Isabel și apele Timpului

(Studii fantastice)

de Oliviu Crâznic

Sergiu SOMEȘAN (n. 1954) este un scriitor premiat, prolific și versatil, cu o bibliografie prea bogată pentru a o reproduce aici; suficient să precizăm faptul că titlurile din care este compusă aceasta se încadrează în genuri și specii literare diverse, de la liric la epic și de la roman științifico-fantastic ori fantastic propriu-zis la roman criminalistic.

Din respectiva bibliografie, am ales să ne oprim asupra unei opere literare mai vechi (mai exact, a doua lansată pe piața editorială și prima aparținând genului epic).

Să n-o săruți pe Isabel (Ed. Arania, 2000; Ed. Vremea, 2005[1]) aparține stilului funcţional beletristic, curentului literar speculativist[2], genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal și, respectiv, tematic) a colectaneului de proză scurtă (povestiri și o schiță [3] care, după cum vom vedea mai jos, ar fi putut fi grupate în trilogii) științifico-fantastică.

Cât despre subspecia literară aferentă speciei literare tematice, aceasta variază în cadrul colectaneului, după cum se va vedea mai jos.

Primele proze (Întâlnire cu Isabel; Să n-o săruți pe Isabel; Oviraptorul) alcătuiesc o trilogie[4] de povestiri științifico-fantastice cronozofice, putând fi asociată, din punct de vedere al literaturii comparate, Patrulei Timpului (Time Patrol; P. Anderson, 1955-1995), dar și, într-o oarecare măsură, unor opere literare precum Amintiri la pachet (We Can Remember It for You Wholesale; Ph.K. Dick, 1966) sau Un bubuit de tunet (A Sound of Thunder; R. Bradbury, 1952) – cu mențiunea că abordarea preferată de S. Someșan este (ca și în alte proze ale sale) una aflată la granița cu științifico-fantasticul histrionic[5]. Trilogia ar putea constitui miezul unui adevărat ciclu epic; în orice caz, ne-am dori să o reîntâlnim pe androida Isabel și cu prilejul altor călătorii în Timp, deoarece are, ca personaj, un potențial remarcabil.

Cele nouă miliarde de idei SF începe ca o confesiune literară (autorul mărturisind, prin intermediul personajului-narator, că s-a inspirat din opere literare științifico-fantastice clasice, ale căror premize le-a preluat și modificat – uneori substanțial, alteori numai într-o oarecare măsură –, producând, astfel, pastișe ori parodii [6]), dar sfârșește prin a deveni o povestire științifico-fantastică histrionică, parodiind Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu (The Nine Billion Names of God; A.C. Clarke, 1953).

Şansa noastră s-a numit Adam este, de asemenea, o povestire științifico-fantastică histrionică – mai exact, după cum, de altfel, autorul mărturisește (a se vedea, mai sus, Cele nouă miliarde de idei SF), o pastișă după Un om exemplar (Man of Distinction; F. Brown, 1951). Nu putem spune, însă, că impresionează (cum, de altfel, nici textul original nu impresionează).

Arena este o povestire științifico-fantastică apocaliptică (cu, de acum, obișnuita nuanță histrionică), constituind o a doua pastișă după F. Brown (Arena; 1944) asumată (a se vedea, mai sus, Cele nouă miliarde de idei SF). Dar, de data aceasta, atât decorul schimbat de S. Someșan, cât și deznodământul (re)imaginat de acesta sunt, în mod cert, mai ingenioase decât acelea oferite cititorilor de către scriitorul american.

Bla-bla-bla, domnule general încheie trilogia Brown/Someșan menționată în prefața-prolog Cele nouă miliarde de idei SF (a se vedea mai sus). Este o schiță științifico-fantastică histrionică, având prea puțină (am putea spune chiar deloc) legătură cu schița-sursă, Arma (The Weapon; 1969). Apreciată, înțelegem (tot din Cele nouă miliarde de idei SF) drept pacifistă, ne pare a fi mai degrabă un excelent (și cât se poate de actual) avertisment cu privire la încrederea tot mai mare, aproape de natură religioasă, pe care oamenii o acordă estimărilor, predicțiilor etc. efectuate prin intermediul ordinatoarelor, în ciuda faptului că acestea s-au dovedit, în repetate rânduri, a fi departe de realitate.

Următoarele proze (O ipoteză aproape absurdă; Dilema; Iubitul meu din altă lume) alcătuiesc a treia trilogie de povestiri științifico-fantastice, aparținând, de data aceasta, subspeciei literare a științifico-fantasticului parapsihologic (cu tente neofantastice și – mai este nevoie să menționăm? – histrionice). O ipoteză … este foarte reușită; Dilema și Iubitul … nu impresionează, dar, datorită scriiturii plăcute și personajelor simpatice, nici nu plictisesc.

A patra și ultima trilogie este alcătuită din povestiri (O cască albă şi-un copil în ploaie; Timidul; O rachetă cu numele meu) științifico-fantastice cibernetice (O cască …, în special, dar și O rachetă …, situându-se la granița cu științifico-fantasticul militarist, iar Timidul purtându-ne gândul, din nou, spre Amintiri la pachet – a se vedea mai sus –, dar și spre filmul artistic al lui J. Cameron, Strange Days – 1995). Este o trilogie substanțial diferită de precedentele, sumbră și menită nu să îl distreze, ci să îl afecteze emoțional pe cititor – punct culminant al colectaneului.

În sfârșit, sub formă, am putea spune, de epilog, descoperim Planeta cu spioni, o povestire științifico-fantastică histrionică foarte reușită din punct de vedere al revelației finale (populația Terrei se dovedește a fi alcătuită exclusiv din reprezentanții deghizați ai unor – nu puține! – specii extraterestre care se spionează, astfel, una pe alta), dar din care limbajul licențios și episoadele indecente ar fi fost indicat să lipsească (fie și numai pentru a rămâne în siajul narațiunilor anterioare).

Stilul individual al autorului este simplu, direct, îndeobște minimalist (unele abateri de la minimalism ies în evidență în trilogia cibernetică), însă, totodată, agreabil, dinamic, îngrijit (netrădând în nici un fel faptul că S. Someșan se afla, practic, în momentul lansării pe piață a operei literare analizate aici, la debutul său editorial în calitate de prozator).

În concluzie, toate povestirile și schița incluse în Să n-o săruți pe Isabel se parcurg cu ușurință și cu plăcere; mare parte a ideilor acestora sunt remarcabile și au rezistat testului Timpului – distrând, întristând sau punând pe gânduri cititorul de astăzi, în același fel în care au distrat, întristat sau pus pe gânduri cititorul de ieri.

Iar o ediție Sergiu Someșan: Proză scurtă. Opere complete ar constitui, în opinia noastră, o apariție editorială demnă de interes.

NOTE

[1] Ediția Do Not Kiss Isabel (Ed. Infarom Publishing, 2008), destinată pieței internaționale, are un cuprins semnificativ diferit, necesitând o analiză separată.

A se vedea și [4].

[2] Prin sintagma „ficțiune speculativă” este uneori desemnată specia literară a științifico-fantasticului (ori o specie literară înrudită), alteori o subspecie a științifico-fantasticului și alteori o „supraspecie” literară care înglobează un anumit tip de științifico-fantastic, un anumit tip de fantastic propriu-zis, un anumit tip de macabru etc.

Această „supraspecie” ne pare a fi, în fapt, prin caracteristicile sale, nimic altceva decât un curent literar, suprapus, în bună măsură, „transrealismului” (în care sunt, îndeobște, încadrate operele unor Ph. K. Dick, K. Vonnegut ori J.G. Ballard) propus de R. Rucker și/sau „realismului fantastic” (vizând autori precum H.G. Wells, H.P. Lovecraft, A. Huxley ori R. Bradbury) propus de L. Pauwels și J. Bergier. Cât despre respectivele propuneri, ne par, în orice caz, inadecvate din punct de vedere al denumirii: „transrealismul” trimite cu gândul (asemenea curentelor literare transcendentalism, irealism etc.) în primul rând la fantastic propriu-zis și (mult) prea puțin la științifico-fantastic, iar conceptul de „realism fantastic” este un nonsens (asemenea „realismului magic”), realismul neputând fi, prin definiție, altfel decât nonfantastic (și nonmagic).

Speculativismul ar reuni, prin urmare, opere literare (aparținând unor specii literare diverse) ale căror intrigi sunt țesute în jurul unei întrebări de tipul „Ce ar fi dacă …?”.

Alte denumiri care au fost propuse pentru acest tip de literatură sunt „slipstream” sau „suppositional fiction”.

[3] Confuzia dintre povestire și schiță este, din nefericire, des întâlnită, încadrarea făcându-se, de multe ori, în mod greșit, doar prin raportare la dimensiunile textului.

Pentru a putea fi considerată schiță, o proză trebuie nu doar să fie scurtă, ci și scrisă într-un stil minimalist (fără detalii) și, nu în ultimul rând, să prezinte un singur episod (tablou) din viața personajului/personajelor.

Mai multe proze din colectaneul analizat aici întrunesc primele două caracteristici mai sus menționate, apropiindu-se astfel de statutul de schiță, dar una singură întrunește toate trei caracteristicile în cauză, constituind, astfel, o schiță în deplinul sens al cuvântului.

[4] Trilogia Întâlnire cu Isabel; Să n-o săruți pe Isabel; Oviraptorul a fost republicată, de curând, în colectaneul Zbang! Tung! Bung! (Ed. Pavcon, 2021).

[5] Comic, ludic.

Pentru a înțelege mai bine științifico-fantasticul histrionic, a se vedea, „mutatis mutandis”, O. Crâznic, Fantasticul histrionic (https://egophobia.ro/?p=11154), dar și O. Crâznic, Fantasticul delimitat (https://egophobia.ro/?p=11067).

[6] Vorbind despre plagiat, autorul face o confuzie des întâlnită (explicabilă în rândul persoanelor care nu au studii juridice).

Conform legislației noastre, plagiatul nu există în domeniul literaturii artistice, ci doar în domeniul literaturii profesionale din domeniul cercetare-dezvoltare.

Există, firește, și în domeniul literaturii artistice o protecție a dreptului de autor, dar această protecție acoperă (ca în toată Uniunea Europeană, de altfel) modul în care este exprimată o idee (adică textul propriu-zis), nu ideea în sine, care poate circula liber de la un text la altul și de la un autor la altul – fapt cât se poate de firesc, căci altfel creația artistică ar deveni imposibilă (majoritatea ideilor literare au fost deja epuizate în Epopeea lui Ghilgameș).

O situație diferită există în legislația Statelor Unite ale Americii (probabil de aici și răspândirea confuziei mai sus menționate, prin preluarea informațiilor despre plagiat din filme americane), dar, fără a mai insista asupra acestei chestiuni de natură juridică, precizăm faptul că nici dincolo de Ocean inspirația nu este îngrădită pur și simplu, problema analizându-se de la caz la caz, în funcție de numeroase aspecte, în același scop al neeliminării posibilității de creație artistică.