Coșarii
Îi primești din când în când de Mărțișor,
pandantive, insigne, păpușele,
bărbați subțiri și harnici, cu trup agil și ușor,
ca și cum ar ciuguli ca niște rândunele.
Coșeritul se execută de personal calificat
în aer liber sau în interior,
cu unelte și echipament de protecție avizat,
doar atunci când proprietarii vor.
Se trudește în condiții de funingine, praf, cenușă.
Coșarul este un chirurg de case intimist:
inspectează, curăță, repară, cu și fără mănușă.
Are diplomă și faimă de iluzionist.
Se muncește la înălțime,
în zone de risc și greu accesibile,
unde nu e răgaz pentru rime,
dar unde orizonturile sunt mai vizibile.
Și tu ești un coșar mic și negru: urci și cobori.
Adevărul este undeva între fum și foc,
acolo unde cineva te trage pe nevăzute de sfori,
în sacul unui Moș Crăciun ventriloc,
în tunelul transparent dintre ou și ecou.
Unii îi spun carte. Alții văd fapte vitejești.
Într-o zi, cineva va picta un tablou
despre coșarul care ești.
Fibonacci
L-am avut profesor.
A fost studentul lui Grigore Moisil.
Putea număra de la minus la plus infinit,
îți spunea ultima cifră a lui π
și era în stare să împartă la zero.
Locuia la etajul șapte într-un bloc
undeva între Obor și Colentina.
Nu purta ceas, dar hotăra cât e ora.
Timpul nu așteaptă pe nimeni, dar pe el da.
Te înnebunea cu aromele de pipă.
Te conecta la adevărata matematică,
de visai ecuații și rezolvai probleme în gând.
El se mira puțin, dar nu-ți zicea bravo.
Nu-ți dădea totul mură în gură,
ci îți arăta cum și unde să pescuiești.
Calcula PIB-ul dintr-o clipire.
Influența cursul valutar cu puterea gândului.
Putea desena un pătrat cu trei laturi.
Nu scria cărți, ci se încrunta la pagini
și cuvintele se înșirau singure.
Vorbea domol, ca târgoveții,
întrerupt și eliptic. I-am trimis o ilustrată
de la Costinești: când orizontul tinde la infinit,
rezultă o lună, un soare sau o supernovă.
Nu m-a învățat doar matematică.