(pași mărunți)
de Gelu Teampău
Din expresia „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, cineva neobişnuit cu limbajul figurativ poate înţelege că bătrânii sunt ieftini. Aceasta, bineînţeles, deoarece bătrâneţea este considerată o lacună, dacă nu chiar, aşa cum observăm mai nou, o vină impardonabilă, o tară odioasă. Lucrurile vechi îşi pierd din strălucire şi, de regulă, din valoare (cu excepţii notabile, printre care, poate nu întâmplător, vinul). Dacă, până nu demult, moartea constituia un tabu puternic, astăzi ea a devenit subiect de umor facil, de analize atente sau chiar obiect de schimb pe scena de şah geopolitică. Locul ei a fost luat însă de către bătrâneţe, care dintr-un fapt normal, chiar acceptat cu smerenie, a devenit inamicul public numărul unu. Semnele înaintării în vârstă, precum calviţia, ridurile, cearcănele, au devenit monştri care diseminează teroare existenţială. Lupta absurdă împotriva acestor jaloane ale transformării naturale implică adesea totalitatea resurselor unei persoane, de la timp şi bani până la emoţii şi relaţii sociale. Operaţii, loţiuni, pastile, peruci, alifii, întregul arsenal disponibil este pus în funcţiune pentru a da iluzia încremenirii în timp. Bineînţeles că rezultatele nu pot fi decât aberante. De ce însă toate acestea? De ce spaima de îmbătrânire îi împinge pe mulţi în depresie sau în isterie?
Nu este vorba doar de frica expierii. Aproape toate persoanele pe care le cunosc mi-au spus că acceptă moartea, dar nu bătrâneţea, neputinţa, urâţenia. Problema însă nu priveşte strict biologia, ci mai degrabă psihologia. Este vorba, printre altele, de incapacitatea de a distinge şi de a preţui frumuseţea şi distincţia senectuţii. Există, categoric, anumite avantaje ale bătrâneţii. Presupusa înţelepciune, pe care majoritatea societăţilor care au precedat modernitatea o recunoşteau, era strâns conectată cu maturitatea. Aristotel afirma că filosofia începe după 40 de ani, iar senatul roman stă chezăşie pentru importanţa acordată celor experimentaţi. Exemplele de oameni vârstnici care au săvârşit fapte grandioase abundă, de la părintele biblic Avraam, la multitudinea de suverani şi lideri care şi-au pus amprenta asupra istoriei. Există chiar exemple de personalităţi care s-au afirmat public doar la o vârstă înaintată, sau cel puţin matură. Nu numai atât, dar chiar şi în industria cinematografică, cea atât de pretenţioasă în privinţa aspectului fizic şi neîndurătoare cu cele mai mici abateri de la normă, avem exemple de actori care au devenit cu adevărat ei înşişi doar după ce trecerea timpului le-a oferit aspectul iconic (Anthony Quinn sau Jack Nicholson). Să ne gândim care sunt astăzi bărbaţii prezentaţi drept modele de masculinitate, adoraţi de către generaţii succesive de femei: Brad Pitt, Tom Cruise, George Clooney, Johnny Depp, toţi trecuţi de 50 de ani. Nu este surprinzător, dacă ne gândim, de pildă, la Clark Gable, la Gregory Peck sau la Humphrey Bogart. Ca să nu mai vorbim de eleganţa cu care înfruntă asaltul timpului doamne ca Michelle Pfeiffer, Jane Fonda sau miracolul care se numeşte Sophia Loren. Aceste exemple nu fac decât să confirme fascinaţia pe care o exercită bărbatul sau femeia ajunşi la maturitate, cei care, deşi şi-au pierdut puţin din euforia şi din vigoarea tinereţii, au câştigat mult mai mult prin rafinament, siguranţă de sine, luciditate şi înţelepciune.
Există un mod de a îmbătrâni cu demnitate şi distincţie. Chelia, în loc de motiv de frustrare, poate deveni o cupolă sub care sălăşluiesc cele mai îndrăzneţe şi mai nobile gânduri şi proiecte. Ridurile cele atât de temute pot oferi expresie pe un chip care, injectat cu botox, rămâne inert ca masca inexpresivă a unui gisant. Cearcănele pot fi un indiciu al ochilor care cercetează realitatea în profunzime. Ce să mai spunem de părul alb care, pe cei care ştiu să şi-l asume, îi proiectează în sfere de legendă.
Teama e însă de înţeles. De prea multe ori, în paradigma actuală a frumuseţii standardizate şi a vigorii obligatorii, cei trecuţi de un prag temporal, vag şi oscilant, sunt excluşi din sferele publice. Li se neagă accesul la anumite funcţii, slujbe, sau chiar activităţi, pe criteriul arbitrar că trebuie făcut loc pentru cei tineri, fără niciun fel de aluzie la competenţe sau capacităţi. Ba chiar dragostea survenită la bătrâneţe este considerată revoltătoare, imorală, dacă nu chiar ilegală, de parcă cineva a conceput cândva o constituţie a iubirii. Se ignoră exemplele ilustre de bătrâni îndrăgostiţi, ca Hugo, Goethe sau Schopenhauer şi operele magistrale survenite din acest sentiment pe care timpul nu-l poate ştirbi.
Presupuşii senili morocănoşi nu sunt neapărat rezultatul vârstei, ci al caracterului, şi se poate presupune că şi în tinereţe au fost nişte persoane departe de idealul bonomiei. Bătrânii care pot fi cumpăraţi nu merită banii, deoarece bătrânii solari, înţelepţi, liberi, valorează greutatea lor în pulbere de stele. Ce trebuie să se întâmple ca să înţelegem că bătrâneţea nu este o pedeapsă, ci o oportunitate, doar cei norocoşi având ocazia să experimenteze această stare?