o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
Romanele lui Naghib Mahfuz (laureat al premiului Nobel pentru literatură,1988) vorbesc despre o lume aproape necunoscută publicului european, o lume exotică, plină de tabuuri, având uneori savoarea poveștilor din 1001 de nopți. „O plimbare prin palat”, prima parte a trilogiei Cairoului, prezintă viața unei familii tradiționale din Cairo, aflate la început de secol. XX, când Egiptul se modernizează lent, suferind în același timp din cauza dominației engleze de care încearcă să se elibereze.
Despre libertate va fi vorba în acest roman în mai multe feluri, pentru că libertatea este dorită, chiar dacă inconștient uneori, de toți membrii familiei lui Ahmad Abd al-Gawad, un negustor destul de prosper și care are stăpânire deplină asupra celor cinci copii și a soției. Căsătorit a doua oară, Ahmad se limitează doar la o nevastă legitimă, nevrând să cadă în patima care îl mistuise pe tatăl lui și îl făcuse să-și cheltuiască averea pentru a întreține mai multe soții. Divorțat, cu un băiat din prima căsătorie și patru din a doua, stăpân temut peste micul norod al familiei, Ahmad duce o viață dublă, ferit de ochii acestora. Toți prietenii îl știu ca glumeț și bon vivant, în schimb fii, fiicele lui și soția, Amina, îi simt neînduplecarea. Deși se mai revoltă în sinea lor sau când Ahmad nu este prin preajmă, în fața lui nu îndrăznesc să sufle o vorbă.
Este adevărat că bunăstarea familiei depinde de Ahmad. Fiul cel mare, Yasin, deși adult și având propriul venit, preferă să se bucure de avantajele traiului sub acoperișul tatălui său, decât să trăiască o viață în sărăcie. Dintre toți copiii, el pare să fi moștenit de la tatăl său senzualitatea și foamea pentru femei și vin, fără a avea însă măsura acestuia. Este atras într-o legătură cu o cântăreață, încearcă s-o siluiască pe slujnica familiei, deși acesta îl cunoștea de copil, apoi, când este căsătorit cu o tânără dintr-o familie cu origini otomane, nu reușește să se adune de pe drumuri și, în cele din urmă, petrece o noapte cu servitoarea soției sale, fapt care aduce după sine plecarea acesteia și divorțul. La fiecare nouă „năzbâtie” este certat aspru de tatăl său, care însă, recunoscându-se în aventurile fiului, îl iartă la fel de repede. Și Ahmad are numeroase legături: de la cântărețe, în casele cărora petrece, la femei obișnuite, cum este și vecina lui văduvă. Nu se poate înfrâna să nu iasă din casă nici când englezii invadează orașul din cauza manifestațiilor împotriva ocupației și este astfel dus să muncească cu forța pentru a acoperi un șanț săpat de protestatari în timpul nopții. Al doilea fiu al lui, Fahmi, încă student, sensibil și introvertit, se îndrăgostește de fiica unui vecin, însă tatăl său refuză să accepte să se căsătorească, fapt care îl face să se închidă și mai mult în sine, conducându-l în final spre un destin tragic.
Femeile casei sunt prizoniere atât prin lege, cât și de bună voie. Amina nu a mai ieșit din casă de ani întregi, nici chiar ca să-și viziteze mama, iar, când într-o zi îndrăznește să se ducă la moschee, însoțită de fiul mai mic, simte din plin senzația de agorafobie a celui care a stat în închisoare ani în șir. Din nefericire, este lovită de o mașină și astfel secretul iese la lumină. După ce se vindecă, Ahmad o gonește din casă spre indignarea tuturor și doar mijlocirea unei văduve dintr-o familie bogată îl convinge să o primească înapoi. Amina reprezintă modestia, supunerea oarbă, de fapt, teama de conflict. Fiicele ei au norocul să se căsătorească într-o familie cu vederi mai liberale, așa că viața lor este ceva mai liniștită decât a mamei. Interesant este că, dincolo de limitările și de abuzurile societății patriarhale, femeile se pândesc una pe alta, sora mai mare, Khadiga, binecuvântată cu o minte ageră, dar nu cu frumusețe, urmărește mișcările surorii ei mai mici și mai drăguțe, Aișa, când aceasta se arată la fereastră unui prieten de-al fratelui său, Fahmi. Ahmad însuși se înfurie numai la gândul că vreun pretendent ar fi văzut fața fiicelor sale, chiar și întâmplător. Fiii, în schimb, sunt mai liberali; Fahmi o urmărește cu privirile pe fiica vecinilor, de care se și îndrăgostește, iar Yasin merge cu soția lui la teatru, atrăgându-și astfel oprobiul tatălui său, deși nora lui era fiica celui mai bun prieten.
Singurele femei libere sunt cele divorțate sau văduve, care au proprietăți. Multe nu se mai leagă de alt bărbat și acceptă o viață solitară, punctată doar de câteva aventuri. Mama lui Yasin, în schimb, se căsătorește de mai multe ori și divorțează, fapt ce atrage mânia fiului său, care se simte insultat de frivolitatea ei.
Totuși, nu tot bărbații își asupresc soțiile și fiicele, iar prietenul lui Ahmad este nemulțumit de regimul de închisoare la care fiica lui este supusă, așa că îi oferă adăpost și îi mijlocește divorțul de Yasin.
„O plimbare prin palat” este un roman interesant atât prin analiza psihologică a personajelor, cât și prin fereastra pe care o deschide spre o lume despre care știm atât de puțin, personajele lui Naghib Mahfuz fiind fericite sau nefericite în cadrul oferit de legea musulmană. Până la urmă, deznodământul romanului este unul previzibil, pentru că despotismul va favoriza întotdeauna nemulțumirea înăbușită, ce își va găsi debușeu în răzvrătire.