poeme de Paul Chetreanu-Don

Abatorul fericirii

 

Se nasc cadavrele din carnea putrezită a mizeriei emoționale

În ABATOR se taie fericirea în bucăți de plumb depresogene

Preadamiții își pierd în animale ultima fărâmă de credință

Iar în epifania nocturnă a vieții, creaturile își urlă moartea-n chin.

Se atârnă în cârlige ruginite nemurirea ultimei cine de taină

Unde sângele se bea din pocalul abisal al finitudinii eterne

Hrănind infernul presupus al vieții cu carnea veștedă din vid.

În farfurii se gustă dulce, avorturi din comoara conștiinței,

Se gustă oamenii între ei, tăind din sufletele zeilor apuși

Bucăți din frageda necrofilie, unde saliva se scurgea în conflagrații

Și ambrozia de fiere își scaldă înțelepciunea în nihilismul șoptit

Iar în constructul ființei se gangrena un carnivor lihnit de moarte.

Prin minte mai atârnă doar cadavre încolțite de pofta muribundă

Ce umple demonii lăuntrici în faze neuitate ale crimelor pasionale

Sufletul lăsat în sanatoriu, se umple și el doar de-o boală necurabilă

Și în inimă se naște ura infinită din abisul defect al maternității.

Naștem doar fiii morți ai propriei goliciuni transpusă în nulitate

Pierduți în umbra vieții ne ofilim creația avortată în coșciug

Ca niște leșuri transcendente prelinse într-un altar sub flăcări

Iar fericirea absorbită în ABATOR, vomează fierea omului modern.

 

 

 

Dedesubturi abisale

 

Din dedesubturi abisale, cadavrul s-a născut din moarte

Pământul mucegăit atrofia cu putrefacție gândurile astupate,

Durerea se răsfiră prin toate rețelele existențiale ramificate

 

Chinuitor se străbătea călătoria efemeră a omenirii

În care ochii se sufocau de cușca neclintită a finitudinii,

Timpul dispersându-și scurgerea interminabilă a incertitudinii.

 

El se metamorfoza într-o gheară otrăvitoare a sufletului.

Goliciunea emoțională întinzându-se până pe culmile nihilului,

Pustietatea interioară devenind o stare a normalului.

 

Omul își pierdea constructul ființei, izolându-se afectiv,

Și-n solitudine, abisul sterp devenea un antidepresiv

Ca o insula înconjurată de tot golul și adâncul fictiv.

 

Imaginația se zbătea în convulsii prin scrisul rigid,

Unde strofele și rimele zăceau obosite ca un creator frigid

Ce își distrugea opera în jocul lăuntric al sufletului algicid.

 

Colile rămâneau albe și negre, într-o antagonie viscerală,

Unde spațiul dintre creator și creație, căsca suferința nătărală

Omorând alchimia epileptică, din dezgustata inimă puerperală.

 

Un leș se năștea defragmentat în interiorul meu obtuz

E liniște, sunt mort, nimic nu mai îmi pare acum confuz.

Din dedesubturi abisale, nasc un avort dintr-un abuz.

 

 

 

Carnagiul existării

 

Mormântul invizibil al timpului

tranșează carnea veștejită a ființei

tocând în menghina abisului etern

făptura defectă a creatorului nebun.

Peste oase doar rămășițe de mușchi atrofiați

ce atârnă în cartilajele proceselor de conștiință…

mai ciugulește câte-un corb din mine

rănindu-mi rana adâncită-n timp.

Descompunerea progresivă mă duce la dezintegrare

bucăți din ființă se înfig în sulițele abisului

prevestind carnagiul existării mele…

cranii cad, sufletul dispare în neant

sângele fiind ultima sursă de hidratare

puțin câte puțin, carnagiul mă devoră

ca viermii culpabilizării care-mi ies din țeastă.

 

 

 

Chinul de a fi

 

Proximitatea absurdității conspiră cu sufletul,

de pe acoperișul conștiinței orfane

cad țigle umplute de culpă în cavou.

Groapa se umple de viciile exercitate

cuprinzând singurătatea sfâșiată-n aroganță

unde pietrele tăioase de pe inima rece

alunecă în umbra răzvrătită-n ură

în care finalul anagramei existențiale

se despărțea de tunelul timpului închis

izolând epicentrul pamfletizat al ființei

într-o confesiune a unui freamăt înțelept

ce lăsa elogiul transfigurației umane

crestând capcana infernului vital

spre o dualitatea labirintică confuză

transpusă în abisul neîntors din morminte

între chinul de a fi și cel de a muri.

 

 

 

Repulsii sanguine

 

Din vene se revarsă fierea peste societate

cancerul cotidian cuprindea nemurirea

greața fiind singura trăire ce domolea

circul existențial al vieții umane.

Abjectul de a fi om în inumanitate

își scuipă slobozii procreării patetici

peste leșurile amorțite în descompunere…

În putrefacție se naște terna pace

viața e un cancer de os morbid

ce calcifică sufletul înghețat

în sângele întărit din sufletul gol

ce erodează scoarța flămândă a suferinței

săpând hârtoape spre abisul ființării.

Mizeria e fundația structurii umane

jegul mizerabil al constructului identității

e doar un zid odios de a ascunde

disfmorfia interioară a datului de a fi,

un perete mucegăit plin de ciuperci infectate

cu o blenoragie sanguinică a ADN-ului.

Suntem niște scursuri patologice creștine

ce ne plimbăm în canalizarea existențială

a defecației unui Dumnezeu mort

ce și-a spălat mâinile umplute de bacterii

creând virusul numit om.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.