Sators

de Cristina Negreanu

 1

15 noiembrie. Ospiciul Speranței.

Pentru pace și idealuri, adesea s-a recurs la actul violent. S-au căutat totdeauna țapii ispășitori perfecți pentru a nu fi pedepsiți niciodată adevărații răufăcători. Și-au învelit intențiile în ceea ce oamenii își doresc și și-au continuat masacrul. Aparenta pace, scandată în străzi cu băi de aplauze, era un război taciturn, idealurile erau de fapt moravuri, iar toată perfecțiunea era un haos cu limbi de foc și venin. Totuși, să ne distanțăm de cadrul iluzoriu al unui oraș cuprins de febra protestelor pacifiste, căci acolo unde domnește liniștea, morții așteptă să iasă la iveală.

Pentru început trebuie să te încumeți să mergi pe drumul forestier. Dacă îl vei parcurge, vei observa, la un moment dat, un indicator erodat, ascuns de stufărișuri, vopsit cândva cu un albastru pal pe care literele ciobite alcătuiau cuvântul: „Aravhandale”. Denumirea sa bizară nu desemnează nici mai mult, nici mai puțin, decât orașul în care tăcerea s-a cuibărit. În măruntaiele sale, urbanul abandonat, ascunde zeul al cărui nume îl poartă.

Dacă, totuși, te vei hotărî să părăsești confortul maşinii tale și te vei gândi să treci peste puzderia de copaci prăbușiți care blochează drumul, abia atunci vei ajunge, în cele din urmă, pe străzile întortocheate ale orașului părăginit. Acolo, după ce ai pășit pe poarta înaltă de fier forjat, s-ar putea să rămâi captivul unei ceți dense și verzui de o sobrietate apăsătoare, prin care ai să hoinărești la infinit, până când, obosit fiind, te vei prăbuși. Eu însumi am alergat prin pădurile veștejite, arse și atât de dese, printre ai căror pomi se furișa o perdea de fum toxic din spatele căreia mă pândeau niște ochi înfiorător de roșii. Tu, nu te vei aventura să cauți sanctuarul din poiană și vei alege să te plimbi prin oraș. Îmi place să cred că ești un explorator urban care va rămâne pe străzile surpate. Craterele asfaltului sunt astupate de o mâzgă putregăită din care mirosul prafului de pușcă te întâmpină grețos. De fapt, aș fi bucuros să nu exiști, căci o dată pătruns vei rămâne captiv. Însă, să presupunem că ești aievea și mergi pe strada principală, crezând că vei ajunge la drumul forestier. Te înșeli. Nu mai există scăpare din Aravhandale. Singura evadare sunt oamenii în alb, dar sper să nu te găsească. Ajungând la tine, te vor arunca nemiloși în spatele unor gratii dintr-un sanatoriu abandonat.

 Stau singur, ghemuit într-un colț. Varul a început să se decojească de pe pereți – prin crăpături s-a infiltrat mucigaiul și sporii lui mă îmbolnăvesc. Podeaua de ciment e umedă. Frigul mă cuprinde. Nu mă pot înveli cu pătura albastră de lână scorțoasă care îmi acoperă patul, căci nu mă va încălzi. Plâng fără speranță cu capul rezemat de rotule. Mă gândesc constant, în timp ce mă legăn – în față și în spate – cu genunchi strânși la piept, la absurditatea modului în care am încetat să exist. Să știi, că de dragul științei cercetătorul, ca și artistul, va plăti tributul suprem, dându-se pe sine cu totul. Eu, m-am dat pe mine, ajungând în acest ospiciu circular, orbit de un caz care nu trebuia să fie rezolvat.

În clipele de luciditate, în care îmi lepăd amărăciunea, mă ridic din colțul meu și privesc poiana. Mi-e frig. Pijamalele de pânză topită îmi sunt mici. Bluza, cu nasturi rigizi de os, nu îmi acoperă pe de-a întregul brațele. Pantalonii sunt pătați de sânge și materialul lor îmi trece cu puțin de jumătatea gambei. Picioarele le am dezgolite, sunt înghețate și mă dor. Prin unica fereastră a salonului, se vede ploaia monotonă prin ceața care nu s-a risipit de zece ani. Uneori lupii încep să urle – ca astăzi. Îmi cuprind capul în mâini, mă încovoi de spate și încep să țip. Vreau să mă mint că încă sunt rațional, gata de reabilitare, dar m-am pierdut în noaptea în care mai aleargă ielele. Râd și plâng în același timp – ăsta–i semn că alienarea–i de partea mea. Mă cert că am ignorat avertismentele colegilor mei și că m-am aventurat pe drumul forestier. Am găsit Aravhandale mai sumbru ca niciodată, acoperit de o ceață inexplicabilă pentru luna iulie. Orașul e atât de viu în mintea mea, văd până și râul din apropiere pe care dacă îl treci, pe podul suspendat de lemn, vei ajunge în Vorniam (…).

Nu m-a vizitat nimeni. Singurii care au intrat și au ieșit vreodată din camera mea au fost doctorii, acest fapt mă face să mă întreb dacă nu cumva am murit și acum îmi primesc osânda purgatoriului. Purtat de năucirea minții, fără să vreau, vorbesc cu glas șoptit:

 Când încetăm să nu mai existăm cu adevărat? Atunci când murim sau atunci când nu-și mai amintește nimeni de noi?

Mă doare spatele cocârjat și mă așez, tremurând. Zornăitul unui mănunchi de chei îmi spune că e ora prânzului – doar atunci gratiile se deschid. Îmi ridic capul de pe genunchi și îl privesc pe cel care împinge ușa la peret. Are în mâini o tavă de metal curată, încât i se reflectă chipul diavolesc. Îmi zâmbește straniu și pășește încet cu papucii lui scârțâitori. Mă uit absent, căci știu că e momentul pentru somn. Mi-a adus acul cel mare și se preface binevoitor în timp ce-mi străpunge carnea brațului.

E prânzul! Îi aud vocea ca prin vis, depărtându-se. Frigul mă imobilizează, pleoapele îmi cad grele și ajung din nou la bariera visului. Corpul îmi stă inert pe pardoseala îmbibată de apă. Pe lângă mine trec doi șobolani. Unul se oprește și verifică dacă mai trăiesc, adulmecându-mă cu boticul umed. Se uită lung la omul cu halat alb, apoi fuge speriat.

2

15 iulie, Pădurea Goilor

La vreo 50 de kilometrii de Aravhandale, s-a excavat cadavrul unui tânăr mumificat. Prin stația autospecialei, o voce feminină le comunica bărbaților tragedia, oferindu-le locația precisă. Muncitorii, care săpau fundația unui viitor complex industrial, scoseseră accidental la iveală un trup neobișnuit. Pe când echipa ajunse la fața locului, constructorii erau strânși în jurul unei gropi adânci. Șușoteau de zor între ei, închinându-se. Cei doi polițiști, în frunte cu detectivul de caz, își fac cu greu loc printre oameni, împingându-se cu coatele. Se află la intrarea unei păduri de conifere pe un teren viran. Plouă încet.

Să trăiți! De după groapă, un om înalt îi întinde mâna dreaptă bărbatului cu geacă de piele neagră. Cel din urmă i-o cuprinde zdravăn, aplecându-se puțin.

Dumneata, ești șef aici? Întrebă bărbatul înfrigurat care analiza locul cu privirea. De o săptămână ploua mocănește și rece, iar șantierul începuse să se sclade în noroi.

Da, eu! Se uită încruntat la cel pe care îl salutase, frecându-și mâinile între ele pentru a se încălzi. Deși e mijlocul verii, temperaturile scad considerabil, iar fiori reci îți cuprind șira spinării.

Charon Coraventti! Răspunde într-un final detectivul. Coborî atent lângă mortul jumătate acoperit de solul noroios. Își scoate mănușile de plastic albastru din buzunar, le scutură de câteva ori, apoi își înmânoșează tacticos mâinile subțiri. I se adresează șefului de șantier fără să-l privească: Când l-au găsit băieții?

Acu` o oră! Bărbatul gras cu barbă stufoasă care se identificase a fi șeful muncitorilor, vrea să i se alăture, însă se oprește, auzind tonul tăios al celuilalt:

Stai acolo! Se uită pe după umăr, căutându-i cu privirea pe ofițerii cu care venise. Se liniștește când îi vede, vorbind cu martorii. Charon oftează. Își scoate din buzunar gecii telefonul și căută în grila numerelor o anumită persoană. Apelul fu inițiat. Sună de câteva ori, apoi o voce răgușită se propagă prin difuzor:

Alo?

Coraventti, sunt! Spune-i echipei ăleia de legiști să ajungă mai repede! Plouă ca dracu`!

Nu pot ajunge mai devreme de o oră!

Într-o oră… – Țipă bărbatul, pufăind nervos, apoi închise apelul. Într-o oră ne ducem la naiba!

Ploaia îi făcuse părul prins într-un coc lejer să i se lipească de creștetul capului. Picăturile se scurg de pe barba deasă pe geacă, alunecând pe pământ. Nu se mai bărbierise de trei săptămâni și începea să îi placă noul său aspect. Se mutase recent în micul oraș montan pe postul unui anumit Robert Maes care demisionase. Era pentru prima dată în ultimele patru luni când i se încredințase un caz și nu avea să renunțe prea ușor la acesta. Trebuie să demonstreze că e capabil pe funcția pe care o ocupă.

 Detectivul își șterge fruntea cu dosul palmei, se săltă din groapă, apoi trece târșâind pe lângă colegii săi. Ploaia se întețește. Ofițerii împreună cu martorii se refugiază sub o prelată susținută de doi pari înalți. Coraventti e singurul care mai stă în ploaie. Deschide portbagajul autospecialei, căutând de zor câteva ustensile necesare deshumării. Ceilalți îl privesc întrebători, însă nu le acordă atenție. Îndesă într-un geamantan de mână câteva pensule late, o daltă, un ciocănel și o mistrie. Îmbrăcă în grabă o pelerină neagră din nailon lung. În peisajul dezolant detectivul părea o fantomă a nebuniei care alergă de colo-colo cu o valiză în mână. Nailonul foșnește asurzitor, fluturând de fiecare dată când proprietarul său face pași mari. Tunetele își făcură apariția, speriind un câine vagabond care scheună de zor. Dintr-un container cu unelte un ceas de masă țiuie frenetic, anunțând ora șapte după-amiaza. Toți se uită mirați la decorul din fața lor. Pare un sfârșit gri în care timpul își anunță nerăbdarea de a se termina.

Mă scuzați, e ora să-mi iau pastila! Spuse stânjenit unul dintre muncitori, apoi fuge să oprească sunetul. Ceilalți îl privesc în liniște, nedumeriți. Detectivul trântește bagajul pe marginea gropii. Sunetul fermoarului deschis fu mai puternic ca de obicei. Scoase mistria și se vârî, indignat, lângă mort. Lumina fulgerelor i se reflectă în materialul pelerinei. Bărbatul oftează de zor, fiind atent să nu compromită cadavrul.

Pe când sosieră cei chemați de Coraventti, se înnoptase, iar cadavrul era scos în totalitate la suprafață. Oamenii îmbrăcați în combinezoane albe își aprind lanternele, orbindu-l pe detectiv. Charon se ridică de lângă trupul mumificat și îi priește cu dezgust pe colegii săi. Nu se obosește să se scuture de noroi, ci își îndreptă întreaga atenție asupra celor din jurul său. Îi chestionează. Vorbele sale sună ca lătrăturile unui câine turbat:

Ce v-a luat atât? Și, voi, la ce dracu` ați plecat? Vi s-a făcut frică de ploaie! Drăcia dracului, sunteți proști? Se îndepărtează nervos cu pelerina fluturând. Se murdărise din cap până în picioare și era ud până la piele. Din spatele său lanternele se jucă prin întunecimea pădurii. Doi dintre cei îmbrăcați în alb coboară, înfășurând cadavrul într-un celofan verde, alții doi îl ridică cu un scripete pentru a-l așeza pe o targă.

Unul dintre ofițeri vine lângă detectiv, alergând prin ploaie. Din neatenție fixează fascicolul de lumină în ochii bărbatului, enervându-l și mai tare:

Idiotule!

Domnule Coraventti, ce propuneți să facem?

Ne vedem la secție! Deschide portiera și se lăsă să alunece pe scaunul șoferului. Băgă cheia în contact, aprinde farurile, apoi demarează în trombă, împroșcându-l cu apă maronie pe sărmanul ofițer care îl privește cu ochii mari în aşteptarea unui răspuns concret. Ajuns pe caroserie, detectivul se face comod, jucându-se cu degetele pe butoanele radioului. Mișcările repetitive ale ștergătoarelor îl captivează pentru câteva minute. La radio se difuzează Other Lives. Charon își legănă capul pe ritmul muzicii. Când într-un final reglează frecvența, încât să se audă clar, încleștează ambele mâini pe volan. În față i se întinde un drum negru, lung și anevoios. Muzica din surdină îl însoțește până la destinație.

3

16 iulie, Neightdael

Zorii zilei îl prinseră pe Charon, pe jumătate învelit cu o pătură subțire, cu părul răvășit, zvârcolindu-se printre cearceafurile albe. În urmă cu trei luni închiriase un loc de stat la mansarda unui bloc turn. Lumina care intră printre draperii îl deranjează. Își acopere ochii cu antebrațul și rămâne așa câteva secunde. Soarele îi încălzește pieptul dezgolit. Ar fi vrut să lâncezească toată ziua, însă sunetul mesageriei îi amintește că trebuie să se urnească. Se răsucește, morocănos, într-o rână și întinde mâna după telefonul mobil care zace pe noptieră. Ceasul indică ora zece dimineața. E vineri. Pe micul ecran tronează mai multe anunțuri din partea colegilor săi, însă glisează notificările, fără a se obosi să le citească. Își năbuşeşte un căscat cu podul palmei drepte și se ridică în șezut. Zăbovește câteva minute, trecându-și mâinile prin claia de păr. Prin lucarna lată a camerei se vede Turla Neagră, strălucind la est. Încă de când se mutase în Neightdael avea senzația că acea clădire emana un aer diavolesc. Nu crezuse niciodată în iad sau rai, însă acum ceva îl înspăimânta când privea la acea construcție gotică.

Trebuie să începem… – Se săltă de pe pat, clipind des. Stă câteva clipe nemișcat, în picioare, uitându-se pe după umăr la Turlă. E convins că aici totul este ascuns. Încă de când fusese repartizat pe postul acelui Maes lucrurile i se păreau stranii. De ce ar fi plecat cineva pe nepusă masă mai ales când acel cineva avea o asemenea reputație? Iar faptul că din orice clădire te-ai afla vezi Turla, îl intrigă. Consideră clădirea fiind epicentrul tuturor misterelor din Neightdael. Își prinde omoplații cu degetele și începe să-și maseze mușchii încordați. Strânge din ochi pe când, răsucindu-și gâtul, îl traversează o durere ascuțită, din frontal până în occipital. Oftează. Vede sticla goală de lângă noptieră și se strâmbă. Nu își aranjează patul, oricum nu primește vizite niciodată. Iese din cameră, târându-şi picioarele goale, pe dușumeaua șubredă, până la baie. Garsoniera e micuță, nearanjată după moda vremii, ci doar după nevoile proprietarului ei. Astfel cele trei încăperi sunt minimaliste. Dormitorul, care joacă rolul și unui birou, e văruit în alb, are o saltea dublă susținută de șase paleți în nord-vestul încăperii, o noptieră pe partea dreaptă a patului improvizat, o lucarnă dublă, un dulap vechi de lemn negru, un fotoliu din nuiele, în dreptul geamurilor acoperit, de o pătură scurtă, doi ficuși – unul sub lucarnă, altul lângă uşă –, o masă de lucru cu trei sertare încăpătoare, ticsită de cărți și dosare și un taburel sub masă. De după ușa albă, cu fereastră mare, stau ascunse două valize pline cu cărți și haine de schimb. Bucătăria și baia împart același tip de gresie albă pe care îl mai vezi în oficiile poștale, ambele simplist utilate, astfel încât să satisfacă nevoile celui care locuiește aici. Albe și monotone, nu ies cu nimic în evidență. Doar blatul mesei din bucătărie, acoperit de sticle răsturnate, poate să-ți spună că locatarul consumă mai mult alcool decât se cuvine, dar putem trece cu vederea acest fapt. E un detectiv tânăr, hotărât să dezlege misterele din micul oraș montan în care oamenii dispar constant fără urmă.

Coraventti se uită în oglinda ciobită pe margini și are senzația că se uită la altcineva. Nu aprinse neonul albăstrui fixat deasupra sa. Ochii i se înroșiseră și îl dor. Mahmureala îi dă bătăi de cap, iar apa rece cu care își clătește energic fața nu ajută. Obosit, își aplecă capul, atingând marmura chiuvetei. Pornește robinetul. Jetul îl face să simtă craniul contractându-se, strângându-l ca într-o menghină. Telefonul sună nebunește, aruncat printre cearceafuri. De sub apă Charon îl aude ca prin vis. Își prinde tâmpele, masându-le cu degetele. Oprește apa și își lăsă capul pe spate. Telefonul continuă să cânte aceeași melodie enervantă pe care uită întotdeauna să o schimbe.

Apucă prosopul din cuierul atașat pe ușa băii. Își șterge lent părul, uitându-se scârbit în direcția din care se vine sunetul. Are nevoie de o pauză! Închide ochii și începe să fredoneze o melodie aleatorie care avea să-l transpună – chiar și pentru câteva secunde – într-o lume perfectă, departe de enigme și oameni morți.

Pe când se hotărăște să se întoarcă în dormitor pentru a se îmbrăca, o voce subțirică de femeie spărgea liniștea garsonierei, pe semne că mesageria vocală se activase din te miri ce motive:

Ești un nenorocit, Charon! Dacă aveai chef să fiu doar o aventură mai bine îmi spuneai! Vocea celei de la capătul apelului era tensionată, nervoasă și dezamăgită în același timp. Bărbatul ascultă întrebător, nemaiștiind dacă cea care vorbea era Delia – secretara cea blondă din fosta unitate la care activase –, Vivienne – studenta cu picioare lungi și buze voluptoase, din anul trei de la departamentul de criminalistică căreia îi fusese profesor seminarist – sau dacă cea care vorbea era Carla, noua recepționistă cu bust generos, a secţiei 1 din Neightdael. Toate semănau între ele, iar durerea de cap nu îl ajută să recunoască vocea care se ascunde în spatele unui șir de numere. Niciodată nu trecea numele oamenilor în telefon, era inutil. Se produce un bipăit, apoi un nou mesaj se deschise:

Ce faci? Ești liber mâine-seară? De data asta vocea era calmă, simțindu-se ușoare note jucăușe și lascive, accentuate de pauzele lungi dintre cuvinte. Dacă ești liber… am putea… Știi tu, să ne vedem la motel! Sună-mă!

Bărbatul aruncă prosopul pe pat. Deschide dulapul și scoate la nimereală o cămașă albă și o pereche de pantaloni negri de blugi. Nu se grăbește să-și acopere trupul clădit armonios. Îmbrăcă cămașa largă, închizându-i nasturii într-un ritm lent, apoi urmară pantalonii pe care îi ridică peste coapse la fel de plictisit. Telefonul continuă să propage voci diferite. Fața bărbatului se încruntă de fiecare dată când tonul se schimbă:

Charon, știi ce mi-ai promis? Niciodată nu faci ce spui! Unde, dracului, ești?

Domnule, trebuie să vedeți rezultatele! (…) E ceva ciudat! Hai să vezi!

Coraventti, legiști au datele… Ce zici? Vii și tu, azi?

Auzind ultimul mesaj, se opri cu mâinile pe curea, privind fix micul aparat. „În sfârșit!” gândi satisfăcut. Strânse materialul de piele. Se aruncă de pe telefon, închizând restul mesajelor. Nu îl mai interesau ceilalți oameni și nici pe ei nu îi interesa de el. Era singur. Până să iasă din cameră, apucă de pe blatul mesei de lucru, în mâna dreaptă, o sticluță neagră cu parfum de cedru și își pulveriză de câteva ori pe piept. Un zâmbet liniștit îi traversă chipul, intrând în bucătărie. Într-o cafetieră avea puțină cafea rămasă din ziua precedentă. O toarnă în prima cană pe care o găsește. Soarbe câteva înghițituri. Lichidul e rece și amar. Întinde mâna după alcoolul maroniu de pe raftul de sus. Toarnă. Gustă din nou, rânjind mulțumit:

Mult mai bine!

Soarele luminează micuța bucătărie în care Charon stă rezemat de blatul mesei. Câțiva porumbei zboară prin fața ferestrei, făcând umbre pe pereți. Detectivul se gândește în liniște încăperii sale la cadavrul sinistru pe care îl dezgropase. Ceva era ciudat, dar nu își putea explica ce anume. Se joacă cu ultima înghițitură care se mai afla în cană, murdărind pereții recipientului. Telefonul se aprinse. Răsună din nou același ton enervant de apel. Bărbatul lasă cana de o parte și răspunse:

Coraventti!

Știu cine ești! Unde umbli? Te așteptăm la morgă!

Imediat! Își fixă revolverul de brâul pantalonilor, verifică insigna care stătea întotdeauna în buzunarul interior al gecii de piele neagră, alături de o sticluță turtită de metal în care ținea tot curajul său, apoi își trase haina pe umeri.

Hai grăbește-te! Ne auzim!

Nu îi mai răspunde bărbatului de la telefon, ci doar închide apelul. Își aranjează gulerul cămășii, se încălță cu bocancii, apoi plecă, încuind ușa în urma sa. Coboară în graba scările blocului, înjurând printre dinți mecanicul care uitase să mai repare liftul. Geanta maronie în care purta documentele și notele sale, îl lovea constant peste pulpa piciorului stâng. În drumul său până la ieșire se întâlni cu două vecine mai învrâstă care îl salutară, dar nu le răspunse. Aleargă pe treptele slab luminate de geamurile mult prea înguste cu vitralii.

Toamna își intrase în drepturi. Copacii ruginiseră, vântul sufla sfios, iar stoluri de păsări umbreau pământul încălzit de un soare rece, plecând spre Nicăieri. Coraventti merge repede, făcând geanta să sară, iar piepții gecii să fluture asemenea unei pelerine. Însă Charon e un antierou, un ins pe care l-ai fi ocolit dacă l-ai fi cunoscut. Tipul de mascul pe care îl poți aborda într-o seară de beție, dar cu care nu îți poți face planuri niciodată. Este mult prea distant. Tot timpul se ține departe de relațiile amoroase, căci întotdeauna necesită supunere, discreție și responsabilitate. Alege să-și piardă nopțile spontan, cu femei diferite care nu aveau să-l chestioneze a doua zi, deși existau cazuri precum cele trei femei care îl sunaseră, la care nu renunța definitiv dintr-un motiv sau altul – ele sunt excepția de la regulă.

4

26 Octombrie, sala CM4, Facultatea de criminalistică.

 

Banca lungă scârțâie sub greutatea celor doi. Soarele de toamnă le îmbrăcă corpurile aproape goale în ambră și jar. Gemetele invadează încăperea goală, stârnind satisfacția bărbatului care răsuflă greoi, împingându-se ritmic în față și în spate. Banca se zgâlțâie. Mâinile sale mari cutreieră șoldurile calde ale celei de sub el, strângându-le puternic. Printre firele de păr care îi acoperă fața poate vedea buzele roșii și voluptoase ale lui Vivienne care se deschid și închid în funcție de mișcările sale. Fata își dă capul pe spate, lipindu-se tot mai mult de lemnul dur. Din când în când își mușcă lasciv buzele. Își îndoaie un picior, iar unghiile le înfige adânc în spatele bărbatului. Nu îl privește. Își ține ochii închiși. În jurul lor praful se ridică în lumina amurgului, părând a fi un stol de insecte mici care dispar încet.

Dumnezeule!

Charon se ridică. Vivienne se așezase picior peste picior. Zâmbea euforic, privindu-l intens pe bărbatul care își scoate pachetul de țigări din geaca atârnată pe scaunul de la catedră. Îl întinse spre ea, în timp ce-și aprindea o țigară:

Servește-te!

M-am lăsat! Îi vorbește pe un ton glumeț, legănându-și picioarele.

Sunt sigur! Suflă fumul, apoi o privi serios. Își trage scaunul negru, tapițat și se așeză. Își rezemă capul de spătar. Analiza plictisit tavanul: De ce nu-ți cauți pe unul ca tine?

Soarele se învinețise, iar penumbra o transforma pe fata cu fustă scurtă și ciorapi de plasă, într-o păpușă vie.

Ce vrei să spui? Îl privește încurcată, lăsându-și capul într-o parte. El scurmă țigarea într-un capac cu apă, fără a-și muta privirea ațintită asupra unei pete gălbejite. Îi vorbește resemnat, lent, bătând cu buricele degetelor în lemn:

Știu că nu sunt singurul! Nu te obosi să explici! Nu mă interesează…

Dar ce te interesează?

O fixă cu privirea, turtind chiștocul. Fata se sprijină în mâini de marginea băncii. Clipește des – e machiată cu tuș verde-negru și cu prea mult rimel. Ochii ei de felină observă totul. Părul negru, șuvițat cu diverse nuanțe de blond este răvășit, dar nu se obosește să-l aranjeze. Se uită la vârfurile pantofilor cu toc înalt. El își trosnește degetele mâinii stângi. În obscuritate chipul îi pare al unui demon cu ochii scânteietori. Nu schițează niciun gest, nicio apropiere. Vivienne îi stârnise interesul anul trecut în timpul unui seminar – era inteligentă, dar instabilă. Nu avea nimic și voia totul. Pășea ca o felină pe culoarul dintre bănci al sălii C2, atunci când avea să-l întrebe un lucru banal. O iubise? Niciodată! Îl iubise? Niciodată! Doar își pierdeau timpul. Pe moment nu îi răspunse. Vivienne se întinse peste bancă, ridicându-și ușor șoldurile. Nu îl impresiona. Fata își scoate din geantă un pachet micuț cu țigări negre. Aprinde una, trage cu putere și se uită la el, printre genele lungi.

Nu vrei să mă mai vezi? Expiră lent fumul, ţuguindu-şi buzele. Cu arătătorul scutură scrumul. Are unghiile vopsite cu roșu și degetele subțiri.

Ar fi imposibil! Zâmbi sarcastic. Până la urmă sunt profesorul tău!

Doar atât?

Doar atât! Își sprijini palmele de blatul catedrei și se ridică. Îmbrăcă geaca, luă geanta aruncată sub masă și se îndreptă spre ieșire. Nu mă mai căuta!

Dar…

Coraventti iese fără să se uite în urmă, dacă ar mai fi aruncat o ultimă privire, ar fi văzut-o pe fată cu capul plecat. Mâinile îi tremurau, încleștându-se pe marginile cauciucate ale catedrei. E nervoasă. Aruncă chiștocul, lăsându-l să zacă în același capac cu apă. Coboară de pe bancă, trece de câteva ori mâinile prin păr pentru a-l aduce la o formă acceptabilă, apoi scotocește prin geantă după o oglindă micuță și un ruj roșu. Desface capacul argintiu, răsucește tubul, continuând să-și contureze buzele. „Ce însemnase ea pentru el? Dar el pentru ea? Se iubiseră vreodată? Sau măcar se plăcuseră?”. E aproape întuneric, iar ea continuă să se rujeze.

Ciorile croncăne, așezându-se zgribulite pe acoperișul Universității. Vivienne își ia o țigară, o aprinde și o ține între buze până când își îmbrăcă paltonul lung și îmblănit. Își scoate părul de sub haină, își pune geanta pe umăr și continuă să fumeze, coborând scările. El plecase de mult. Nu o interesa. Afară luminile orașului împânziseră străzile. Mașinile treceau cu viteză pe bulevard, iar studenții se împingeau unii în alții cu sticlele de bere pe jumătate goale. E ora zece seara, cam pe atunci când orașul prinde viață cu adevărat. În noapte tocurile ei își fac ecou pe trotuarele aglomerate.

5

16 iulie, Neightdael

Ajunge la morgă în jurul prânzului. La intrare îl întâmpină un ofițer tânăr și timid. Strângându-se toată echipa în jurul unei tărgi de metal pe care stătea cadavrul dezvelit, așteptau cu sufletul la gură expertiza medico-legală. Nu mică le fu mirarea când aflară că defunctul mumificat nu aparținea unei vremi apuse, deși poseda un obiect pe cât se poate de straniu. Era un tânăr de aproximativ treizeci de ani a cărui moarte este învăluită în mister. Astfel, Coraventti se vede pus în fața unui caz fără precedent. Fusese oare o crimă sau un accident? Corpul deshumat prezenta numeroase traumatisme, întrucât clavicula dreaptă era sfărâmată, tibia și fibula stângă lipseau, radiusul stâng era fisurat pe lungime, în craniu se găseau găuri adânci pe părțile laterale cu un diametru de aproximativ ¾ cm, arcada dreaptă era zdrobită, iar podoaba capilară lipsea pe alocuri (…). Charon îl privi întrebător pe medic:

Da, domnule Coraventti?

Aveți vreun loc liber?

La morgă? Bărbatul din fața sa dădu aprobator din cap. Ce vreți să faceți aici? Medicul se uită încurcat și neîncrezător.

Să cercetez cazul, evident! Charon trase celofanul pestre trupul tânărului, acoperindu-l. Colegii săi îl privesc stupefiați.

Nu se poate… răspunde tărăgănat medicul, însă Coraventti insistă:

Vă rog! E indispensabil pentru caz, trebuie să am specimenul în față!

Specimenul este un om, domnule Coraventti! Se revoltă bărbatul cu halat alb.

Să trecem peste! Am scos ieri o mumie aproape intactă și o jumătate de craniu. Despre el ce ne puteți spune?

Craniul? Doctorul se încruntă, gândindu-se pentru un scurt moment la obiectul în cauză. Apoi adaugă cu repeziciune: A, da, craniul! Își prinse cu două degete bărbia, masând-o: E vechi…

Specialiștii dataseră devla de care întrebă cu atâta patos detectivul, undeva în jurul anului cinci mii înainte de era noastră. Artefactul maroniu, ușor ars, căruia îi lipsea maxilarul, avea gravat pe frunte următoarele: SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS. Detectivul își scoate un pix și foaie, se cocoțează pe o targă liberă și începe să înșire elementele iSndispensabile investigaţiei, precum: 1. Cauza morții, 2. Semnificația însemnării de pe craniu și 3. Identitatea celor două persoane.

Domnule, Coraventti! Se răsti medicul. Ce faceți acolo?

*

Într-o seară de vineri, pe când ieșise din tură, Charon insistă să-l vizitez pe profesorul Blackwood. La ora zece stătea în fața ușii bărbatului, apăsând soneria. Se temea, în adâncul sufletului, că cineva ar putea să observe dispariția craniului de la morgă, însă era musai scoaterea și aducerea sa. Artefactul spunea mai multe decât ar fi părut la o primă ocheadă. Telefonul îi bâzâia în buzunar, scoțându-l din marea de gânduri în care se afunda:

Coraventti!

Bună, dragule! Aceeași voce jucăușă îi irita timpanul. Când ziceai că te întorci?

Vivi, parcă ți-am spus să nu mai suni! Bărbatul vorbea detașat, uitându-se curios în casa profesorului prin geamurile laterale. Prin difuzor femeia insista să susțină viu apelul:

Îmi era doar de… noi!

Sigur! Era sarcastic. Ultima dată când o văzuse era în octombrie al anului trecut, de atunci nu îi mai răspunsese, nici nu îi mai era profesor și nici nu mai avea timp pentru escapade.

Tot rece ai rămas… – Conchise dezamăgită. Bărbatul o auzi oftând și se repezi să-i răspundă:

Știai de la început cum stă treaba! Femeia tăcu pentru câteva clipe. Coraventti se fâstâcea în pragul ușii, mutându-se de pe un picior pe altul. Din geanta maronie de piele craniul ieșea în evidență, înghioldind materialul care se mula peste el. Prioritatea detectivului era cadavrul, ci nu drama amoroasă a unei studente. Prin difuzor se auzea Vivienne, înghițind în sec, apoi șopti:

Tu m-ai iubit vreodată, Charon?

Bărbatul tăcu. O iubise vreodată? Nici nu mai știa! Oftă și închise apelul – nu era un gest altruist, însă convorbirea avea să se lungească mult prea mult și într-un final ajungea să aibă resentimente. Blackwood deschise cu mare greutate. Se arătată reticent, crăpând puțin ușa cât să îl vadă pe cel care stătea pe verandă. Era vizibil faptul că nu își dorea musafiri, întrucât Charon fu nevoit să-i dezvăluie straniul obiect încă de la intrare și să insiste în rugăminți. Tocmai atunci, văzând grozăvia și auzindu-i povestea, profesorul îl invită în casă. Îl urmă cu pași mărunți pe un culoar îngust cu grinzile proeminente și luminat slad de două aplice gălbui, până în biroul ai cărui pereți erau tapetați cu rafturi masive cu cărți. Profesorul se trânti obosit pe unul dintre fotoliile de piele bej, scoase dintr-un mic sertar al comodei, care juca rol de masă, o sticlă pătrățoasă. În timp ce turna lichidul verzui în două pahare joase, numi craniul „de o maximă importanță”, apoi, luând o înghițitură, îl privi peste ochelari pe detectivul emoționat care stătea în fața sa. Își săltă ușor colțurile gurii, mimând un rânjet. Vocea profesorului îl făcu pe Charon să tresară:

Astfel de lucruri nu sunt rare, detective! Înaintea ta l-au mai descoperit și alții! Răsucea paharul, făcând lichidul să se lovească de pereții interiori. Privea absorbit mișcarea alcoolului. Ochii îi erau lipsiți de strălucire, în ei se mai reflectă doar culoarea palidă a veiozei. Vorbea absent, ridicându-și sprâncenele și se holba în continuare la obiectul strâns în mâna dreaptă – părea că se gândește la o problemă mult mai importantă: Unii au descifrat un „pater nostra, alpha et omega”.

Charon se săturase să aștepte. Auzind spusele bărbatului sări revoltat în picioare:

E o crimă, profesore!

Crezi? Blackwood își întoarse privirile spre detectiv. Nu aș fi atât de sigur. Vezi, tu? Oamenii au avut mereu rituri de o bizarerie incredibilă, iar probabil cel pe care mi-l arăți era mort de mult pe când i s-a gravat…

Tăcu, privindu-l îngândurat pe Coraventti. Fascicolul emanat de veioză îl făcea să pară tras la chip, mohorât și arțăgos. Nu era bătrân, poate că apropia de patruzeci de ani, totuși ceva îl măcina de ajunsese să arate într-un asemenea hal. Detectivul plescăi, terminându-și băutura. Văzuse bagajele din colțul biroului încă de când intrase, iar curiozitatea îl rodea pe interior. Să fi fost profesorul următorul care avea să dispară? De ce pleca în toiul unei anchete? Totuși, nimic nu l-ar fi legat pe Allan Blackwood de tânărul mort, însă pentru vizitatorul său el era unicul care i-ar fi putut furniza informații suculente. Charon nu se putu abține:

Pleci? Își puse paharul pe blatul mesei, apropiindu-mă de profesor. Ajuns în față lui își sprijini mâinile pe mânerele fotoliului, îngrădindu-l pe Allan care îl privea lipsit de expresie. Clipea des și lent. Detectivul își încleștase degetele în materialul de piele. Blackwood se uită atent la el și îi răspunde pe un ton sobru și șoptit. Bând ultima înghițitură din pahar expresia feței i se schimonosise:

Mă retrag pentru un timp, dacă ai nevoie mă poți suna! Plec de dimineață!

De ce?

A tăcut. S-a ridicat, dându-l la o parte pe cel care îi bloca calea. Cumpăni situația în gând, apoi îi făcu semn cu mâna, invitatului, spre ușă. Se întoarse cu spatele și își turnă din nou lichidul verzui cu gust amar. Charon își dădu seama că nu avea să afle detalii despre misterul care planase din nou asupra micul oraș, iar vocea profesorului îi întărea convingerea:

E timpul să pleci. La revedere!

Charon se îndreptă resemnat spre ieșire, lăsându-l în urmă pe Allan Blackwood. Până să iasă din casă își îndesă artefactul, înfășurat într-o pânză albă, în geantă. Cu coada ochiului îl văzu pe profesor, înfiorându-se imediat ce închise ușa. Curios din fire, detectivul, se opri, urmărindu-l de afară pe bărbat. Îl vedea, vorbind agitat la telefon, în fața ferestrei și i se părea că se ceartă cu cel de la capătul apelului. „Cu cine se ceartă?” se întrebă Charon, apropiindu-se. Nu îl mai putu observa. Allan trăsese  draperiile. Coraventti ridică neputincios din umeri și își continuă drumul pe aleea întunecată. Asupra sa norii se adunaseră. Fulgerele brăzdau curajoase cerul, iar vântul îndoia pomii, dezlănțuind furtuna. În fața blocului neonul bâzâia enervant, dându-i senzația permanentă că e urmărit de o entitate spectrală care se reflecta în fiecare geam al imobilului. Bărbatul își lăsă capul pe spate. Inima îi bătea cu putere. Spre cerul întunecat zburau câteva frunze desprinse brutal din pomul-mamă. Picăturile de ploaie începuseră să lovească cimentul fierbinte. Teama lui Charon se intensifică.

6

8 martie, Hots Motes

Femeia își prinde claia de păr blond într-o coadă lejeră. Plictisită își duce cu grijă mâinile la spate pentru a-și închide găicile sutienului dantelat, apoi se aplecă și își culese de pe sofă dresurile negre pe care le rulează pe picioarele mlădioase. Ceasul din perete le arată că timpul se scursese. Bărbatul, stă rezemat de pervaz, privind forfota orașului. Aerul primăvăratic îi răcorește pielea încinsă.

Când pleci? Vocea sfioasă a Deliei îl face să întoarcă capul. Femeia se căznește să-și închidă fermoarul rochiei negre cu decolteu adânc, foşnind.

Să te ajut! Se oferi, îndepărtându-se de fereastră. Îi atinse umerii cu buricele degetelor, urcând pe ceafă doar pentru a coborî mai apoi pe coloana vertebrală, trasând linii invizibile pe trupul ei. Atingerile sale lasă urme și fiori reci. Femeia tresare.

Charon… – Îi șoptește numele cuprinsă de mrejele celui care emana un puternic miros de cedru. Îi simte mâinile poposind pe fermoar, trăgându-l lent pentru a-l închide.

La începutul lui aprilie!

Poftim? E încurcată.

Plec la începutul lui aprilie! Repetă, asigurându-se că este înțeles. Își retrage mâinile, își căută cămașa și o îmbrăcă. Delia se așeză pe un taburel cu grumazul sprijinit lejer într-o mână susținută pe măsuţa rotundă de lângă vasistas. Camera motelului oferea luxul barocului după care tânjesc devoratorii romanelor de dragoste, cu prinți și prințese la ananghie. Delia nu e o prințesă, ci secretara secției și nu vrea să fie salvată. Nici măcar nu citește romanțe. Charon nu e un prinț altruist, ci un ins care fuge de aranjamentele matrimoniale. Prin ferestrele mari cu draperii grele de tafta bordo se văd neoanele a căror lumini bolnave pâlpâie haotic. Femeia își ațintește ochii, mari de căprioară, întredeschiși, pe trupul bărbatului.

Ce suntem noi?

Coraventti încremeni cu haina în brațe. De ce toate îl întrebau același lucru sub o altă formă? Se uită la ea, apoi la mâinile ei fragile care îi mângâiaseră trupul cu puțin timp înainte, cunoscându-i fiecare urcuș și coborâși, amintindu-și răceala lor. O vede fumând tacticoasă dintr-un port-țigaret mânjit cu ruj. Este atrăgătoare. Poalele rochiei i se lipiseră de coapse, lăsând la iveală pielea mult prea albă. Respiră încet. Se joacă absentă cu pantoful stâng, balansându-l pe vârful degetelor de la picioare. Charon îi vede pieptul, ridicându-se și coborând. Pentru un moment se gândi să rămână. Ea îi analiză fiecare mișcare cu buzele întredeschise.

Colegi! Veni răspunsul întârziat al bărbatului. Delia răsuci port-țigaretul pe degetul mijlociu, își strânse ușor buzele și întrebă dezamăgită:

Colegi?

Da!

De ce te comporți așa? Turtește energic chiștocul în scrumieră, suflând ultimul fum. Vocea groasă a lui Charon o face să-l privească cu dezgust:

Te așteaptă un soț, draga mea Delia! E pe punctul de a pleca, trebuie doar să apese clanța, apoi să iasă și e dus.

Ești un nenorocit! Țipă femeia, apropiindu-se încet de el.

Amândoi suntem! Ai curaj și întoarce-te acasă. El, te iubește! Prinde în palmă metalul rece, simțind curbura ververului de aluminiu. Delia insistă cu speranță în priviri. E frumoasă și ar fi rămas în noaptea aia cu ea, dar nu o mai putea avea. Charon apasă mânerul:

Și tu?

Eu nu! Delia, pentru Dumnezeu, plec!

Nu! Îl prinde cu degetele de materialul cămășii. De ce pleci?

Bărbatul se îndreaptă de spate, smucindu-se din prinsoarea ei. Este mai scundă ca el cu două capete. O privește de sus, încruntat și cu ochii întunecați:

Ai spus „o noapte”, Delia! Nu se mai repetă! Du-te acasă! Noaptea amanților a ajuns la răsărit!

Charon…

Nu mai avea rost să îl strige, nu s-ar mai fi întors. Plecă în grabă. Delia închisă ușa în urma lui, suspinând. Se lăsă să alunece pe podeaua acoperită cu fetru verde închis. Charon nu avea să fie un Tibullus amorezat de o Delia dornică să evadeze din propria căsnicie, era mai de grabă cel care îi oferea un moment de libertate pentru a o arunca din nou în ghearele cotidianului. Nu deplângea plecarea lui, dar și-ar fi dorit să mai stea.

Pe când începu să-i sune telefonul, uitat prin poșetă, se ridică energică. Își șterse cu degetele machiajul întins și răspunse:

Da, dragule! Mă aștepți? Își pune colierul de perle în jurul gâtului. Zâmbind ștrengărește îi vorbește celuilalt: Minunat! Își aranjează cerceii de mărgăritar, apoi își scoate rujul dintr-un mic buzunar. Își vede chipul reflectat în geamul mare și începe să-și coloreze buzele.

Ea poate era Delia lui Tibullus, însă îndrăgostitul, spre dezamăgirea sa, era soțul care o aştepta acasă. Susține telefonul pe umăr, cât timp se încălță cu pantofii roșii de catifea. Râde.

Ajung imediat! Adu, tu, vinul! Chicotește. Își luă poșeta pe umăr, pardesiul îl agăță de umeri și părăsi mica oază de plăcere. Se auzi clănțănitul specific, al broaștei care tocmai s-a încuiat. Camera de la etajul patru al motelului, aranjată în stil baroc, inundată de lumini roșii, se adâncise acum în noapte. E liniște. Poate avea să mai vadă îndrăgostiți, amanți sau soți, trecând prin ea, însă niciodată nu-i va mai revedea pe cei din seara aceasta de martie.

7

4 august, Neightdale

Zilele la rând a urmărit atent necrologurile și lista celor dați dispăruți din Vorniam și din alte câteva localități din zonă, descoperind că nimeni, niciodată, nu a semnalat dispariția unui bărbat cu asemenea trăsături. Charon, după multă stăruință, își improvizase un birou rudimentar la morgă. În dimineața zilei de 4 august, stătea față în față cu corpul mumificat, încercând să deslușească legătura pe care o puteau avea cei doi bărbații morți. Detectivul considera că avuseseră loc două crime. Una în urmă cu mii de ani, alta recentă. Totuși, ce îi apropia pe sărmanii oameni? Existau câteva posibilități din startul anchetei: fie bărbatul 1 ucisese bărbatul 2, ceea ce era puțin probabil având în vedere datarea; fie bărbatul 1 era colecționar, iar acum căpătase un artefact râvnit, cauzator de moare; fie fusese ucis într-o încăierare, dar această ultimă ipoteză nu ne elucida misterul craniului gravat.

La două săptămâni distanță de la excavare, Coraventti devenise de-a dreptul absorbit de cazul pe care îl intitulase cu mândrie „SATOR”, întrucât născocise teorii științifico-fantastice, pe care i le-am găsit aruncate într-un sertar și pe care le vom atașa la finalul acestei istorisiri și vă vom lăsa să concluzionați. Dar, înainte de toate trebuie, să știți încă un amănunt verosimil în cadrul cazului: un membru al echipei, continuând săpăturile la ordinele stricte ale detectivului, a găsit o geantă de piele care aparent fusese golită – sau poate că fusese din totdeauna goală, însă nu vom fi siguri de acest lucru în totalitate. După acest indiciu, Charon a dedus, de aici, că bărbatul fusese jefuit. Totuși, hoțul omisese o foaie arsă pe care scria: „să te ferești de drumul forestier, acolo vei…”. Mesajul adus în decursul dimineții îl intrigă pe detectiv și fără vreo o altă pistă concretă, începu să-l chestioneze pe un membru al echipajului, care întâmplător era din părțile locului și singurul care îi ținea companie în noul sediu.

Își pusese o masă de operaţie mică între două rafturi metalice pe care în mod normal ar fi stat defuncții îmbălsămați și înfășurați în nailoane albe. Era frig și mâinile îi înghețau constant. Pe etajera cea mai înaltă a rafului, din partea dreaptă, își agățase un bec într-un fasung pe baterii, în timp ce pe caturile mai joase își aranjase întreaga documentație. În fața sa, pe o targă metalică, complet dezvelit, stătea tânărul misterios care îl pusese pe gânduri. Jumătatea de craniu se regăsea pe masa de lucru, în stânga laptopului aprins. Pe ecran se înțepeniseră în timp pozele mai multor indivizi dispăruți, alături de un desfășurător al morților. Aproape zilnic treceau aparținători pentru a recunoaște trupurile înghețate, dar niciunul dintre acei oameni nu întrebase de un tânăr cu pomeţi proeminenți, cu părul negru și frunte îngustă. Cine era tânărul și de unde venea?

Charon stătea pe un scaun de plastic, tastând pe motorul de căutare „drumuri forestiere Neightdael”. În fața ochilor i se așternu o multitudine de imagini. În spatele său se aud pași. Ofițerul intrase în subteranul acoperit cu faianță verde deschis cu două pahare de cafea în mâini.

Ce e dincolo de drumul forestier? Întreabă Coraventti, jucându-se cu un pix galben. E obosit, iar internetul nu-i oferă răspunsurile dorite. Celălalt bărbat așeză paharul de carton în dreptul superiorului său și răspunde mai mult sub forma unei întrebări:

Aravhandale? Se propti cu posteriorul de masă și sorbi încet din lichidul fierbinte. Charon întoarse capul întrebător, dându-se mai în spate cu scaunul. Plasticul scârțâii pe gresie. Ofițerul se încruntă. Detectivul luă paharul în mâini – căldura îi făcea bine.

Și ce e acolo?

Nimic, e părăsit de ani buni! Tânărul vorbește lejer, însă se încruntă imediat, căci chipul lui Charon se însenina, devenind vesel. E ușor de ghicit faptul că ar fi vrut să ajungă în oraș. Detectivul Coraventti deveni curios. Bău câteva guri de cafea, apoi țâșni în picioare. Trânti clapeta laptopului, închise toate dosarele răsfirate, înfășură în grabă craniul și i se adresă hotărât:

Atunci, mergem acolo! Auzind și văzându-i entuziasmul, chipul tânărului păli. Imediat orice cuvânt adresa era bâlbâit, frecându-și neliniștit palmele între ele:

Se aud lucruri urâte despre Aravhandale, nu cred că ați vrea să…

Baliverne! Dacă pot găsi ceva, merg acolo… – Mai dârz ca niciodată își aruncă ghiozdanul pe umăr și o zbughi spre ieșire. Ofițerul, rămas singur în cavoul spitalului, privi cu milă spre ușa pe care plecase detectivul. Aravhandale nu era un obiectiv turistic. În treacăt vede câteva însemnări pe un colț de coală. Desface dosarul de carton și cu mâna tremurândă aduce la iveală foaia cu pricina. Tânărul înmărmuri. Literele scrise neîngrijit formau cuvinte înspăimântătoare.

Dumnezeule! Șuieră mirat. Va să zică, a venit cu un plan…

Pe o hartă a locurilor tronau linii roșii, unind între ele Neightdael, Vorniam, Wincrown și Aravhandael. Toate locurile marcate și îngroșate erau denumite leagănul nebuniei. În mijlocul lor, aproape de orașul părăsit era desenat pe o coală transparentă un lăcaș format din două dreptunghiuri suprapuse. Ce căuta, de fapt, Coraventti? Ofițerul rămase cu foile în mâini, privindu-le îngrijorat.

Charon ajunge într-un suflet la Secția Numărul Unu pentru a recruta o echipă de cercetare. După două ore de insistențe, rugăminți și amenințări înverșunate, entuziasmul începe să-l părăsească, văzând că aceeași reticență pe care o avusese și tânărul de la morgă o prezentau și colegii de la unitate. Bărbatul nu are stare. Se plimbă pe culoarul lung al instituției, oprindu-se din când în când să le amintească de necesitatea unei asemenea acțiuni. Într-un final, ajunge să se țipe, agitându-și mâinile prin aer și iritându-i pe cei prezenți:

Vă e frică de un oraș al dracului! De ce nu pricepeți că acolo s-ar putea ascunde… – Fu întrerupt de vocea unui polițist rutier care stătea rezemat de un perete cu mâinile încrucișate la piept.

Fix de asta nu mergem!

Îi accentuă starea de nervozitate detectivului. Toți cei prezenți pe acel hol îl judecau în gând, voiau să fie până la capăt politicoși, chiar dacă nu îl plăceau pe bărbat. Lumina soarelui pătrundea prin geamurile rotunde ale instituţiei care activase în tinerețe drept conac boieresc – încă își păstrându-și aerul vremurilor apuse. Încordarea care se așternuse pe culoare se datora cazului pe care Coraventti se încăpățâna să-l deslușească, ci nu vreunei idile boierești. Îl apucă pe polițist de gulerul vestonului și îl zgâlțâie, vorbindu-i mârâit:

E treaba voastră, nenorociților!

Tu, nu cunoști zona! Nu ai experiența necesară, detective! Dă-mi voie să-ți spun că poliția, aici, e doar de poză! Bărbatul îl împinge pe detectiv, eliberându-se. Charon simte sângele clocotindu-i prin vene. Inspiră și expiră lent pentru a se calma, totuşi eșuează lamentabil pe când glasul zeflemitor al polițistului se face auzit: Te pricepi doar la femeile altora și nici la ălea! Ce știi, tu, despre morți? Se oprește pentru un scurt moment, râzând cu poftă, apoi continuă: O, tu, ești mort!

Coraventti îl privește perplex, își încleștează pumnul drept și pe neașteptate îl lovește pe cel din fața sa, făcându-i nara stângă să sângereze.

Imbecilule! Ceilalți amuțiseră. Polițistul se adună de pe jos, ștergându-și sângele cu dosul palmei. În ochi îi se vedea ura pe care i-o purta detectivului. Acesta din urmă își masa pumnul, analizând fiecare persoană din preajma sa: Deci? Cine merge cu mine?

Din rândurile curioșilor se ridicară doi jandarmi care tocmai ajunseseră și nu cunoșteau cu totul problema. Aveau o singură condiție pentru a-l însoți, aceea de-al aștepta la capătul drumului forestier, temându-se, ca oricare alt localnic, de zvonurile care porneau dinspre Aravhandale. Bucuros de reușită, Charon se grăbi să ia cheile de la autospecială, aruncându-i o ultimă privire dezgustată celui cu care avusese altercația.

 Deschise portiera, trântind-o în urma sa. Băgă nerăbdător cheia în contact. Cel din dreapta șoferului își puse centura, iar cel de pe bancheta din spate își rezemă capul de geam. Unica pistă a lui Charon Coraventti este un oraș abandonat despre care avea să afle că nu este abandonat. Drumul spre coşmarescul loc e anevoios. Detectivul strecoară mașina cu greu, ocolind copacii căzuți pe potecile denivelate. Ține strâns volanul în mâini, uitându-se atent la drum. La radio se difuzează „What did you see?”. Jandarmul din spate, cu falca dreaptă lipită de fereastră, fredonează gânditor melodia, speriindu-l imaginea citadinului blestemat de care se apropiau. Lumina se joacă printre frunzele copacilor tineri, aruncând umbre pe caroseria mașinii. Copilotul e agitat, privind în toate direcțiile. Vede o căprioară pitindu-se pe după o tufă de scaieți și tresare, strângând centura între degete. Pe când radioul pierdu semnalul, iar melodiile se schimbară într-un bâzâit sâcâitor, Charon opri micul aparat și îl îndemnă pe cel din dreapta sa – un tânăr trecut de douăzeci și cinci de ani, cu chipul întunecat și cu sprâncene groase – să răsfoiască dosarul din torpedou. Acesta din urmă îi aruncă câteva priviri sceptice. Când începu să vorbească, Coraventti întoarse, brusc, capul. Până atunci nu-l auzise scoțând vreun cuvânt și nu îi cunoștea vocea, astfel fu luat prin surprindere. Tânărul puse mâna pe dosarul de carton galben, îl desfăcu și analiză notele.

Pen`că ți se pare a fi locația bună, vrei să mergem acolo? Înghiți în sec, dând pagina. Charon îi zâmbi calm, bătându-l prietenește pe umăr cu mâna dreaptă.

Întocmai! Citește, să audă și el! Spuse, făcându-i semn cu capul spre colegul său de pe bancheta din spate care își freca mâinile, emoționat, în timp ce privea îngrozit pe fereastră la întinderea de pomi care păreau murdari de funingine. Observându-şi colegul, cel din dreapta insistă:

Nu te supăra, șefu`, dar nu prea e bine…

Citește, citește! Îl îndemnă. Charon își dorea ca cercetările sale să fie adevărate. Nu înțelegea de ce toți oamenii se speriau de acel oraș. Îi tot spuneau constant că sunt zvonuri urâte despre el, însă niciunul nu se încumetase să-i povestească acelea zvonuri… Ce putea crede? Liniștea căzu apăsătoare peste micuța cutie de metal care transporta trei bărbați cu inima strânsă în piepturi – fiecare cu propria teamă. În exterior natura rămăsese blocată în timp. Vântul nu mai adia, frunzele nu se mai mișcau și animalele nu se mai arătau.

Bine! Într-un sfârșit Isaac – căci acesta era numele copilotului – luă o gură mare de aer, apoi a început să citească: „Presupunem a fi o codare a unor coordonate, în acest caz trebuie să răspundem la două întrebări fundamentale: a. Ce reprezintă locul descris de coordonate? B. Cum obținem localizarea exactă?”. Puse dosarul în poală, oftând greu. Vorbi: Și cum ai găsit toate astea?

Măsurători!

Și ești sigur că e locul bun? Strânse marginile foilor, mototolindu-le în aşteptarea unui răspuns cert care să-i alunge orice urmă de teamă.

Nu! Dar poți continua să citești!

Charon își păstră ochii ațintiți la drum. Isaac înghiți în sec. Fața îi e lividă. Pe când începu să citească, vocea îi tremura:

Prin reducere la absurd considerăm că în figura numărul 1 se află planul unei clădiri. Camera centrală a construcției, SS concurentă cu PP. Se poate observa că N este punct central al construcției, iar este o încăpere subterană.”. Întrerupse citatul, vrând să obțină lămuriri din partea detectivului: În regulă știm asta, dar… – Coraventti nu adăugă o completare. Isaac continuă, sărind pasaje semnificative din fișe. Ochii i se mișcau cu repeziciune peste scrisul alambicat al bărbatului: „[…] trebuie să pătrundem, negreșit, în substratul și adstratul pătratului. Să privim corespondentul grec […] Întrebarea fundamentală care ne rămâne, este aceea pe care în mod verosimil nu o putem ignora: Ce reprezintă concurentele? Trebuie, fiind necesară o astfel de acțiune, să comparăm atent cele două variante… […]”.

Nu te uita așa mirat, nu mă abat de la crimă! Doar că dacă am găsi Templul, am găsi și făptașii!

Glasul lui Isaac se aude, sarcastic. Închise dosarul, îl puse la locul său și își sprijină cotul drept de portieră. Falca și-o propti în pumnul aceleiași mâini:

Deci acum e un Templu!

Ce vreau să vă spun e că avem în față o întreagă sectă, iar coordonatele de acolo nu pot fi o simplă poezie, trebuie să fie mai mult! Înțelegi?

Băiatul nu îi mai răspunse. Cel din spate părea hipnotizat de uscăciunea tomnatică a pădurii. Niciunul dintre bărbați nu se mai încumetă să pornească o nouă discuție, fie că se simțeau stânjeniți de situația care îi punea în ipostaza unor copilași, fine nu aveau ce să-și mai spună. Cazul era o înfundătură colosală, chiar și dacă s-ar fi găsit la Aravhandale câteva indicii, tot nu aveau să găsească făptașul. Ajunși la capătul destinației, Coraventti realiză că drumul e blocat. Opri motorul. Sări din mașină, întinzându-și oasele lângă portiera deschisă. Își luă din autospecială telefonul mobil și un ghiozdan în care își pusese o sticlă cu apă, două pachete de biscuiți, baterii și lanterne. Jandarmii nu se încumetară să coboare, îl priveau pe detectiv din înăuntru. Cei doi simțeau că sunt protejați de spirite dacă stăteau în interiorul carcasei metalice. După cum le-a fost învoiala, Charon porni la pas spre Aravhandale. Isaac împreună cu colegul său rămaseră în liniște să-l aștepte pe exploratorul urban. În cazul în care Coraventti ar fi avut nevoie de ajutor urma să îi contacteze. Cel de pe bancheta din spate deschide fereastră, țipând:

Sper să te întorci, Charon! Îi văzu, făcându-i cu mâna din autospecială. Își trage gluga în jurul gâtului și își continuă drumul, sărind peste buștenii care stăteau răpuși. La urma, urmei îl aștepta doar un oraș abandonat. Astfel, detectivul Charon Coraventti, trece de bariera de pomi pregătit să dea piept cu așezarea părăginită. Până să sosească la locația propusă a mai fost necesară parcurgerea, pe jos, a unei distanțe de o mie de metrii. Atunci, bărbatul a realizat pentru prima dată că în momentul în care te afli singur și încordat, pădurea poate fi un adevărat coșmar.

Pășește pe poarta de granit a orașului în jurul orei trei după-amiaza. La intrare îl întâmpină o ceață nefirească pentru luna iulie. Oftează, strângând strâns bretelele ghiozdanului în pumni și merge mai departe.

Străzile, dominate de smogul dens, sunt erodate și au cratere imense din trei în trei metrii. Stâlpii de telegraf sunt prăbușiți. Neoanele se văd palide prin ceața sobră, pâlpâind haotic. Bâzâitul specific al instalațiilor electrice devine din ce în ce mai enervant. Trecând pe lângă bazarele ruinate Charon începe să audă scâncetele copiilor, pierduți de părinți, pe care nu-i v-a vedea niciodată în Aravhandale. La intersecțiile cu indicatoare prăbușite se legănă ghemuiți oamenii străzii, murdari și zdrențuiți. Din spatele caselor cu geamuri sparte se arătă întinderea de pădure din care te urmăresc atenți ochii roșii.

Bărbatul urmărește indicaţiile pe care le trecuse cu atâta minuțiozitate în dosarul său. Ține documentele strâns în mâini. Tremură ușor. Cine s-ar fi gândit că locația pe care o numea „Nicăieri” era de fapt Aravhandale? Caută atent o clădire formată din două dreptunghiuri suprapuse cu o cameră centrală N. Pentru a prinde curaj, își scoate telefonul din buzunarul gecii și îi apelează pe cei doi jandarmi, spunându-le vesel:

Aravhandale nu e pustiu! La auzul vorbelor sale ceilalți s-au îngrozit pe loc, repezindu-se să-i spună:

Pleacă de acolo! Țipă amândoi prin difuzor. Charon se uită prin jur, apoi vorbește calm:

Sunt doar oameni ai străzii… mă descurc! Cei de la capătul apelului se agită. Vorbesc repede. Sunt neliniștiți:

Nu înțelegi! Pleacă de acolo!

Mai am puțin și ajung, după indicațiile mele ar trebui să fie… – Bărbatul se învârte ca un titirez, privind nesigur spre pădurea cuprinsă de ceață, apoi își înghite nodul din gât și continuă, încercând să par la fel de vesel – … pe aproape! E pe aproape!

Vocile se aud prin micul aparat gâjâit, întrerupându-se constant:

Nu… trebuie să… nu…

Apelul telefonic se închide. Charon își adună tăria de polițist și pornește mai departe. Cerul nu se mai vede deasupra sa, aburul cuprinsese totul. Din când în când aude un șuierat ca un cântec pe care cu greu îl poate ignora. Pomii cu frunze de plumb trosnesc sinistru, animalele lipsesc cu desăvârșire, deși uneori bărbatul poate observa în treacăt câteva perechi de ochi roșii urmate de un mârâit gutural. Plouă mocănește.

Cazul dispunea de un cadavru cu părți lipsă și un craniu abominabil cu o mandala pe care detectivul o considera cifrul imposibilului – după alții o simplă banalitate, un joc de cuvinte. Coraventti își acoperă capul cu gluga de nailon. Picăturile îi umezesc foile dosarului deschis. E frig. Încearcă să-și țină mintea ocupată cu gânduri felurite până când se trezește ajuns într-o poiană. Aici, ceața e mult mai densă, ascunzând în măruntaiele sale o casă părăginită, micuță și cu acoperișul prăbușit. Prispa stă într-o parte. Ferestrele au ochiurile sparte. E întuneric. Bărbatul pășește nesigur spre casă. Deschide ușa. Își aprinde lanterna și vede pereții interiori decojiți, crăpați și prăbușiți. Tablourile atârnă strâmbe, protejând în spatele sticlei pe proprietarul care zâmbește într-un mod nefiresc. Geamurile vitrinelor descleiate sunt sparte. Lucrurile foștilor proprietari sunt aruncate peste tot. Perdelele sunt negre de funingine și fum. Podeaua scârțâie sub pașii greoi ai detectivului. Inima îi bate cu putere. Își dă ghiozdanul jos și îndeasă dosarul în el, apoi și-l pune din nou pe umeri.

Se aude o troznitură puternică. Podeaua putredă nu a mai rezistat sub greutatea lui Charon. În timpul căzăturii își scapă din mână lanterna. O vede luminând într-un colț printre coastele unui defunct. Se înspăimântă. Nici în cele mai coșmarești vise nu l-ar fi cuprins teama pe care o simțea în acest moment, văzând grămada de oase peste care năvălise. Scheletele erau albe și lucitoare la lumină. Pentru un scurt moment Corventti se gândi că cineva ar fi putut spăla oasele, totuși, sunt înfiorător de albe!

Dumnezeule! Șuieră uimit. Cu toate că spaima îl cuprinsese, un impuls inexplicabil de a merge mai departe îl îndemnă să trecă de mormanul de oase care ascundea o ușă masivă din piatră dură pe care stătea gravat numele ARAVAN. Oftează. Își verifică revolverul atașat de cureaua pantalonilor, dibuindu-l cu degetele tremurânde. Înțepenește într-o deschizătură de perete lanterna și începe lupta colosală pentru deschiderea ușii (…). Respirațiile bărbatului se aud tare. E obosit. Un fior îi străbate șira spinării. Se scutură. La câteva ceasuri distanță, cu o trosnitură puternică, ușa cedează, iar deschizând-o realizează stupefiat existența unei grote la capătul unor scări abrupte care dădeau în străfundurile pământului. Verifică telefonul. Are semnal. Îl apelează în grabă pe profesorul Blackwood pentru a-i da câteva indicații:

Nu ai idee unde am ajuns, profesore! Gâfâie. Își masează tâmplele cu degetele mâinii stângi. E pierdut. Vocea celui de la telefon îi dă o stare de bine. Se simte mai în siguranţă, știind că cineva vorbește cu el:

Unde?

Aravhandale! E incredibil ce am putut găsi… – Se opri pentru o secundă. Mută haotic lumina lanternei de pe un perete pe altul. Se mira în gând de reprezentările nefirești de pe granit. Întreabă: Ce sectă locuia aici?

Nu îmi amintesc, nu cred că a fost vreodată o sectă acolo. De ce?

Pe o ușă care dă spre niște tuneluri, scrie mare „ARAVAN”! La auzul spuselor sele, profesorul amuți pentru câteva momente, apoi a început să îngâne în repetate rânduri „nu, nu se poate”. Charon se îngrijoră. Era încurcat, nu putea înțelege reacția bruscă a lui Allan: S-a întâmplat ceva, profesore?

Pleacă de acolo cât de repede poți! Vorbește repede. Profesorul e agitat și stârnește confuzia detectivului. Frica se instalează în sufletul lui Charon. I se pare că aude vântul cântând:

De ce? Se adresează, chinuindu-se să-și păstreze calmul. Pe un ton la fel de agitat profesorul Blackwood îl chestionează:

Spune-mi: ce altceva mai vezi acolo?

Desene ciudate! Dumneata cred că le numești „arabescuri”…

Cum arată?

Greu de explicat! Telefonul începu să bâzâie. Charon îl scutură de câteva ori și țipă prin difuzor: Profesore, nu te mai auzi… Ah, fir-ar, cred că e de la mine!

Nu ai idee ce vei găsi… – Semnalul se întrerupe din nou, vocea se aude printre gâjâiri și e fragmentată. Înainte să se închidă definitiv profesorul țipă cât de tare poate: „Pleacă!”. Corvanetti ar fi făcut bine dacă l-ar fi ascultat. Își băgă telefonul la loc în buzunarul blugilor și continuă expediția cu inima bătându-i în gât. E foarte atent la orice amănunt.

 După ce parcurse o bună bucată din culoarul lung și îngust, împodobit cu diverse forme care înfățișau felurite acțiuni și formule chimice, calcă pe un ecuson de pe care îl privește senin un anume doctor al Institutului: Elliot Black. Se apleacă. Ia micul carton plastifiat din praf și îl scutură. Analizează preț de câteva secunde omul din imagine, realizând îngrozit că acela este soluționarea cazului său. Bărbatul de pe ecuson e, tocmai, tânărul mumificat. Charon simte un curent rece, venind din străfundurile tunelului, acompaniat de un sunet vag de clopoței și de un iz insuportabil de sulf și praf de pușcă.

Ce dracului? Pentru câteva momente inima îi îngheță, uitându-mă stupefiat la doi ochi roșii care se apropiau rapid prin întuneric. Își îndreaptă lanterna în direcția acestora. Își spune în gând că aveau să aparțină unui animal oarecare. Corpul îi paraliză. Lumina scoase la iveală o creatură umanoidă, diformă, de un negru intens. Are oasele ieșite în afară, acoperite doar de piele și aleargă spre Charon cu o viteză incredibilă. Bărbatul, cu greu, se poate urni din loc. Printre degetele tremurânde îi scăpă ecusonul doctorului. Ghiozdanul și-l abandonă într-un colț, căci simțea că îl trage în jos. Aleargă spre ieșire. Urcă treptele beciului din câteva salturi; în spate nu se mai uită, fiindu-mi mult prea frică de ceea ce era pe urmele sale. Se cățără prin crăpătura din podea. Inima îi bate cu putere. E terifiat. Prin ceață poate desluși alte perechi de ochi care se holbau la el. Entitățile stau cu chipurile lipite de geamurile murdare; mâinile lor se preling pe sticlă, lăsând urme roșiatice.

Nopțile nu fuseseră niciodată mai înfiorătoare ca cea din 4 august în care Charon Coraventti descoperise că imposibilul este pe cât se poate de posibil. Își strânse curajul în dinți și deschise ușa. Vrea să se salveze. Fuge, împiedicându-se prin iarba înaltă și grasă. Răsuflă obosit, dar nu e timp de stat, întrucât creaturile îl prind din urmă. Se uită scurt peste umăr, apoi intră în pădure. Se pierde. Plouă și ceața se așează mai bine. În goana sa se tot lovește de copaci, împiedicându-se de rădăcini și crengi. Are telefonul în mână și încearcă cu disperare să-i sune pe cei doi jandarmi.

Într-un moment de luciditate își amintește de vagabonzii pe care îi întâlnise în urmă cu câteva ore. Se întreabă în gând: „De ce nu sunt afectați de creaturile care mișună pe lângă ei?” Se uită în toate direcțiile. Nu îi place rolul de vânat! În față, vede străzile orașului șerpuite într-o vale adâncă. Așteaptă câteva secunde pentru a-și recăpăta suflul. Aude un mârâit și fuge în jos pe dealul plin de gropi ascunse de puzderia stufișurilor de măceși. Creaturile îl pândesc, se furișează pe lângă el și îl înconjoară de la distanță. Charon ajunge obosit în mijlocul unei alei. Respiră ușurat. Se afla pe drumul pe care venise. Își ascunde chipul în căușurile palmelor și inspiră adânc. Pe marginea drumului oamenii străzii îl privesc cu interes. Aceștia se ridică, mergând greoi. Charon își trece degetele lungi printre șuvițele desfăcute. Se uită la cei care vin spre el și încremenește. E martorul celei mai monstruoase metamorfoze, căci vagabonzii cu haine jerpelite, acoperiți cu celofane mizere, se chircesc, se zbat spasmatic, își trosnesc oasele, deformându-și trupurile. La finalul spectacolului se arătară creaturi negre. Oamenii s-au transformat complet. Sunt mai întunecați ca noaptea și au lame ascuțite în loc de unghii. Detectivul se află în stare de șoc, însă nu uită de mobilul pe care îl ține strâns în mână. Apasă înnebunit ecranul luminos. Formează același număr de telefon, cel al lui Isaac. După nenumărate încercări telefonul prinse semnal, iar în urma unui scurt bâzâit începu să se audă, la capătul firului, vocea calmă a unuia dintre jandarmi:

Alo? Detectivul vorbește grăbit. Inspiră și expiră agitat, mâinile îi tremură și își simte picioarele înmuindu-se. Aleargă din nou pentru a-și salva viața:

Charon! Sunt Charon! Am nevoie de ajutor! Veniți mai aproape!

Cine?

Charon! Țipă, încleștându-și degetele pe aparatul metalic. Câteva momente doar respiră greoi. Apelatul nu mai aude. Alo? Mai sunteți acolo? Se deslușește un oftat, apoi glasul lui Isaac îi ruinează orice speranță de a mai fi salvat:

Îmi pare rău, cred că ați format greșit! Închise repezit apelul. Aceasta este ultima dată când detectivul mai putu să asculte vocea jandarmilor. Nu va putea afla niciodată ce li s-a întâmplat celor doi bărbați, astfel încât să-i nege existența. Îi înjură în gând și își continuă goana spre drumul forestier, fiind sigur că atunci când va ajunge la ei aceștia îl vor recunoaște. Pe la urechi îi ajunge același sunet bizar, dinspre bazare, ca un plânset de copil. Ceața se cuibărește, înghițindu-l orașul. Ploaia devine vijelioasă și mătură totul în calea ei.

Panicat fiind, cu un nod puternic în gât și cu senzația permanentă de leșin, Charon gândi că „Aravhandale nu era pustiu, niciodată nu fusese, iar cei care se avântaseră în el sfârșiseră în casa din poiană, devorați de monstruozitățile de vantablack. Căutarea mea, cazul meu, sunt de prisos, întrucât nu există și nu va exista niciodată un vinovat pe care să-l pot aresta. Oare cum a ajuns trupul lui Elliot să devină atât de stafidit și cine îl îngropase acolo, departe de Vorniam?” Continuă să respire greu. Tușește. Gâtul i se usucă.

Nimeni nu va mai știi că trupul mumificat este al lui Elliot Black și că mesajul de pe craniu indică de fapt sanctuarul lui Aravan – zeul apus cu care se vor fi confruntat și alți sărmani, precum: Allan Blackwood, Shane Roland și Isaac Wolfvinten. Se zice că trebuie să trăiești fiecare clipă până la ultima suflare, că trebuie să descoperi lumea în care te afli, dând la o parte chiar și cea mai mică piatră de pe pământ. Dar niciunde nu ți se va spune că vei descoperii demonii sub piatra aceia mică și inofensivă pe care o dai la o parte, curios fiind. Nimeni, nicicând, nu-ți va zice că vei plăti până și cu ultimul atom care-ți mai trăiește, palid, prin corpul inert.

Charon sosi aproape de bariera copacilor căzuți. Pe urmele pașilor săi călcau creaturile cu ochii roșii. În fața sa, plasați în fața barierei îl întâmpină mai mulți oameni în alb. Stau drepți și par a ignora ploaia devastatoare care le udă halatele lungi până la pământ. Prin întunericul nopții și prin urgia haotic dezlănțuită, fasciculul de lumină provenit de la farurile unei dubițe putea fi calea de salvare. Pieptul lui Coraventti se ridică și coboară, făcând geaca să foșnească. E obosit. Totul în jurul său se rotește. Vederea începe să i se încețoșeze. Medicii se reped la el. Îi prind mâinile la spate și îl trântesc de capota mașinii. Îi le leagă încheieturile strâns, apoi îl închid asemenea unui animal – pe omul semiconștient.

8

29 iulie. Neghtdale, secția de poliție.

― Pe cine tot cauți? O femeie cu talie subțire intră în biroul detectivului cu un teanc de dosare vechi în mâini. Din spatele turnului de foi – pe care îl sprijină de pieptul voluptos – i se văd ochelarii pisicești. Charon, așezat la pupitrul său, îi răspunde făcându-i loc să așeze noile documente:

― Un prieten!

― Și are un nume, acest prieten?

― Corvin Colab! Șopti sec cu ochii ațintiți într-un dosar proaspăt deschis. Ea se așeză cu posteriorul pe colțul masei, îndoindu-și piciorul drept pentru stabilitate. Purta o fustă neagră care se scurtase brusc, mulându-se pe coapse.

― De ce îl cauți?

― A murit! Charon oftă, o privește scurt, apoi se întoarce la cercetarea sa. Însă Carla nu are de gând să-l lase, continuând să-l interogheze:

― Și de ce îl mai cauți?

― Pentru că… poate nu pot să mă obișnuiesc cu moartea lui! Bărbatul renunță, își proptește fruntea de lemnul blatului și își prinde ceafa cu palmele împreunate. Femeia se duce în spatele său și îi prinde umerii cu mâinile, masându-i.

― Ar trebui…

― Nu știu! Am avut senzația că l-am văzut pe aici!

― Relaxează-te! Îi frământă muchii încordați, dar Charon nu se dedă unei asemenea pauze. Scoate o foaie albă dintr-un sertar și scrie pe ea cele cinci cuvinte-cheie, trasează linii și vorbește:

― Nu pot! Și cazul ăsta, e atât de ciudat! Fii atentă: dacă unești literele formezi o clădire! E vreuna asemănătoare?

Carla îl privește cu interes. Își odihnește palmele pe omoplații lui, uitându-se atentă peste schiță. După câteva secunde de liniște, concluzionează:

― Ai dreptate, chiar e ceva ciudat la mijloc!

― Trebuie să aflu ce! Se îndreaptă de spate, sprijinindu-și chipul în palme. Ceasul ticăie haotic. E ora șase după-amiaza, într-o zi de vineri.

― Ai grijă, Charon! Dacă ajungi prea departe s-ar putea să nu mai ieși…

― O să ies! Îți las o copie, dacă nu mă întorc, te rog să trimiți o echipă după mine!

― Charon! Îi șoptește numele tărăgănat, căzând pe gânduri.

― E important! Știu că el trăiește…

― Hai să ieșim la o cafea! Am terminat pe ziua de astăzi, dă-le dracului de dosare! Îl trage de mâna, ajutându-l să se ridice. Bărbatul se conformă fără a opune rezistență. Puțină pauză nu i-ar fi făcut rău, în orice caz era aproape la mal cu toată cercetarea. Se lasă ghidat de Carla. Ies pe ușa secției și se opresc în prima cafenea. Afară soarele dogorește, înăuntru se ascultă jazz. Câteva ore îl compania recepționistei ar fi trebuit să-i prindă bine. Sunt prieteni, nimic mai mult și nimic mai puțin. Cazul SATORS era unul imposibil, iar faptul că pașii îl îndreptau spre Corvin Colab îl făcea de-a dreptul înspăimântător. Gândul că acesta s-ar putea afla prin preajmă îl neliniștea! Are să-l descopere? Sau este doar fantasma unei minți îmbolnăvite și îndurerate de moartea unui bun tovarăș?

Carla chiotește în timp ce îi povestește nimicurile de peste zi, Charon e doar pe jumătate atent la femeia din fața sa – stă cu falca rezemată în pumnul drept și mestecă zahărul plictisit în ceașca de cafea. Pe bulevard oamenii se agită – unii merg la plimbare, alții vin de la muncă. Câțiva copii se holbează prin geamul fumuriu al cafenelei, Charon zâmbește la ei. La urma, urmei dacă ștergem gândurile stranii care îi hoinăresc detectivului prin minte, ar rămâne doar o după-amiază liniștită de vineri într-o zi toridă! Recepționista în acoperii mâna stângă, cu care mesteca în cafea, cu mâna ei și îl privește zâmbitoare:

― Totul va fi bine, Charon! Te voi scoate de acolo!

 9

15 noiembrie. Ospiciul Speranței.

 

De afară mă privesc ochii roșii. Se holbează grotesc și vor să pătrundă în ospiciu. Mă apropii de fereastră, căci vreau să nu mă mai tem. Cred că oamenii în alb sunt varianta evoluată a creaturilor de vantablck. Cei de afară sunt încă primitivi! Aravan i-a creat, Dumnezeu știe de ce! Lipesc palma dreaptă de sticla aburită. E rece. Niște degete scheletice ating geamul de partea cealaltă – sunt negre și lungi, posesorul lor își arată fața întunecată. Ochii îi scânteie și își lasă capul într-o parte. Mă analizează pe mine cel din interior. Cât timp a trecut de când am dispărut?

― „Cu aripile întoarse/ heruvimul cade, alunecând/ pe o scară în spirală/ temător că va atinge treapta/ întunecată a lumii. /Deasupra fremata regilor apune, /Sol se ascunde în alte galaxii/Și peste mundani se lasă noaptea!”. Corvin ești acolo undeva?

 Ne atingem palmele, despărțiți de sticlă.

           ― Labyrinthus Mundi! Sâsâie, fără să înțeleg cuvintele la care se referă. Îmi spune un nume? Un manuscris? Sau se referă la noi, omenirea de rând, pierdută în labirintul întortocheat al minții? Părea aproape se mai vede prin ceața groasă. Creaturile se strâng mai multe în jurul ferestrei mele. Îmi simt lacrimile curgânt pe obrajii stafidiți, dar nu mi le mai șterg, le las să cadă. Încremenesc cu mâna lipită de geam, prim minte îmi trece imaginea generalului și îmi doresc să fi ajuns la sfârșit(…). Se aude zornăitul de chei. Va veni o zi când voi ieși!

Sfârșit.

#

Note:

SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS = palindrom latin

„Pater nostra, alpha et omega” = una dintre decriptările plaindromului latin, sus amintit.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.