(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
În primele luni ale lui 2020, când instalarea pandemiei era în curs, preşedintele României, relativ proaspăt reales, preocupat exclusiv de alegeri anticipate, minimiza evidenţa provocării biologice, numind-o o banală gripă. Fu nevoit în scurt timp să declanşeze starea de urgenţă. Urmată de stare de alertă, prelungită lunar. Fură forţate alegeri locale. Cu rezultate diferite de cele din vara lui 2016, dar departe de speranţele suporterilor plăcuţelor suedeze. Apoi, pe 6 decembrie, fură forţate alegeri parlamentare. La termen. Cu rezultate similare. Departe de cele din 2016, departe de speranţele partidei plăcuţelor suedeze. Preşedintele statului, consecvent, părea nu-şi fi dezbrăcat geaca roşie. Forţă o majoritate pro plăcuţe suedeze şi instală un guvern pe măsură. Câştigător de facto al scrutinului, dar incapabil de a aglutina o majoritate, demonizatul tout azimut PSD propunea singura soluţie rezonabilă, în condiţii de criză multiplă: guvern de uniune naţională. Vorbi în vânt.
Era mai bine de un an de la răsturnarea guvernului PSD & ALDE. Care ALDE trădase inexplicabil, votase moţiunea de cenzură şi, mai rău, şi guvernul Orban consecutiv. După care dispăru de pe firmament. Cu tot cu preşedintele Tăriceanu. Stranie asemănare de traiectorie între doi exlideri liberali. Crin Antonescu i-a urmat la preşedinţia partidului lui Călin Popescu Tăriceanu, după încheierea mandatului de premier. După dubioasa realegere a lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte al statului şi eliminarea PSD de la guvernarea stabilită în urma alegerilor parlamentare din 2008, reacţia celor două partide aruncate în opoziţie a fost promptă: la începutul lui 2010 s-au aliat sub egida USL. Uniunea social-liberală. Centru-stânga + centru-dreapta = o formaţiune de centru. Propaganda regimului Băsescu i-au numit socialişti, cu intenţia de demonizare. Tendinţă care subzistă şi în ziua de azi. Mă rog, în oarece scădere, dar persistentă. Mai ales după apariţia partidului antisistem USR. Proiecţia Renew, expresia europeană accentuat neomarxistă, care l-a adus la putere pe Emmanuel Macron.
USL a rezistat în opoziţie peste 2 ani, în care guvernele moşite de Băsescu s-au confruntat cu 2 moţiuni de cenzură. Ambele reuşite. Prima fu driblată de Băsescu. Ocazie cu care actualii suporteri ai antipartidului USR, supăraţi pe Iohannis, îl numesc pe acesta premierul de la Grivco. Deoarece opoziţia îl propusese premier, refuzat net de Băsescu. A doua moţiune de cenzură a demolat efemerul guvern Mihai Răzvan Ungureanu. Nemaiavând spaţiu de manevră, Băsescu numi premier pe coliderul USL, Victor Ponta. Impopularitatea lui Băsescu atinsese o cotă inedit de acută. Guvernul USL, învestit de acelaşi parlament, se grăbi să-l suspende pe preşedinte. Aglomerarea votanţilor la referendumul de demitere fu mai mare decât la fatidica data de 20 mai 1990! Dar Curtea Constituţională aruncă la gunoi 7.4 milioane de voturi care-l demiseseră pe impopularul preşedinte. Desi legală, respingerea referendumului avu nevoie de manevre dubioase ale CCR de atunci. Dar voinţa populară aduse USL la o eclatantă victorie la parlamentarele din toamnă, instalând guvernul USL. Victorie umbrită de o stranie întelegere secretă cu Băsescu, ce-i prezerva acestuia puterea pe ultimii 2 ani de mandat.
Victor Ponta era premier, iar Crin Antonescu era prevăzut a candida la preşedinţie. În ciuda valului de popularitate, reflex a impopularitţii acute a lui Băsescu, USL nu reuşi nimic. După 3 ani de guvernare, un nou val, pur emoţional, declanşat de dubioasa catastrofă a incendiului de la Colectiv nici până-n ziua de azi elucidat profesionist, Ponta îşi dădu demisia sub presiunea străzii. Iohannis forţă ceea ce numea guvernul meu. PSD votă învestirea crezând, sau simulând a crede, promisiunile candidatului de premier Cioloş. Nici una acoperită de fapte. Performanţa guvernamentală – între mediocră şi nulă. Consecinţă, o nouă victorie electorală majoră a PSD, votat pe nemulţumirea populaţiei. Urmară alţi 3 ani de ratări successive. Cu o opoziţie mult mai agresivă. Şi vocală. Noutatea, prezenţa parlamentară zgomotoasă, insolentă a antipartidului USR, acum sub umbrela explicită a Renew/Macron. PSD schimbă 3 premieri, reuşind absurditatea de a-şi demola pe primul prin… moţiune de cenzură. Al treilea îşi câştigă o nedreaptă faimă de proasta satului. Nimeni nu-şi mai aduce aminte că în preşedinţia rotativă a UE, România a închis mai multe dosare decât oricare altă ţară.
Călin Popescu Tăriceanu, singura personalitate liberală de vârf care se opusese desfiinţării de facto a PNL în vara lui 2014, adună în jurul lui un număr de membri relativ mic, cu care fondă ALDE. Oferi sprijin parlamentar guvernului PSD. Ciudat, şi aici e esenţa paralelismului de destin, Antonescu-Tăriceanu, acesta din urmă trădă în preajma prezidenţialelor din 2019 majoritatea, contribuind decisiv la rezultatul moţiunii de cenzură, care puse capăt celor 3 ani de guvernare şi, consecvent în trădare, votă învestirea celui de-al doilea guvernul meu. Orban. Performanţă nulă.
Şi revenim la primele rânduri ale acestui remember. Stăpân pe situaţie, Iohannis forţă al treilea guvernul meu. Bazat pe o majoritate, legală, formată din 3 partide soi disant de dreapta, aflate pe locurile 2, 3 şi 8 la alegeri. Legal.
Dar ce aveau în comun cele mai vocale şi agressive partide ale acestei majorităţi? Nimic doctrinar, nimic politic, nimic competent. Nu-i unea decât ura viscerală împotriva PSD. Etalată ostentativ, de a prima instalare, de Iohannis. Sentimentele negative duc la structuri eficace până la un punct. Au, însă, o diferenţă de fond. O fisură adâncă. Ce determină instabilitate pe termen lung. Uneori chiar pe termen mediu. Crizele multiple prin care trece România, plus incompetenţa acestui al treilea guvernul meu accentuară fisura. USR nu s- manifestat numai zgomotos, agresiv şi incompetent. A emis şi pretenţii disproportionate. Înlocind experienţa politică inexistentă cu insolenţa. N-avea cum să-i convină lui Iohannis, care avea toate condiţiile, mai puţin acest ghimpe, să aibă un final confortabil de dublu mandat. Cred că incompetenţa USR, punctual a miniştilor săi, îl lăsa rece până la urmă. I-am face o nedreptate dacă l-am bănui de empatie faţă de populaţie. Dar sigur l-a zgândărit îndrăzneala lipsită de acoperire a naivului ministru al justiţiei de a-l exclude practic de la procedurile de numire a procurorilor de vârf. Unul din pilonii trinughiulari ai puterii personale. Dusă, acesta, la supremaţie, la vremea sa, de Traian Băsescu.
De ce şi-a călcat Iohannis pe resentimente vechi şi solide faţă de pesedeee?
Nu posed un răspuns personal, argumentat logic. Are doar sens să notific aici ipoteze ale pretinşilor analişti politici. Fără a da nume. Unii spun că vântul schimbării vine de la frau kanzlerin Merkel. Sponsorul principal şi patronal politic al lui Iohannis. Ca adaptare la renunţarea acesteia la puterea personală. Nu e fals, dar e prea puţin. Alţii merg mai departe şi se gândesc ca spaţiul de sub umbrela lui Macron e prea strâmt şi nu mai loc confortabil lângă Cioloş. Argument: numindu-l pe Cioloş candidat de premier l-a lăsat ridicol în off side. Plus că Macron nu e 100% sigur de realegere. Alţii socot, pragmatic, că combinaţia politică imposibilă e, paradoxal, suportul optim pentru un premier comod: fidel si lipsit de competenţă politică, dar capabil de autoritate. Alţii speculează că Iohannis şi-ar aranja funcţia de premier, după 2024. Dar asta ar însemna că n-ar mai avea garanţia unei funcţii europene mai de dai doamne. Dacă nu e vorba de un joc la două capete. Compatibil cu orgoliul nemăsurat al personajului. În fine, personal nu pot exclude că mişcarea de a capacita PSD are rostul de a stopa ascensiunea acestuia în sondaje. De fapt de a stopa căderea liberă a PNL. Şi că, deci, PSD ar fi muşcat momeala. Sună tetant, dar doar dacă facem abstracţie de evidenţa că abilul Ciolacu, cocoţat mai şmechereşte în fruntea PSD, n-a vândut partidul către Iohannis. Ci l-a oferit gratis, pe tavă. Din punctul de vedere al caracterului mai degrabă flexibil decât suplu al liderului PSD, ar suna plauzibil. Dar nu găsesc răspuns la întrebarea elementară: Ciolacu se alege cu exact ce? Orice miză ar fi măruntă. Garanţia că nu va fi ameninţat de eternele dosare, arma oricărei puteri? Nu cred.
Aşadar, on va voir ce qu’on v voir. Pas cu pas (sic), scoaterea din joc a antipartidului neomarxist, cu păstrarea lui în rezervă, la cald, e un prim pas.