(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Jean Binta Breeze (1956-2021) este o scriitoare, dramaturgă și actriță născută într-un sat din Jamaica, prima femeie care a scris și pus în scenă poezie pe ritm de reggae (dub poetry). În 1986, a fost invitată să susțină spectacole și lecturi publice în Londra. De atunci a desfășurat mai multe turnee prin Europa, America de Nord, Asia, Africa și, bineînțeles, Caraibe. A publicat mai multe volume de poezie și înregistrări audio, în care experimentează variate tipuri de discurs, pe care le îmbină ori le suprapune într-o simultaneitate specifică mediului cultural hibrid caraib. Temele sale se concentrează pe dimensiuni psihologice referitoare la experiența femeilor de culoare, exprimate mai ales prin monologuri dramatice. Poeziile de mai jos fac parte din volumul The Arrival of Brighteye (2000).
În rol de Mesia
ora 3 după-amiază
și la repetiții se încinge atmosfera
suntem în sala de teatru
în casa Domnului
exersăm intrările în scenă
și nici ieșirile nu ne ies din prima
am rol de Dumnezeu
nu pot să fac apel la cine știe ce experiență
sau personaj impresionant
puterea lui mă depășește
Dumnezeu are nevoie de un loc să doarmă
un rucsac ghemuit într-un colț
Dumnezeu are nevoie să mănânce
și doar Burger King e deschis
dar cel mai mult
Dumnezeu are nevoie de o țigară
tunete și fulgere
răzbat dinspre cor
litania lui Shango e în toi
visez
o furtună tropicală cu tunete
ceva care să spargă norii
să aducă haos
Dumnezeul pe care îl joc e prea cumpătat
vorbește pe un ton așa de calm
în spatele scenei e prea multă lume
Dumnezeu nu are loc să-și tragă sufletul
replica întârzie
regizorul vrea să vadă încă o dată
prima secvență
până și Dumnezeu așteaptă
când strigă regizorii
corul se bâlbâie
începe din nou
vreau să ridic acoperișul
ca să ne atingă ploaia
afară
apare zeul Shango
invocat de marea preoteasă
de pe scenă
fulgeră în Leeds
tună în Yorkshire
iar Shango egalează scorul
Dumnezeul meu surâde
în fața lui Shango
fiindcă tot din el vin și eu
eu sunt ploaia
și eu plâng pe la 3pm în fiecare zi
lacrimi mari năvalnice
de aleluia
Credință
și dacă nu o bântuie nimic niciodată?
și dacă umblă
cu rădăcinile dezgropate
în jurul lumii
și nu o tulbură gânduri adânci?
și dacă alege
un pârâu subțire
care curge peste stânci
un șipot simplu copilăros
care nu ajunge în pătuțul morții?
veți spune oare atunci
nu e serioasă
nu găsești nimic
în versurile ei
ancora ei nu te prinde
și nu va construi poduri
peste marile râpe?
va deveni ranchiuna nostalgie
și sentimentele
un șir de rime eșuate?
și dacă ale lunii faze
pentru ea nu înseamnă flux și reflux
și cu timpul nimic nu se lungește
mai mult decât e cazul?
și dacă nu o bântuie nimic niciodată
și stă călare
pe porțile raiului
legănându-și picioarele goale
încălzindu-se la flăcările iadului
și răcorindu-se cu soarta?
Pauză
la restaurant
ai comandat
o cafea
neagră
iar eu una albă
chelnerul a râs
încântat
și s-a uitat după
zahărul brun