Fantasticul histrionic

(Studii fantastice)

de Oliviu Crâznic

Subspecia literară tematică a fantasticului histrionic (lat. „histrio”: „comedian”, termen utilizat în special în opoziție cu termenul „tragicus histrio”: „tragedian”; engl.: „light fantasy”) aparține speciei literare tematice primare a fantasticului și, prin aceasta, categoriei estetice a fantasticului [NB: a se vedea, în acest sens, O. Crâznic, Fantasticul delimitat], caracterizându-se prin faptul că subsumează antemenționatei categorii estetice o altă categorie de aceeași factură, anume „comicul” (gr. „komos”: „sărbătoare dionisiacă”; specializare a actului de creaţie menită a produce destinatarului respectivului act emoţii artistice precum veselia ori, dimpotrivă, disprețul, stârnindu-i râsul – îngăduitor ori, dimpotrivă, insultător –, prin relevarea contrastului dintre aparență și esență) și avându-și originile în snoavele popoarelor, în fabulele antice (Esop, Esopia) și în comediile antice (Aristofan, Păsările).

De ce nu „fantastic comic”, atunci? În primul rând, trebuie să precizăm, în acest sens, că nu ne pronunțăm pentru un „Nu!” categoric în privința conceptului de „fantastic comic”. În mod cert, noțiunea este corectă din toate punctele de vedere. Dar termenul „comic” este, deseori, confundat cu termenul „umoristic” [NB: a se vedea mai jos], motiv pentru care nu recomandăm utilizarea acestuia. Din motive similare, nu recomandăm (nici nu blamăm) utilizarea altor termeni (corecți „per se”), precum „cabotin” (fr. Cabotin: vraci și actor din secolul al XVII-lea; termen pasibil a fi interpretat în sens peiorativ) ori „ludic” (lat. „ludus”: „joc”; termen pasibil a fi interpretat în sensul de „impuber” ori „juvenil”).

Principalele subcategorii estetice ale comicului sunt „absurdul” (lat. „absurdus”: „de la surd”, de aici „fără sens”; comic ilogic), „burlescul” (it. „burla”: „batjocură”; comic trivial), „grotescul” (it. „grottesco”: „din grotă”; comic monstruos), „satiricul” (lat. „satur”: „sătul”; comic moralizator), „spiritul” (lat. „spiritus”: „respirație”, în special cu sensul religios – nu neapărat creștin – „respirație divină”; comic rafinat), „tragicomicul” (gr. „tragikos”: „măreț”, dar și „demn de compasiune”; pentru „komos”, a se vedea mai sus; comic tragic) și „umoristicul” (lat. „umor”: „dispoziție sufletească”; comic îngăduitor).

În mod obișnuit, o operă aparținând subspeciei literare tematice a fantasticului histrionic subsumează mai multe dintre (sau chiar toate) subcategoriile estetice ale comicului.

Mai mult decât atât, subspecia literară tematică a fantasticului histrionic împrumută, îndeobște, elemente caracteristice celorlalte subspecii literare tematice aparținând speciei literare tematice primare a fantasticului (fantasticul eroic, fantasticul feeric, fantasticul întunecat, acestea urmând a fi prezentate, pe larg, cu alte ocazii).

În cele care urmează, se regăsesc (prezentate pe scurt și menţionându-se, în măsura în care este cazul, impactul cultural aferent), mai multe opere aparţinând literaturii universale, reprezentative pentru subspecia literară tematică a fantasticului histrionic (alegând să ignorăm, cel puțin în cuprinsul actualului studiu, primele creații de acest tip, care prezintă astăzi interes mai degrabă istoric, decât propriu-zis beletristic).

Urciorul de aur (E.T.A. HOFFMANN, Der goldne Topf. Ein Märchen aus der neuen Zeit, 1814; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: ermetism [NOTE, 1]; genul literar: epic; specia literară: nuvelă fantastică; subspecia literară: fantastic histrionic [industrial]). Un student neîndemânatic, dar capabil să perceapă realități magice, se trezește prins în straniul conflict dintre o salamandră fabuloasă, stăpână a Atlantidei și trăind printre oameni sub chipul unui bătrân arhivar (de a cărui fiică protagonistul se îndrăgostește), și o vrăjitoare malefică. Nuvela este considerată, de către istoria literară, drept o capodoperă a secolului al XIX-lea, Hoffmann însuși considerând că Urciorul de aur reprezintă cea mai bună poveste a sa.

Poveste de Crăciun (CHARLES DICKENS, A Christmas Carol. In Prose. Being a Ghost Story of Christmas, 1843; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: transcendentalism [NOTE, 2]; genul literar: epic; specia literară: nuvelă fantastică; subspecia literară: fantastic histrionic [industrial]). Un bătrân avar îşi schimbă radical stilul de viaţă după ce trece, în preajma Crăciunului, printr-o serie de evenimente supranaturale tragicomice moralizatoare, acestea implicând vizita stafiei fostului său partener de afaceri şi vizitele celor trei Spirite ale Crăciunului, care îi arată Trecutul, Prezentul și Viitorul. Nuvela (permanent disponibilă pe piața de carte, de la publicare și până astăzi) a fost apreciată, printre alții, de către scriitorii Robert Louis Stevenson și William Makepeace Thackeray, de către inventatorul Thomas Alva Edison și de către Regina Maud a Norvegiei, a fost citită soldaţilor în tranşeele Primului Război Mondial, a fost considerată, în repetate rânduri, responsabilă pentru acţiuni caritabile întreprinse de cititori entuziasmaţi, a dăruit limbii engleze substantivul comun „scrooge” („persoană zgârcită”), a popularizat expresia „Merry Christmas!”, a contribuit semnificativ la reînvierea vechilor tradiții de Crăciun în Anglia și a dat numele unei specii de melc („Ba humbugi”). Dintre numeroasele adaptări pentru marile sau pentru micile ecrane, amintim versiunile în care „Ebenezer Scrooge” este interpretat de: Reginald Owen (1938), John Carradine (1947), Fredric March (1954), Basil Rathbone (1956, 1958), Walter Matthau (voce, 1978), George C. Scott (1984), Bill Murray (1988), Rowan Atkinson (1988), Michael Caine (1992), Tim Curry (voce, 1997), Jack Palance (1997), Patrick Stewart (1999), Jim Carrey (2009), Robert Powell (2014), iar editura „Marvel Comics” a publicat și o adaptare sub formă de benzi desenate (1978).

Fantoma din Canterville (OSCAR WILDE, The Canterville Ghost. A Hylo-Idealistic Romance, 1887; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: decadentism; genul literar: epic; specia literară: nuveletă fantastică; subspecia literară: fantastic histrionic [industrial]). O familie pragmatică, tipic americană, se mută într-un conac bântuit, tipic englezesc, provocând grave umilinţe Fantomei locale, care nu reuşeşte cu nici un chip să îi înspăimânte pe practicii şi imperturbabilii străini, dar care îşi va găsi, în cele din urmă, liniştea, cu ajutorul unei adolescente înţelegătoare. Dintre numeroasele adaptări pentru marile sau pentru micile ecrane, amintim versiunile în care „Sir Simon de Canterville” este interpretat de: Charles Laughton (1944), David Niven (1975), John Gielgud (1986), Patrick Stewart (1996), Ian Richardson (1997), iar dintre compozițiile muzicale pe care le-a inspirat, amintim The Canterville Prophecy și The Canterville Ghost (Edenbridge, 2004).

Un yankeu la curtea regelui Arthur (MARK TWAIN, A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court, 1889; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: transcendentalism [NOTE, 3]; genul literar: epic; specia literară: roman fantastic; subspecia literară: fantastic histrionic [industrialo-medieval]). Un inginer din Connecticut suferă o lovitură la cap, lovitură care îl transportă instantaneu în Anglia medievală, la curtea legendarului rege Arthur, unde cunoștințele sale tehnice avansate îl ajută să capete reputația de „mare vrăjitor”, spre invidia și disperarea faimosului Merlin. Cu totul surprinzător, finalul poveștii este serios, brutal și întunecat, răsturnând efectiv laitmotivele operei: tehnologia modernă nu îi poate salva pe protagonist și pe Arthur din ghearele sorții sumbre, șarlatania și incompetența lui Merlin ascund magie veritabilă, iar satirizatul Ev Mediu își recapătă dimensiunea romantică, atât de drastic combătută până atunci. Romanul (apreciat, printre alții, de savantul Carl Sagan) a fost etichetat, deseori, drept aparținând speciei literare tematice derivate a științifico-fantasticului, însă, în fapt, nu se încadrează în sfera acesteia: fără a mai lua în considerare lumea arthuriană (tipic fantastică), în care este transpus eroul, lectura atentă relevă natura suprafirească a călătoriei în timp narate („transmigraţia sufletelor”, „transmutaţia epocilor şi a trupurilor”) precum şi a abilităţilor demonstrate de vrăjitorul Merlin în momentul deznodământului. Dintre numeroasele adaptări pentru marile sau pentru micile ecrane, amintim versiunile în care „Regele Arthur” este interpretat de: Cedric Hardwicke (1949), Boris Karloff (1952, 1955), Peter Cook (1988), Michael York (1998).

[Minunata vizită] (H.G. WELLS, The Wonderful Visit, 1895; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: iluminism [NOTE, 4]; genul literar: epic; specia literară: roman fantastic; subspecia literară: fantastic histrionic [industrial]). Un vicar împuşcă întâmplător un înger (luându-l drept o pasăre), prilej pentru celestul și inițial naivul vizitator (considerat de insensibilii și scepticii reprezentanți ai speciei umane, după caz, „ciudățenie a naturii”, „șarlatan”, „nebun periculos” sau „agitator socialist”) să descopere stupefiat, cu indignare și cu revoltă crescânde (tot mai greu de stăpânit), tarele lumii pământene – până când o tânără cu suflet pur salvează situația devenită, pentru toți cei implicați, disperată. Romanul a fost apreciat, printre alţii, de scriitorul Joseph Conrad, și a fost ecranizat în 1952 (The Wonderful Visit), respectiv în 1974 (La merveielleuse visite).

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr; unde spre sfârşit Sfredelin propune o închinare (C.S. LEWIS, The Screwtape Letters, 1942/Screwtape Proposes a Toast, 1959; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: apologetism creștin; genul literar: epic; specia literară: roman fantastic; subspecia literară: fantastic histrionic [contemporan]). Un demon experimentat şi echilibrat încearcă, fără deosebit succes, să tempereze şi să ghideze eforturile ineptului său ucenic întru a duce la pierzanie un „Pacient” proaspăt creştinat (şi, deci, în pericol de a ajunge să ducă o viaţă onestă, dedicată „Duşmanului”). Romanul a fost apreciat de Ronald Reagan (al patruzecilea preşedinte american), de Antonin Scalia (unul dintre cei opt membri ai Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite ale Americii), dar și de muzicianul-filantrop „Bono” (U2). Editura „Marvel Comics” a publicat o adaptare sub formă de benzi desenate (1994), iar dintre compozițiile muzicale pe care le-a inspirat, amintim piesa Oubliette (The Receiving End Of Sirens, 2007) și albumul Peril and the Patient (Called to Arms, 2010).

Arthur, regele Camelotului (T.H. WHITE, The Once and Future King, 1958/The Book of Merlyn, 1977; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: fabulism [NOTE, 5]; genul literar: epic; specia literară: ciclu romanesc fantastic; subspecia literară: fantastic histrionic [medieval]). În Anglia medievală (şi anacronică…), tânărul entuziast şi neexperimentat Arthur devine, cu ajutorul învăţăturilor vrăjitorului Merlyn (care trăieşte Timpul invers), eroul civilizator destinat să devină. Titlul original al ciclului este inspirat de legendara inscripţie funerară „Hic jacet Arthurus, rex quondam, rexque futurus”. Pe parcursul celor cinci romane – The Sword in the Stone (1938, republicat într-o versiune diferită în 1958), The Witch in the Wood (1939, republicat într-o versiune diferită, mult mai scurtă, în 1958, sub titlul The Queen of Air and Darkness), The Ill-Made Knight (1940, republicat în 1958), The Candle in the Wind (1958), The Book of Merlyn (1977) –, atmosfera operei evoluează treptat către un registru tragic (a se vedea, mai sus, în același sens, și romanul lui Mark Twain cu subiect arthurian). Ciclul a fost apreciat, printre alții, de criticii și scriitorii Lin Carter și Lev Grossman, dar și de regizorul George A. Romero. Unele romane au fost adaptate pentru marile ecrane, în 1963 (The Sword in the Stone, animație, casa de producție „Walt Disney”), respectiv în 1967 (Camelot, musical, cu „Regele Arthur” interpretat de Richard Harris) și în 1982 (Camelot, musical, cu „Regele Arthur” interpretat de același Richard Harris).

Ultima licornă (PETER S. BEAGLE, The Last Unicorn, 1968; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: fabulism [NOTE, 5]; genul literar: epic; specia literară: roman fantastic; subspecia literară: fantastic histrionic [medieval]). Într-un ev medieval (şi anacronic…), ultima licornă, plecată (împreună cu un magician împiedicat și cu iubita fugară și deziluzionată a unui haiduc) în căutarea suratelor dispărute, este nevoită să ia formă umană pentru a putea să îl înfrunte pe Taurul Stacojiu și pe stăpânul acestuia, un decrepit și damnat rege, ocazie cu care învață ce este dragostea alături de un tânăr prinț – chiar dacă doar pentru scurtă vreme… Atmosfera operei oscilează între registrul tragic și registrul comic. Romanul a fost adaptat pentru marile ecrane în 1982 (The Last Unicorn, animație, casa de producție „Rankin/Bass”, vocile fiind asigurate de actori precum Alan Arkin, Rene Auberjonois, Jeff Bridges, Mia Farrow, Angela Lansbury, Christopher Lee).

Versetele satanice (SALMAN RUSHDIE, The Satanic Verses, 1988; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: irealism [NOTE, 5]; genul literar: epic; specia literară: roman fantastic; subspecia literară: fantastic histrionic [contemporan]). Doi actori originari din India – unul celebru şi unul neînsemnat –, în drum către Marea Britanie, scapă miraculos din explozia unui avion deturnat, căpătând în urma incidentului caracteristici angelice şi, respectiv, diavoleşti. Titlul romanului se referă la legendarele versete rostite de un Mahomed păcălit de diavol, prin care se permite venerarea zeităților păgâne. Opera a stârnit şi continuă să stârnească grave controverse, fiind acuzată de blasfemie la adresa religiei islamice şi conducând la numeroase atentate asupra celor implicaţi în traseul editorial al cărţii (soldate, în câteva cazuri, cu pierderi de vieţi omeneşti), cu toate că autorul însuşi a subliniat public scopul artistic urmărit şi natura comică a scriiturii.

[O noapte în pierdutul Octobre] (ROGER ZELAZNY, A Night in the Lonesome October, 1993; stilul funcțional: beletristic; curentul literar: eclectism; genul literar: epic; specia literară: roman fantastic; subspecia literară: fantastic histrionic [industrial]). În Londra victoriană, faimosul detectiv Sherlock Holmes investighează un „Joc” straniu şi periculos menit a deschide zeităţilor lovecraftiene o poartă spre lumea noastră, printre Jucătorii poziționați de o parte sau de alta a baricadei aflându-se Jack Spintecătorul, vampirul Dracula, doctorul Frankenstein, omul-lup Larry Talbot, un călugăr rus nebun (inspirat de personajul istoric Rasputin), doi ocultişti (inspirați de misteriosul şi excentricul MacGregor Mathers, unul dintre fondatorii ordinului magic „The Golden Dawn”) și alte personaje tipice ficțiunii gotice, însoțite de „familiari” („demoni de companie”, având, temporar, înfățișarea unor animale). Titlul romanului este preluat din poemul lui Edgar Allan Poe, Ulalume (pentru versiunea românească a titlului, am utilizat traducerea poemului în cauză realizată de E. Gulian, aceasta fiind mai mult decât potrivită).

[NOTE]

[1] Încadrarea unei opere într-un curent literar este, întotdeauna, dificilă și, totodată, discutabilă, din punct de vedere al deciziei luate în acest sens, oricare ar fi aceasta (a se vedea și mai jos). Hoffmann este privit, în general, drept un exponent al romantismului, și, fără îndoială, în Urciorul de aur pot fi identificate elemente romantice. În același timp, publicarea nuvelei în cadrul ciclului epic intitulat Fantezii în maniera lui Callot lasă să se înțeleagă faptul că autorul însuși o încadrează în sfera barocului ori a manierismului. Și, totuși, considerăm că opera se apropie, în spirit, în primul rând, de una dintre sursele de inspirație ale acesteia, și anume Le comte de Gabalis, ou entretiens sur les sciences secrètes, publicată de Nicolas-Pierre-Henri de Montfaucon de Villars, în anul 1670, fiind, deci, mai degrabă, tributară ermetismului. Cum unii specialiști consideră că romantismul constituie un curent artistic, barocul – un stil artistic, iar ermetismul – un curent religios, s-ar putea susține că Urciorul de aur aparține, în aceeași măsură, celor trei noțiuni. Nu achiesăm, însă, la această opinie, după cum urmează să explicăm cititorului cu altă ocazie, rezervându-ne dreptul de a privi ermetismul ca pe un curent literar, caracterizat atât prin tematică inspirată din curentul religios analog, cât și prin încifrare tipică a scriiturii.

[2] Aceeași problemă spinoasă a curentelor literare. Dickens este privit, în general, drept un exponent al realismului ori drept un precursor al naturalismului, dar ar fi, fără îndoială, straniu să încadrăm Poveste de Crăciun în sfera vreunuia dintre aceste curente. Din fericire, într-un moment de impas, ne vine în ajutor chiar autorul, scriind, în 1842, cu un an înaintea publicării Poveștii: „if I were a Bostonian, I think I would be a Transcendentalist” („dacă aș fi bostonian, cred că aș fi transcendentalist”). Corelând această afirmație cu interesul arătat de către autor, în anii 1840, pentru Biserica Unitariană, precum și, bineînțeles, cu elementele caracteristice Poveștii „per se”, încadrarea acesteia în curentul literar transcendentalist apare drept rezonabilă.

[3] Ca și Dickens, Twain este privit, în general, drept un exponent al realismului și, tot ca și în cazul lui Dickens, ar fi, fără îndoială, straniu să încadrăm Un yankeu la curtea regelui Arthur în sfera curentului respectiv. Din fericire, ne vine în ajutor, de data aceasta, critica literară și, în mod special, academicianul Dr. Howard G. Baetzhold, specialist de renume național în viața și opera lui Mark Twain, care, în monumentala The Routledge Encyclopedia of Mark Twain (ed. J.R. LeMaster, J.D. Wilson) menționează opera și ideile lui Thomas Carlyle (a cărui influență majoră asupra curentului transcendentalist – și, interesant! asupra lui Dickens – este universal recunoscută) drept importante surse de inspirație pentru Yankeu (și pentru alte opere ale lui Twain, de altfel). Corelând această mențiune cu diverse alte aspecte istorice (de pildă, cu faptul că Twain îl cunoștea și îl aprecia pe Ralph Waldo Emerson – figură proeminentă a transcendentalismului –, după cum demonstrează, în aceeași Routledge, biograful Everett Emerson), precum și, bineînțeles, cu elementele caracteristice Yankeului „per se”, încadrarea acestuia în curentul literar transcendentalist apare drept rezonabilă.

[4] Apartenența lui Wells la unul sau la altul dintre curentele literare ale epocii sale este, de asemenea, disputată. A fost catalogat, de-a lungul timpului, de către specialiști, drept decadentist, estetist, impresionist, fiind asociat și prerafaelismului. Vizitei îi lipsesc însă imoralitatea și, respectiv, indiferența morală proprii primelor două curente menționate, realismul propriu celui de al treilea și extazul paseist tipic ultimului dintre acestea (cu toate că, indubitabil, identificăm elemente prerafaelite în lucrarea analizată). Pe de altă parte, descoperim în Vizită similitudini importante cu opere precum Călătoriile lui Gulliver (Jonathan Swift) sau Naivul (Voltaire). De altfel, chiar personajele romanului menționează o „epocă luminată”, alte elemente care să susțină teoria apartenenței acestei opere la curentul literar iluminist putând fi găsite în Experiment in Autobiography (H.G. Wells – autorul subliniind, printre altele, necesitatea „iluminării” secolului al XIX-lea), în lucrări critice (H.G. Wells’s The Time Machine: A Reference Guide Kindle Edition, J.R. Hammond – autorul subliniind impactul avut asupra tânărului Wells de operele lui Swift și Voltaire; The Reception of H.G. Wells in Europe, ed. P. Parrinder și J.S. Partington – subliniindu-se aici compararea lui Wells, de către contemporanii de pe continent, cu Diderot și Voltaire) ș.a.m.d. În ceea ce privește „moartea” curentului literar iluminist anterior publicării Vizitei, reamintim aici cititorilor că nu ne raliem opiniei conform căreia un curent literar corespunde unei anumite epoci istorice, murind odată cu mișcarea literară care l-a impus programatic; considerăm curentul literar, mai degrabă, drept o expresie a unor principii estetice comune, supraviețuind atât timp cât supraviețuiește comuniunea principiilor estetice respective.

[5] Operele contemporane din aria fantasticului histrionic care includ o pronunțată componentă alegorică și care încorporează elemente tipice unor curente artistice precum suprarealismul ori expresionismul sunt încadrate, de cele mai multe ori, de către specialiști, într-un curent literar care poartă denumirea de „realism magic”. Printre termenii alternativi întâlniți în literatura de specialitate se numără și „realism fantastic”, „realism isteric”, „fabulism”, „irealism”. Considerăm inadecvați primii trei termeni menționați, deoarece realismul, prin definiție, nu poate fi „magic” ori „fantastic”, iar realismul „isteric”, tot prin definiție, nu justifică, în nici un fel, conexiunea cu fantasticul. Considerăm adecvați ultimii doi termeni, „fabulism” și „irealism”, cu precizarea că termenul „fabulism” ar trebui aplicat unui curent literar dedicat operelor alegorice care beneficiază de un decor fabulos (lat. „fabulosus”: „ca în fabule”, dar și „bogat în mituri” – EG Arthur, regele Camelotului ori Ultima licornă), în vreme ce termenul „irealism” ar trebui aplicat unui curent literar dedicat operelor alegorice care beneficiază de un decor mundan (EG Versetele satanice). Se cuvine să mai menționăm aici și faptul că „supranaturalismul”, așa cum era acesta teoretizat în secolul al XIX-lea (ca opus și superior naturalismului), în special de către Gérard de Nerval sau, respectiv, de către Charles Baudelaire, ar putea de asemenea să fie avut în vedere în sensul celor de mai sus, cu rezerva confuziilor pe care le-ar putea pricinui sensul cotidian al termenului, acela de „supranaturalism”: „credință în supranatural”.

*

Despre autorul rubricii:

OLIVIU CRÂZNIC (n. 1978; părinții: Oliviu, profesor evidențiat gr. I Limba și literatura română, distins cu diploma de onoare „Creativitate și eficiență”, și Dorothea, profesor gr. I Limba și literatura română) este scriitor de literatură fantastică, critic literar şi consilier juridic (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Criminalistică” și intitulată Particularități tactice privind confruntarea dintre inculpat și persoana vătămată, 2001). În 2010, a publicat romanul gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea), declarat de M. Pricăjan (în revista culturală Familia) „Momentul Walpole în literatura română”. Ulterior, a publicat numeroase povestiri şi nuvelete (majoritatea se regăsesc în volumul de colecție Ceasul fantasmelor, Ed. Crux Publishing, 2015), foarte bine primite de critică şi de public, şi a câştigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. A fost publicat în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane (George R.R. Martin, Paolo Bacigalupi, Ian R. MacLeod) sau clasice (Algernon Blackwood, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H.P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Saki). Apare menționat în monumentala The Encyclopedia of Science Fiction (ed. J. Clute, P. Nicholls), iar operele lui sunt tratate pe larg în diverse cărți și reviste de specialitate: în volumul Alte cronici de familie (secțiunea Domnul Gothic), semnat de M. Opriță (Cavaler al ordinului „Meritul Cultural”, oferit de Președintele României), în Caietele Echinox (revistă tipărită apărută sub egida Fac. de Litere a Univ. „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca; eseul semnat de drd. în filologie Şt. Bolea – Once Upon Atrocity. Gothic Music Influences in the First Romanian (Neo)gothic Novel), în revista culturală EgoPHobia (eseul Sfârșitul care începe, semnat de dr. în filologie M.-A. Aldea) etc. Apare, ca personaj, în nuveleta Ispășirea, scrisă de prof. doc. C. Mitoceanu. Cronicile de carte, articolele şi studiile sale de teorie şi istorie literară sunt apreciate pe scară largă – unele dintre acestea fiind publicate şi peste graniţă, ceea ce i-a conferit statutul de membru al organizației scriitoricești și artistice „Imagicopter: The Author/Artist Cooperative”. În România, este invitat anual să vorbească studenților Fac. de Limbi și Literaturi Străine a Univ. din București despre Literatura gotică și romantismul întunecat american. Sec. XIX: Hawthorne, Melville, Poe și moștenirea lor culturală. A participat, în calitate de moderator al serii dedicate literaturii științifico-fantastice, la cea de a VII-a ediție a „Festivalului Internațional de Literatură de la București” și, în calitate de invitat special, la ed. a IV-a a Târgului de carte SF & Fantasy „Final Frontier”. A participat, în calitate de invitat, în repetate rânduri, la emisiuni culturale televizate, realizate de Al. Mironov (scriitor, jurnalist, fost ministru al tineretului și sportului etc.) și lect. univ. dr. F. Pîtea (scriitor, critic literar), sau radiofonice, realizate de regretatul Șt. Ghidoveanu (Radio România Cultural). A apărut, în 2015, în calitate de expert în istoria vampirismului, în episodul Hunting Vampires al serialului Expedition Unknown, realizat de Travel Channel.

„Oliviu Crâznic chiar este un romantic, un personaj coborât efectiv din propria-i operă extraordinară și spectaculoasă, melanj de Baudelaire, Edgar Allan Poe și Walter Scott, sub ochii necruțători ai lui Bram Stoker și H.P. Lovecraft. Citiți-i romanul și povestirile și o să înțelegeți imediat la ce mă refer!”

(Șt. Ghidoveanu, realizatorul emisiunii Radio România Cultural  Exploratorii lumii de mâine, în Galileo Online, nov. 2012)