Elogiul gamei minore

(pași mărunți)

de Gelu Teampău

Pierre Charras îi îndemna pe părinţi să-şi înveţe copiii cu poveşti, să le capteze şi să le dezvolte interesul pentru lectură cu texte calibrate pe nivelul lor de înţelegere. El afirmă: „nu este important ce citesc tinerii: important e că «muşchiul» lecturii e exersat, şi nu e nevoie să începi cu Proust pentru a deveni cititor.” Am întâlnit părinţi care, cu stricteţe, impuneau propriilor copii un ritm de educare accelerat, încât fiecare zi şi chiar fiecare oră le erau dedicate acumulării de informaţii şi de abilităţi. Am întâlnit persoane cărora părinţii le-au interzis în copilărie nu doar să se joace sau să se plimbe, sau să stea, pur şi simplu, dar şi să „piardă vremea” cu Jules Verne sau cu Dumas-tatăl. Persoane care au parcurs Cioran în gimnaziu şi Heidegger în liceu (te şi întrebi, apoi, ce ar mai putea urma în facultate). Persoane pentru care bucuria lecturii şi misterul comunicării intime cu autori de mult plecaţi din această lume şi care şi-au lăsat urmele pe hârtie a devenit o obligaţie, o corvoadă. Nu pot să nu mă gândesc la genialul John Kennedy Toole, cel a cărui mamă, considerându-l mult superior colegilor săi, nu îi permitea să petreacă timpul în compania lor. La 16 ani a scris Biblia de neon, iar mai târziu, în 1969, la 32 de ani, s-a sinucis. Pentru romanul său postum, Conjuraţia imbecililor, a primit post-mortem premiul Pulitzer. Oare cum ar fi arătat viaţa lui şi cu ce ar mai fi contribuit la tezaurul umanităţii dacă nu ar fi fost împins în braţele depresiei şi ale sentimentului persecuţiei?

La fel stau lucrurile şi în cazul artelor. Am cunoscut părinţi care le interziceau copiilor să asculte muzică uşoară, impunându-le de la cea mai fragedă vârstă concerte de Rahmaninov. De asemenea, am cunoscut părinţi care îşi certau copiii din ciclul primar dacă vizionau desene animate sau dacă citeau benzi desenate şi chiar dacă se delectau cu albume de pictură naivă. Dincolo de faptul că astfel tinerii cresc înconjuraţi de interdicţii, de tabu-uri şi de prejudecăţi, spiritul lor este privat de plăceri nu doar sincere, dar cât se poate de utile. Nu cred că se poate pune problema exclusivităţii. Nu înseamnă că cine adoră Contele de Monte-Cristo respinge Critica raţiunii pure, că cine dansează pe ritmurile lui Michael Jackson nu are apetit pentru sonatele lui Mozart, sau că cine este pasionat de Tom & Jerry nu poate pătrunde profunzimile expresiei cromatice impresioniste. Dimpotrivă, s-ar prea putea ca la deplina experienţă estetică să se ajungă doar progresiv, după mult „antrenament”, după însuşirea riguroasă a limbajului specific artelor respective, după cizelarea permanentă a percepţiei şi a introspecţiei.

Cu siguranţă, cele dintâi produse culturale nu le pot înlocui pe cele din urmă. Numai cine a citit mari cărţi şi a audiat mari concerte şi a petrecut ore cu ochii înfipţi în mari picturi înţelege cât de mult ar fi pierdut dacă s-ar fi privat de aceste experienţe, fără exagerare, formatoare. Aceste opere magnifice pot constitui suportul şi pretextul unor experienţe de-a dreptul extatice, ale unor revelaţii existenţiale, însă ele nu spun nimic unei personalităţi opacizate, neatente, îndărătnice. Iar pentru a avea capacitatea de a digera aceste uriaşe doze de sublim, este necesar ca, în prealabil, să ne exersăm capacitatea de consum. Niciun sportiv nu intră în arenă fără încălzire.

Să acceptăm că şi bucătăria este o artă (şi pe cuvânt că este, fie şi numai din cărţi!). Să presupunem că puiul Kiev este echivalentul culinar al lui Dostoievski, tortul cu brânză şi caise al lui Ceaikovski, iar vinul de Porto al lui Monnet. Iar acum, să ne imaginăm cum ar fi să trăim doar cu aceste trei feluri de mâncare. Iar produsele culturale în gamă „minoră” nu au doar rolul de a le amplifica pe cele majore, prin comparaţie. Ele au o valoare prin ele însele, sunt sarea în bucate a vieţii de zi cu zi. Dacă doar cultura „înaltă” ar fi disponibilă public, ea ar crea, probabil, reacţii de respingere şi poate chiar forme de fanatism. Pare o pură speculaţie fără fundament, dar s-a întâmplat deja, cu Wagner, într-o perioadă de neagră aducere aminte.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.