(phobia perennis)
de David Mândruț
S-a scris mult despre problema individuației, de la presocratici până în epoca modernă la Kierkegaard și Jung, autorii pe care dorim să îi atacăm în acest eseu. Teoriile recente ale individuației îl au în centru pe Gilles Deleuze, un autor care dezoltă teoriile lui Bergson, însă el nu va fi discutat în prezentul, deoarece ar trebui să intrăm în carnea conceptului de elan vital, în varianta sa deleuze-iană, în care acesta este văzut drept mișcare a diferențierii. Termenii de vină și de vinovăție vor fi, din nou, folosiți în mod interșanjabil.
Individuația este înainte de toate, procesul prin care ajungem la probabil cel mai prețios aspect al personalității noastre, care este tocmai sinele individual. Vom încerca în schimb să demonstrăm faptul că vinovăția este primul motor, care declanșează și consolidează procesul individuației. Cu cât mai multă vinovăție, cu atât mai multă individuare. Precizăm că procesul individuării are loc toată viața, până în ultima clipa, care se sondează cu moartea individuală, astfel nu putem spune că ființa umană s-a individuat complet, dat fiind faptul că în clipa acestei individuări absolute, ființa umană nu mai există. În acest sens, putem spune că tocmai moartea e cea care ne absolvă sau ne vindecă de toate vinovățiile noastre, aceasta desigur, dacă ne plătim toate datoriile la timp. Față de disperarea kierkegaardiană, care e boala de moarte, pentru care suntem răspunzători inclusiv după ce pierim, vina încetează odată cu decesul persoanei, cu moartea ontică pe scurt.
Cei doi mari eroi pe care vrem să îi pomenim succint în acest eseu sunt, bineînțeles, Kierkegaard și Carl Gustav Jung, maeștrii individuației. Vom vedea însă că deși Kierkegaard nu a vorbit explicit despre acest aspect al vieții individuale, prin teoria lui despre stadiile existenței și prin studiul asupra sinelui din Boala de moarte, danezul aniticipează această chestiune care va sta la baza psihologiei analitice jungiene. În sensul acesta nu vrem să afirmăm că danezul este un precursor al lui Jung, ci dorim în schimb să exprimăm faptul că viziunilor lor comportă unele similarități organice. De altfel, părintele psihologiei analitice nici măcar nu prea agrea gândirea danezului.
Vom începe cu Carl Gustav Jung, fiindcă în cazul teoriei sale nu dorim să dezvoltăm atât de mult aspectele ce țin de individuație, ci doar să menționăm succint ce înseamnă aceasta în cadrul gândirii sale. Jung consideră că individuația trebuie înțeleasă prin procedeul enantiodromiei, respectiv a fuziunii de contrarii din psihismul individual, idee preluată de la presocratici. În varianta acestuia a individuației, contrariile psihice intră într-o armonie simbiotică, fuzionând și creând un întreg, un tot, un cerc, am putea spune, în sensul de mandala. Individuația jungiană mai poate fi privită și ca procesul prin care elementele inconștiente sunt integrate în psihismul conștient, rezultând o armonie a sferelor cerești, pentru a ne exprima poetic. Această fuziune dintre elementele inconștiente și conștiente poate fi înțeleasă tot ca o fuziune a contrariilor. În sensul acesta, unul dintre scopurile terapiei jungiene ar fi posibilitatea ca umbra să fie integrată în psihismul conștient, umbra reprezentând aspectele nedorite ale personalității individuale, adesea refulate, un fel de inconștient freudian, sau am putea spune, o voință schopenhauer-iană, aceasta doar în limita respectării unor distincții terminologice și conceptuale. Aici vinovăția, cea din procesul individuației trebuie înțeleasă tocmai drept clipa în care vina inconștientă tâșnește în psihismul conștient, atunci vina fiind resimțită cel mai dureros, tocmai grație faptului că a fost conștientizată. Într-un sens freudian, preconștientul, cel din prima topică, ar fi cel care ține vina să nu țâșnească din inconștient în conștient, preconștientul fiind mai mult un vas comunicant în sensul acesta. Am mai afirmat în alte locuri faptul că vina inconștientă este mai puțin dureroasă decât cea conștientă, tocmai fiindca intensitatea ei este cu un ton mai jos, însă ea este cu atât mai parșivă, fiindcă individul poate trăi o viață întreagă cu ea, cu vina inconștientă, fără să o conștientizeze. În acest sens, bineînțeles vina conștientă, mai ales cea reflexivă este mai dureroasă, însă este mai ușor de remediat, prin actul de distanțare față de sine, iluminare ar numi-o Buber, iar apoi prin reparație. Vina inconștientă este totuși mai des întâlnită pe pământ, fiindcă procesul de refulare este unul universal de care ne folosim cu toții, iar prea puțini sunt cei dispuși să își conștientizeze vinovăția.
Tot în cadrul gânidirii lui Jung, se ajunge la conceptul de sine tocmai în urma procesului de individuație/enantiodromie, el, sinele, fiind la fel de valoros cum era personalitatea pentru un Schopenhauer, sau supraomul pentru un Nietzsche. Sinele reprezintă înainte de toate armonia mandalei, a cercului, care este inclusiv un simbol pentru Iisus Christos, dar și pentru simbolismul zodiacului peștilor în general.
Am început cu Jung această analiză, tocmai fiindcă, în ciuda sutelor de pagini de analiză asupra individuației, găsim la filosoful danez o teorie cu mai multe ramificații asupra acesteia. Dacă Jung se limita psihologic la lupta dintre dimensiunile psihismului, în procesul individuației, Kierkegaard vede totul într-un mod mai existențial, prin teoria sa asupra sinelui și asupra stadiilor existenței. Pe scurt, ajungem la conceptul de sine, străbătând toate cele trei stadii ale existenței, după Ionuț Bârliba, stadiul religios fiind destinația finală în viața individuală. După Kierkegaard, acesta este stadiul în care putem vorbi despre un sine, ale cărui laturi să spunem, sunt în echilibru perfect, anume dimensiunea trup-suflet, necesitat-libertate, timp-eternitate etc.
În continuare, vom încerca să stabilim de ce există o necesitate ca în fiecare stadiu kierkegaardian al existenței să ne lovim de vinovăție. Estetul se desfată în mod nemijloc și imediat, prin mijloace diverse, iar cea mai mare frică a lui este tocmai plictiseala, respectiv vinovăția de a-și risipi sinele, de aceea el va alege metoda rotației pentru a fi mereu în priză, și a găsi mereu o nouă formă de satisfacție, vezi cazul Don Juan. Estetul ajuns la dimnesiunea reflexivă simte vinovăția grație reflexivității sale realizează și anume prim faptul că a trăit prea mult în tărâmul lui Acela, și a închis porțiile universului lui Tu.
Vinovăția în stadiul etic se referă la faptul că eticianul are o responsabilitate absolută față de celălalt, care se concretizează într-un fel de imperativ categoric kantian, care dacă nu e respectat, hop! apare și vinovăția. Putem spune astfel că eticianul se află mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului, dar și cu ciocanul lui Thor pe piept, care e o metaforă tocmai pentru insuportabila greutate a conștiinței vinovate.
În stadiul religios, care decurge cu necesitate printr-un salt, din cel etic, care la rândul lui decurge cu necesitate din cel estetic, vinovăția se referă mereu la faptul datoriei absolute inclusiv față de Dumnezeu, care se concretizează în imperativul conform căruia trebuie să ne iubim aproapele. Prin urmare, dacă nu îndeplinim acest imperativ ne vom simți vinovați, față de noi, față de aproape, dar și față de Dumnezeu. Să ne gândim doar la ordalia lui Avram de cavaler al credinței, anume la clipa în care i s-a zis că trebuie să își sacrifice fiul, vinovăție mai mare nu ar fi existat, și totuși, el ar fi fost dispus să realizeze mișcarea infinitei resemnări și cea a credinței pentru a deveni cavalerul credinței. Iov se află într-o situație similară, deși pentru Kierkegaard, el nu ajunge nici măcar erou al credinței, darămite cavaler.
Sinele pentru Kierkegaard reprezintă și el o sinteză care se raportează tocmai la raportul care o reprezintă pe aceasta. Prin urmare, sinele este o sinteză de trup și suflet, ghidat de spirit, cel de al treilea element, terțul am putea spune, este și o sinteză de libertate și necesitate, dar este simultan și o sinteză de temporal și etern, aici terțul fiind chiar clipa, această anxietate în viața individuală.
Mai există încă două tipuri de vinovăție care poate fi decelate în urma distincției făcute de Donald Winnicott între sinele adevărat și sinele fals. Dacă sălășluim prea mult în sinele fals, disperăm și mai apoi ne simțim vinovați fiindcă devenim o simplă persona, o mască pe scurt. Iar dacă sălășluim prea mult în sinele adevărat devenim vulnerabili, vulnerabilitate care duce din nou la disperare și la vinovăție. Soluția pentru viața individuală ar fi tocmai echilibrul între sinele adevărat și cel fals. Există de asemenea pericolul de a distorsiona acest echilibrul, în primul rând uitând de sinele adevărat, anume uitând de faptul că avem și un sine adevărat, dar la fel, putem uita la rândul nostru și de sinele fals, anume uitarea fapului că în constituția psihismului nostru există și un sine fals, o persona, o mască.
Vina nu numai inviduează, dar și individualizează, în sensul heideggerian din analitica existențială a Dasein-ului, pe scurt vina trimite Dasein-ul către propria individualitate, orientându-l înspre cea mai proprie posibilitate a sa de a acționa, în acest caz posibilitatea reparației vinovăției.
Vina este o constantă în viața individuală, în sensul acesta, după o teoretizare, care aparține Ileanei Mălăncioiu, putem vorbi despre disperarea virtuală și cea reală. Putem și noi afirma faptul că odată cu nașterea noastră și ieșirea din inocență, i.e. metafora pomului cunoașterii, toți suntem vinovați în mod virtual, vinovăția urmând să se concretizeze într-o vină reală prin acte de adăugire sau omisiune, cum le-am numit. Prin adăugire, facem un rău în plus, de care ne puteam lipsi, în acest sens simțindu-ne vinovați, iar prin vinovăția prin omisiune, omitem să facem ceva esențial pentru echilibrul vieții în general, respectiv omitem să salvăm viața cuiva, astfel simțindu-ne vinovați, din nou. Vina prin act este mult mai dureroasă în intensitate, decât cea prin omisiune, deși vina prin omisiune o întâlnim mai des în viața noastră cea de toate zilele.
În concluzie, vrem să afrimăm succint că am încercat în prezentul să analizăm concepțiile despre individuație și sine ale lui Kierkegaard și Jung, oferindu-le o notă cât am putut de originală și punând concepțiile într-o anumită lumină tocmai pentru a încerca să implicăm în discuție faptul că în ambele procese, vina este definitoarie pentru procesul inviduației, dar și al invidualizării. Până la urmă există o voluptate de-a dreptul perversă și bolnăvicioasă în faptul de a fi vinovat, tocmai pentru că în clipa în care ne conștientizăm vinovăția simțim cel mai tare faptul că trăim și existăm, în acest sens putem afirma, încheiând într-o notă poetică că “Sunt vinovat, deci exist!”.