de Corneliu Negru
Există o anumită frumusețe în a visa la o lume încă neexistând, în care nimic nu a fost corupt sau înjosit de trecerea timpului. Este o lume a ideilor și a potențialului, în care nu există limitări sau constrângeri ale realității fizice. Este locul unde conștiința este prezentă, dar nu există încă o formă concretă de a se manifesta.
Cu toate acestea, să trăiești într-o astfel de lume este doar o iluzie, o fantasie în care ne adăpostim pentru a evita durerea și suferința lumii noastre reale. Este o evadare într-un tărâm al fanteziei și al imaginației care ne permite să experimentăm plenitudinea unei vieți lipsite de constrângeri și de responsabilități.
Dar această iluzie este, în cele din urmă, un act de negare a realității noastre umane. Să trăim într-un astfel de univers de fantezie ne lipsește oportunitatea de a experimenta frumusețea și complexitatea lumii noastre reale. Este o renunțare la viața noastră umană, la toate bucuriile și suferințele ei, și la experiențele unice și profunde care ne formează identitatea.
De asemenea, să te gândești la faptul că nu te-ai născut poate părea o eliberare de toate greutățile vieții noastre, dar, în același timp, este o renunțare la toate bucuriile și experiențele unice pe care le aduce viața umană. Este asemenea unei pierderi de libertate, unui act de renunțare la capacitatea noastră de a alege și de a acționa, și la puterea noastră de a influența lumea înconjurătoare.
În cele din urmă, trebuie să ne îmbrățișăm viața umană cu toate aspectele ei, cu toate suferințele și bucuriile ei, și să trăim fiecare moment al acesteia cu profunditate și înțelegere. Este această experiență umană profundă și unică care ne conectează cu lumea și ne oferă ocazia să trăim o viață deplină și satisfăcătoare.
Greața față de lume este de-ajuns să confere inocența, dar cum aș putea evita zeificarea? Cu cât mai mult mă afund în necazul lumii, cu atât mai mult îmi pierd inocența și cu atât mai mult mă aflu la distanță de zei. Este ca și cum aș încerca să mă scufund într-un ocean de mizerie și să sper că voi ieși curat la malul opus. Dar poate tocmai această dorință de a rămâne inocent în ciuda tuturor provocărilor lumii este ceea ce mă ajută să evit zeificarea, pentru că mă împiedică să mă complac într-o poziție de superioritate morală. În schimb, îmi amintesc mereu că și eu fac parte din această lume grea și că trebuie să lupt pentru a-i face față în mod realist și responsabil.
Am trăit atât de aproape de demonul meu, încât am devenit aproape inseparabili. În fiecare zi, îmi contemplu zâmbetele și încerc să înțeleg semnificația lor, să aflu ce vor să-mi spună despre mine și despre viață. Din această contemplare a apărut un dialog fără sfârșit între mine și demonul meu, o conversație în care încercăm să ne cunoaștem unul pe celălalt și să descoperim sensul vieții noastre comune.
Însă, cu toate acestea, există unele adevăruri care nu reușesc nici să le accept, nici să le resping. Sunt acele adevăruri care sunt atât de profunde și de tulburătoare, încât îmi este greu să le privească în față. Deși poate că m-ar ajuta să înțeleg mai bine cine sunt și care este rolul meu în această lume, prefer să le las în umbră și să continui să explorăm celelalte părți ale vieții mele.
Așa că, în ciuda faptului că am trăit atât de aproape de demonul meu, încă mai există o parte din mine care rămâne ascunsă, care încă nu a fost explorată. Și poate că aceasta este ceea ce face viața atât de interesantă și de provocatoare: faptul că mereu mai avem ceva de descoperit despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru.
În lumea noastră, în care totul pare să fie lipsit de sens și scop, este mai ușor să avansezi cu viciile decât cu virtuțile. Viciile, prin natura lor conciliantă, se ajută reciproc și se susțin unele pe altele, în timp ce virtuțile, invidioase și incapabile de a accepta existența altora, se confruntă și se anulează reciproc. Într-o lume în care nu există nicio valoare sau scop absolut, virtuțile nu sunt decât o convenție umană, o încercare de a da un sens unei lumi lipsite de sens. În acest sens, viciile par să fie mai apropiate de adevărul nihilist al lumii noastre, în care totul este absurd și lipsit de sens.
De fapt, conceptul de absurd nu este străin de vicii, ci dimpotrivă, este parte integrantă a lor. În lumea absurdă în care trăim, viciile par să fie o modalitate de a ne adânci în această absurditate, de a o accepta și de a o face parte din noi. Prin urmare, viciile nu sunt doar o formă de auto-consolare sau o modalitate de a evada din realitate, ci și o formă de a ne confrunta cu ea, de a o accepta și de a o integra în viața noastră.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim fataliști sau să renunțăm la orice încercare de a găsi un sens în viața noastră. În schimb, trebuie să acceptăm că sensul nu este un dat, ci o construcție umană și, prin urmare, este subiectiv și relativ. În această lume absurdă, sensul poate fi găsit în vicii la fel de bine ca și în virtuți. Totul depinde de perspectiva noastră și de modul în care decidem să trăim viața noastră.
În concluzie, într-o lume în care totul este absurd și lipsit de sens, viciile par să fie mai apropiate de adevărul nihilist al lumii noastre decât virtuțile. Aceasta nu înseamnă că trebuie să abandonăm virtuțile sau să renunțăm la căutarea sensului, ci doar că trebuie să fim conștienți de relativitatea lor și de faptul că viciile pot fi la fel de semnificative ca și virtuțile în construirea sensului în viața noastră.
Timpul, cu abundența sa de resurse și creativitatea sa neînțeleasă, are o înclinație remarcabilă de a ne dezamăgi și a ne împinge spre nihilism. Parcă niciodată nu ne este suficient timp să facem tot ce ne-am propus, iar ideea că orice am realiza nu are niciun sens și că totul este sortit eșecului ne poate cuprinde cu ușurință.
Este paradoxal cum timpul, care ne oferă oportunități în fiecare moment, poate fi, totodată, cel mai mare dușman al nostru. Ne dăruiește un prezent mereu în mișcare, dar ne fură mereu din el, ne amintește de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu vom avea niciodată.
Această conștientizare ne poate aduce într-o stare de dezamăgire și de nihilism, în care viața noastră pare fără rost și fără sens. Simțim că nu avem control asupra vieții noastre, iar orice efort de a-i găsi un sens este sortit eșecului. În astfel de momente, ne putem întreba dacă nu cumva întreaga noastră existență este doar un absurd și o glumă proastă.
Cu toate acestea, în ciuda aparentei lipsa de sens a existenței, nu trebuie să uităm că suntem noi cei care putem da un sens vieții noastre. Putem găsi valoare și bucurie în lucrurile mărunte, în momentele deosebite și în relațiile cu cei dragi nouă. În aceste momente, timpul poate fi aliatul nostru și nu dușmanul, oferindu-ne ocazia de a crea amintiri prețioase și de a trăi plenar.
Așadar, poate că nihilismul și dezamăgirea sunt doar o consecință a faptului că ne uităm prea mult la trecut sau ne îngrijorăm prea mult pentru viitor. Timpul ne poate ajuta să trăim în prezent și să ne bucurăm de viață, să găsim sens și valoare în fiecare moment și să ne dăm seama că viața este o experiență unică și specială.
Mult timp am crezut că sunt un individ cu o perspectivă normală asupra vieții și a lumii în care trăim. Această idee mi-a alimentat sentimentul de dezinteres față de viața productivă, transformându-mă într-un pasionat al inactivității: de ce să te străduiești într-o lume plină de nebuni, ignoranți și visători fără speranță? Pentru cine și pentru ce să te epuizezi? Încă nu știu dacă am reușit să mă eliberez de această certitudine care, deși absolută, este dăunătoare în prezent. Dar, deși încă sunt captivul acestei idei, încep să înțeleg că, poate, nu există normalitate absolută sau perspective universale. Nihilismul și absurdul își fac simțită prezența în fiecare moment al existenței noastre, iar pesimismul și scepticismul devin din ce în ce mai tentante ca opțiuni de viață.
Toate bucuriile mele au fost ale inutilului. Mă gândesc cu groază la toate acele momente de fericire, care n-au avut nicio legătură cu vreun lucru absolut necesar existenței mele și care totuși, fără ele, mi-aș fi dorit să nu mai trăiesc. Sunt la fel ca o buruiană a cărei existență depinde numai de întâmplare, numai de vânt și de ploaie, și care își trăiește viața într-un paradox neînțeles de nimeni.
Într-o lume atât de plină de concepte și idei preconcepute, am dori să ne putem întoarce în timp, la o stare primară de simțire și trăire. Să putem nota cu precizie variațiile infime ale experiențelor noastre, să ne exprimăm așa cum o face o ființă aflată la baza lanțului alimentar. Dar într-o astfel de lume, singurătatea și deznădejdea sunt aproape inevitabile. Ne simțim pierduți în fața complexității lumii moderne, cu toate limitele și constrângerile sale. Ne luptăm cu disconfortul de a fi prea umani, de a căuta în van un loc în care să ne simțim acasă.
Simt că tot ce există mai absurd în noi provine din hedonism, din incapacitatea noastră de a ne ridica deasupra plăcerilor imediate, de a ne angaja într-o căutare de sens și de a ne concentra asupra lucrurilor cu adevărat importante. Nevoia sau refuzul de a căuta sens ne menține într-o stare de confuzie, iar dorința de a ne distra ne conduce la goliciune și superficialitate. Mila, în loc să ne inspire la acțiune, ne face să rămânem pasivi și să acceptăm starea de fapt, în loc să încercăm să o schimbăm.
Există un sentiment ciudat de înstrăinare care mă însoțește pretutindeni, de parcă aș fi un observator invizibil într-o lume care nu mă vrea cu adevărat. Îmi fac iluzia că mă implic în ceea ce se întâmplă în jurul meu, dar de fapt rămân mereu într-un joc inutil și fără sens. Îmi simt energia împrăștiată într-un automatism mecanic, fără a-mi găsi niciodată adevărata prezență într-un loc sau într-un moment anume. Întotdeauna ceva mă atrage în altă parte, spre o altă realitate pe care nu reușesc să o înțeleg în totalitate. Parcă sunt într-o căutare continuă a acelui ceva unicat, un loc sau o experiență care să mă definească cu adevărat, dar mereu rămân captiv în această lume a neajutorării și a lipsei de semnificație.
Negarea, sursa nevăzută a sufletului.
Aparent o dimineață obișnuită, mă trezesc cuprins de-o neașteptată senzație de negare. Realizez că aceasta nu provine dintr-un raționament clar, ci dintr-o sursă aparent ascunsă și veche, ce zace în străfundurile ființei noastre. Argumentele și explicațiile se nasc ulterior, ele se străduiesc să ofere o fundamentare și susținere acestei negări interioare, însă în esență, negare nu provine din gândire, ci din adâncul ființei (sufletului) noastre.
Există crepuscule pe care nici cei mai ingenioși dintre călăi n-ar fi putut să le viseze. La sfârșitul lor, ești zdrobit, învăluit în ceață, rătăcitor, lipsit de reminiscențe și presimți, și chiar fără să îți recunoști propria esență. Și atunci ziua apare fără scop, lumina otrăvitoare și încă și mai apăsătoare decât bezna.
În vâltoarea vieții, omul își întinde aripile într-o revoltă împotriva tăcerii cerului. Metaforele se contopesc, iar sufletul, în solitudinea sa, se confruntă cu divinitatea îndepărtată. În lupta pentru sens, omul își croiește drum prin bezna interioară, încercând să se înalțe deasupra abisului existenței.
Când te confrunți cu convingerea că totul din jurul tău este doar o iluzie, parcă pierzi tot sensul și valoarea lucrurilor. Atunci te simți singur, confuz și depășit de tot ceea ce te înconjoară. În inima ta, simți o durere profundă, o durere care îți amintește mereu că existența ta este efemeră și trecătoare. Nu există nicio certitudine, nicio garanție că totul nu va dispărea într-o clipă, lăsând în urmă doar golul și melancolia. În astfel de momente, este greu să-ți găsești sensul și să continui să mergi înainte. Însă, chiar și atunci când totul pare fără sens, încă mai există un motiv pentru a lupta. Poate că acesta este sensul pe care îl căutăm, acela de a găsi frumusețea în durerea existenței. Poate că asta este singura noastră șansă de a face ceva care să conteze cu adevărat, chiar dacă totul este trecător.
Cunoașterea noastră este inevitabil naivă și ciopârțită, întotdeauna limitată de perspectiva noastră individuală și de constrângerile lumii noastre (doctrine enervante). Acest fapt ne poate aduce într-o stare de deznădejde profundă, deoarece realizăm că nu putem obține niciodată o imagine completă și definitivă a adevărului. Însă, paradoxal, tocmai această naivitate a cunoașterii poate să ne încurajeze să căutăm mai mult, să explorăm și să ne dezvoltăm în mod constant. Fiecare nouă definiție, chiar dacă este incompletă și parțială, ne poate ajuta să ne apropiem mai mult de înțelegerea adevărului final. În fața deznădejdii și a incertitudinii, trebuie să ne străduim să găsim un sens în lumea noastră, să găsim o valoare și-o frumusețe în ceea ce este limitat și imperfect. Numai prin acceptarea și asumarea naivității și a limitărilor noastre putem să descoperim ceva nou și autentic.
Când ne examinăm faptele noastră considerate nobile, descoperim inevitabil că sunt relative și imperfecte. Fiecare acțiune are un potențial negativ și poate avea consecințe neașteptate și neiertătoare. Această relativitate a acțiunilor noastre ne face să ne simțim adesea nedumeriți și neputincioși, încercând să navigăm într-o lume complexă și incertă. Este ușor să ne pierdem în pesimism și să ne întrebăm despre sensul și valoarea acțiunilor noastre. Iar într-o lume complexă și incertă, este nevoie de curaj pentru a supraviețui.
După ce întunericul se risipește, trecătorii par niște umbre fără voință. Niciunul nu pare să trăiască în acord cu propria natură, ci să se lase purtat de curentul existenței. Fiecare pare o fantomă a lui însuși: nimic autentic; zâmbete și gesturi forțate, eșecuri ale autenticității. Tu însuți devenind o umbră, cum să vezi adevărul în ceilalți?
Să trăiești într-o lume de umbre – în timp ce inima îți arde de pasiuni neexprimate! O simfonie nescrisă, care se conturează în adâncul ființei.
Epuizarea pură, fără cauză, epuizarea ce vine ca o revelație sau o încercare; prin ea, îmi redescopăr esența, mă simt eu. În clipa în care dispare, devin un simplu obiect lipsit de viață.
#
prima parte a acestui material poate fi citită în EgoPHobia #76