Abatorul fericirii
Se nasc cadavrele din carnea putrezită a mizeriei emoționale
În ABATOR se taie fericirea în bucăți de plumb depresogene
Preadamiții își pierd în animale ultima fărâmă de credință
Iar în epifania nocturnă a vieții, creaturile își urlă moartea-n chin.
Se atârnă în cârlige ruginite nemurirea ultimei cine de taină
Unde sângele se bea din pocalul abisal al finitudinii eterne
Hrănind infernul presupus al vieții cu carnea veștedă din vid.
În farfurii se gustă dulce, avorturi din comoara conștiinței,
Se gustă oamenii între ei, tăind din sufletele zeilor apuși
Bucăți din frageda necrofilie, unde saliva se scurgea în conflagrații
Și ambrozia de fiere își scaldă înțelepciunea în nihilismul șoptit
Iar în constructul ființei se gangrena un carnivor lihnit de moarte.
Prin minte mai atârnă doar cadavre încolțite de pofta muribundă
Ce umple demonii lăuntrici în faze neuitate ale crimelor pasionale
Sufletul lăsat în sanatoriu, se umple și el doar de-o boală necurabilă
Și în inimă se naște ura infinită din abisul defect al maternității.
Naștem doar fiii morți ai propriei goliciuni transpusă în nulitate
Pierduți în umbra vieții ne ofilim creația avortată în coșciug
Ca niște leșuri transcendente prelinse într-un altar sub flăcări
Iar fericirea absorbită în ABATOR, vomează fierea omului modern.
Dedesubturi abisale
Din dedesubturi abisale, cadavrul s-a născut din moarte
Pământul mucegăit atrofia cu putrefacție gândurile astupate,
Durerea se răsfiră prin toate rețelele existențiale ramificate
Chinuitor se străbătea călătoria efemeră a omenirii
În care ochii se sufocau de cușca neclintită a finitudinii,
Timpul dispersându-și scurgerea interminabilă a incertitudinii.
El se metamorfoza într-o gheară otrăvitoare a sufletului.
Goliciunea emoțională întinzându-se până pe culmile nihilului,
Pustietatea interioară devenind o stare a normalului.
Omul își pierdea constructul ființei, izolându-se afectiv,
Și-n solitudine, abisul sterp devenea un antidepresiv
Ca o insula înconjurată de tot golul și adâncul fictiv.
Imaginația se zbătea în convulsii prin scrisul rigid,
Unde strofele și rimele zăceau obosite ca un creator frigid
Ce își distrugea opera în jocul lăuntric al sufletului algicid.
Colile rămâneau albe și negre, într-o antagonie viscerală,
Unde spațiul dintre creator și creație, căsca suferința nătărală
Omorând alchimia epileptică, din dezgustata inimă puerperală.
Un leș se năștea defragmentat în interiorul meu obtuz
E liniște, sunt mort, nimic nu mai îmi pare acum confuz.
Din dedesubturi abisale, nasc un avort dintr-un abuz.
Carnagiul existării
Mormântul invizibil al timpului
tranșează carnea veștejită a ființei
tocând în menghina abisului etern
făptura defectă a creatorului nebun.
Peste oase doar rămășițe de mușchi atrofiați
ce atârnă în cartilajele proceselor de conștiință…
mai ciugulește câte-un corb din mine
rănindu-mi rana adâncită-n timp.
Descompunerea progresivă mă duce la dezintegrare
bucăți din ființă se înfig în sulițele abisului
prevestind carnagiul existării mele…
cranii cad, sufletul dispare în neant
sângele fiind ultima sursă de hidratare
puțin câte puțin, carnagiul mă devoră
ca viermii culpabilizării care-mi ies din țeastă.
Chinul de a fi
Proximitatea absurdității conspiră cu sufletul,
de pe acoperișul conștiinței orfane
cad țigle umplute de culpă în cavou.
Groapa se umple de viciile exercitate
cuprinzând singurătatea sfâșiată-n aroganță
unde pietrele tăioase de pe inima rece
alunecă în umbra răzvrătită-n ură
în care finalul anagramei existențiale
se despărțea de tunelul timpului închis
izolând epicentrul pamfletizat al ființei
într-o confesiune a unui freamăt înțelept
ce lăsa elogiul transfigurației umane
crestând capcana infernului vital
spre o dualitatea labirintică confuză
transpusă în abisul neîntors din morminte
între chinul de a fi și cel de a muri.
Repulsii sanguine
Din vene se revarsă fierea peste societate
cancerul cotidian cuprindea nemurirea
greața fiind singura trăire ce domolea
circul existențial al vieții umane.
Abjectul de a fi om în inumanitate
își scuipă slobozii procreării patetici
peste leșurile amorțite în descompunere…
În putrefacție se naște terna pace
viața e un cancer de os morbid
ce calcifică sufletul înghețat
în sângele întărit din sufletul gol
ce erodează scoarța flămândă a suferinței
săpând hârtoape spre abisul ființării.
Mizeria e fundația structurii umane
jegul mizerabil al constructului identității
e doar un zid odios de a ascunde
disfmorfia interioară a datului de a fi,
un perete mucegăit plin de ciuperci infectate
cu o blenoragie sanguinică a ADN-ului.
Suntem niște scursuri patologice creștine
ce ne plimbăm în canalizarea existențială
a defecației unui Dumnezeu mort
ce și-a spălat mâinile umplute de bacterii
creând virusul numit om.