultimii 2 preşedinţi e de la cer la pământ.

Şi aici ajungem la esenţa regimului acestora. Dincolo de diferenţele de stil dintre ei. Deşi inevitabilă în 1990, alegerea preşedintelui prin scrutin popular e vicioasă în esenţă. De ce? Beneficiar al celui mai mare număr de voturi dintre toţi funcţionarii aleşi ai eşichierului statal, nimeni nu poate ajunge la acest scor fără un aparat electoral inaccesibil unui independent. Rezultă necesitarea fatală a susţinerii unui partid. Nici un partid n-ar oferi această susţinere unui peronaj netributar lui. Astfel, orice preşedinte ales e funciarmente incapabil de neutralitatea politică prevăzută, naiv sau ipocrit, de constituţie.

Voi fi întrebat cum se face că profesorul mineralog a fost, din acest punct de vedere, o excepţie din 3? Buna lui credinţă a fost slăbiciune şi naivitate. Bref, inadaptibilitate de adaptare la inerentul model politic, de lider inerent abuziv.

Gradul de abuz şi eficienţa în exercitarea abuzului constituțional ţin de caracter. Traian Băsescu, un animal politic exemplar, cu o bogată experienţă ca delator (ce puţin!) a creat sistemul. Justiţie obedientă, populată cu caractere pe măsură (vezi Livia-Doina Stanciu), un hybrid sinistru NKVD-Gestapo, id est DNA, servicii în care şi-a plasat oamenii de acelaşi model, media tot obedientă. Totuşi i-a fluierat glonţul demiterii pe la ureche, fiind nevoie de un abuz ruşinos pentru a anihila voturile a 7.4 milioane de români care-l trimiseseră acasă. A fost nevoie să manevreze la limită pentru a supravieţui aşteptatei izolări politice (suferite şi de Ion Ilici Iliescu, până la resuscitarea oferită de puciul de la Moscova, din august ’91). Alianţa salutară, gândită inteligent, social-liberală, a fost nevoie să fie infiltrată şi torpilată, în ultimele sale luni de mandat, nu fără ajutor probabil extern, în beneficiul urmaşului.

Viciul structural al sistemului electoral a accentuat dramatic ura lui T.B. faţă de PSD. Dacă firea câinoasă a lui T.B. şi, mai ales, anii îndelungaţi de adversitate politică direct, explică (fără a justfica!) ura sa antiPSD, ura mult mai accentuată, aproape maladivă şi lipsită de un support serios a lui K.W.I. cum se poate explica? Orice scriitor a acumulat, malgrélui, un anume background psihologic empiric (Ştiu că psihologii actualelor generaţii mă vor contrazice. Ei, şi?). Doi sunt factorii pe care-i am în vedere: lipsa de personalitate, cuplată cu un ego hipertrofiat. Pe de altă parte şi probabila susţinere internaţională. Mai ales europeană. Pornită din anii de început ai primului său mandat, când inclusiv propriul partid european luase, e greu de înteles de ce, o poziţie ostilă PSD. Era atunci de bonton să fii antiPSD, atât aici cât şi în UE. Actualul preşedinte şi-a accentuat ciudata ideosicnrazie iniţială.

Iar acum mai mult tace. Dar trompetele sale, întâmplător aflate în competiţie mutuală pentru şefia propriului partid, se întrec în filipice vehemente împotriva totuşi celui mai mare partid național. Cât le serveşte asta propriilor interese – e problema lor.

Parifrazându-l pe Cernîşevscki, ajung la focarul demersului. Ce-i de făcut?

Şansa eliminării, prin schimbarea radicală a constituţiei, a acestui fatal viciu structural, e zero barat. Doamne feri ca actuala putere să n-o schimbe în mai rău. Cum e limpede că are în arièré penseé de gând. Aşadar, mai puţin decât o utopie. Altceva? O strategie inteligentă şi abilă? N-are cine. Mai ales cu bănuiala, deloc de exclus, a unui pact pe dedesupt, între actualul preşedinte moale al PSD, cu Cezarul de la Cotroceni.

Paradoxal, şansa şade doar în multiplicarea dezastruoasei guvernări actuale, cu abuzuri şi megatunuri financiare. Apoi forţarea, tenace, determinată, a unor alegeri anticipate. Nu văd nici un lider capabil de aşa ceva. Nici un deus ex machina.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.