[Mihai-Andrei Aldea, Cum luptau Românii?, Ed. Evdokimos, 2019]
de Oliviu Crâznic
Mihai-Andrei Aldea (n. 1973) este teolog, filolog, istoric și, nu în ultimul rând, scriitor.
Operele sale literare publicate la diverse edituri reflectă pregătirea de specialitate a autorului, fie că respectivele opere aparțin stilului funcțional beletristic, genului liric (Zboruri, 2005; Între vise … și … dor, 2020) ori epic (Drumul spre Vozia: Cei trei și Pădurea cea Mare, 2008; Drumul spre Vozia: Cei trei și luptele Deralei, 2015; Drumul spre Vozia: Prin coline şi neguri!, 2017), fie că aparțin, dimpotrivă, stilului funcțional științific[1] (Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, 2007; Lumina adevărului. Un studiu ortodox asupra adventismului şi altor secte apropiate, 2007; Ortodoxia și artele marțiale, 2014).
Prin prisma teoriei literare, Cum luptau Românii? (Ed. Evdokimos, 2019) aparține stilului funcţional științific, curentului literar tradiționalist, genului literar istoric[2], speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a monografiei[3] etnologice[4].
Tomul I. Cartea deschide (sau, mai bine zis, redeschide dezvoltând, în tradiția unor faimoși autori dinaintea instaurării dictaturii comuniste în România, cum ar fi, spre exemplu, N. Iorga) o perspectivă filozofico-teologică asupra istoriei și civilizației românești (stră)vechi (considerate astfel începând cu formarea poporului român și până în veacul al XVII-lea inclusiv), deplângând, totodată, disoluția treptată a respectivei civilizații (sub influențe și interese străine și sub imperiul snobismului), începând cu Epoca Fanariotă.
Sunt analizate manifestările (direct sau indirect) marțiale sub multiple aspecte: militar, cinegetic, sportiv, artistic, mistico-mitic, mergând până la jocurile copilăriei ori obiceiurile (și uneltele) gospodărești care pot fi utile într-o confruntare armată.
Ies în evidență secțiunea dedicată diferitelor specii de animale care, de-a lungul istoriei, au întovărășit românul, au fost utilizate de către acesta în luptă/pentru antrenament ori l-au înfruntat, secțiunea (constituind grosul Cărții) dedicată tipurilor de arme de care s-a servit poporul nostru în varii epoci, anexele referitoare la menționarea „Romaniei” de către Iordanes (denumire tradusă prin … eludare, în timpul dictaturii comuniste din România) ori la mitul urii existente între daci și romani, precum și o Bibliografie selectivă de aproape o sută (!) de pagini (incluzând și scurte lămuriri cu privire la calitatea și utilitatea unor anume surse existente în Internet).
Tomul II. Dicționarul (a se vedea și [2], [3]) are o structură enciclopedică, reunind între coperte peste 2000[5] de concepte explicate. Include figuri istorice (unele cât se poate de cunoscute, precum haiducul Pintea Viteazul, altele mai degrabă ignorate în mod obișnuit, precum călugărul Cosma Etolianul), ființe fabuloase (de asemenea, unele arhicunoscute, precum ielele, altele cvasinecunoscute, precum gărvanii), explicații etimologice (aflate mai mult sau mai puțin în acord cu explicațiile etimologice „oficiale”) ș.a.m.d.
Ne-a bucurat, în mod deosebit, să descoperim aici aprecierile autorului față de realizările cu totul remarcabile ale lui A. Scriban[6], realizări astăzi subexploatate de către specialiști și trecute – în mod complet nejustificat și neinspirat – cu vederea de către publicul larg.
Firește, nu lipesc din dicționar armele, stilurile și sporturile de luptă (inclusiv artele marțiale orientale), termenii vânătorești, diverse națiuni, popoare și regiuni (cu istoria aferentă) etc.
Amândouă tomurile (Cartea și Dicționarul) au apărut în condiții editoriale foarte bune: tipărite pe hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, beneficiază de coperte plastifiate lucios și ilustrate adecvat, precum și de redactare și tehnoredactare atente (trebuie să precizăm însă și faptul că utilizarea instrumentelor de corectare oferite de logicialul Microsoft Office Word pe care, în mod inexplicabil, prea puține edituri românești le utilizează, în ciuda faptului că sunt esențiale în procesul de editare, ar fi condus, fără efort, la eliminarea puținelor erori rătăcite, totuși, în text – e.g.: „repeteăm”, Cum luptau Românii? I. Cartea, p. 25).
Concluzionând, Cum luptau Românii? constituie o încercare de a resuscita interesul pentru un tezaur spiritual strămoșesc neglijat – încercare bazată pe un uriaș efort de documentare istorică (a se vedea, mai sus, precizarea privind Bibliografia), dar și de cercetare folcloristică (efectuată personal și la fața locului de către autor), rezultatele fiind transpuse într-o scriitură care reflectă calitățile oratorice ale lui M.-A. Aldea.
Măsura în care această încercare va da roade depinde numai de cititori.
NOTE
[1] Chiar dacă nu toată lumea cunoaște acest fapt (pe care ar trebui să îl cunoască …), teologia este o știință – și anume, știința care studiază religia.
De altfel, așa cum am menționat, scrierile lui M.-A. Aldea cuprind, în mare măsură, istorie și filologie (în mod special, folcloristică), autorul având pregătirea de specialitate aferentă.
[2] În favoarea încadrării în genul literar istoric, și nu în genul literar didactic, pledează faptul că (după cum vom vedea mai jos) M.-A. Aldea consemnează și prezintă artele marțiale românești în diferite epoci istorice, succint (dacă ne raportăm la fiecare asemenea artă în parte) și fără a insista asupra modalităților practice care ar conferi cititorilor putința să își însușească, efectiv, respectivele arte.
De altfel, autorul însuși subliniază rolul subsidiar alocat, în ansamblul monografiei, acestor aspecte (a se vedea Cum luptau Românii? I. Cartea, p. 17).
În genul literar didactic ar putea fi încadrat, eventual, doar al doilea tom – Dicționarul, dar numai dacă îl privim în mod individual; opțiune nerecomandată, în opinia noastră, având în vedere (și) faptul că, după spusele autorului (a se vedea Cum luptau Românii? I. Cartea, p. 168), trebuia inițial să constituie Anexa III a primului tom, ajungând să fie publicat separat datorită amplitudinii căpătate pe parcursul procesului de creație – de altfel, inclusiv bibliografia care a stat (și) la baza dicționarului o regăsim în Cum luptau Românii? I. Cartea.
[3] Privit în mod individual, Cum luptau Românii? II. Dicționarul aparține, firește, speciei literare (din punct de vedere formal) a dicționarului.
Rămânem, însă, la opinia că avem de a face cu un tot unitar (Cum luptau Românii?: I. Cartea + II. Dicționarul), pe care defalcarea (deși posibilă) l-ar împiedica să își atingă potențialul maxim.
A se vedea și [2].
[4] Conținutul marțial pe care îl anunță titlul Cum luptau Românii? constituie nucleul operei care, însă, nu se limitează la acesta, autorul construind, treptat (după cum vom vedea mai jos), o prezentare complexă și ramificată a unui întreg mod de viață popular, în care o bogată spiritualitate ortodoxă se îmbină armonios cu efortul fizic, născând ori asimilând (și adaptând) obiceiuri, mituri, credințe, cunoaștere, artă, norme de conduită etc.
[5] Conform copertei IV.
[6] August Scriban (1872-1950), autorul excepționalului (și încă neîntrecutului, din punct de vedere al utilității, în ciuda timpului scurs de la publicare) Dicționaru limbiĭ româneștĭ (1939).