de Rodica Bretin
Lorena nu venise încă. Din uşă, am cuprins cu privirea rândurile de bănci, crucifixul, statuile de sfinţi, marile candelabre, pe cei câţiva enoriaşi aşteptând înaintea Confesionalului. Nu mai intrasem într-o catedrală de… treisprezece ani? Am uitat cât de înalte pot fi ogivele, cât de adânci bolţile unde stăruia un întuneric etern; în loc să îl destrame, constelaţia becurilor fluorescente nu făcea decât să îl îndesească.
Undeva, afară, soarele ieşit din nori a aprins ferestrele-vitralii. Eram ca într-o astronavă de piatră, străbătând genunile la întrecere cu lumina. Indienii din neamul mamei credeau în soare, Lună, în spiritele copacilor, vântului, pietrei, apei. Toţi credem în ceva, până şi ateii care îşi afirmă dreptul de a fi sceptici, de a se îndoi de orice nu pot să experimenteze direct, cu propriile simţuri.
Iar eu? Catolică – scria în cartea de identitate, reminiscenţă din orfelinatul unde nimeni nu îmi ceruse părerea. În ce credeam, de fapt? În Echilibru. În existenţa unei balanţe între Bine şi Rău. În cei care au puterea să încline unul dintre talgere: oamenii, tigrii, caracatiţele inteligente… Fiindcă orice destin contează la scară universală, fiecare faptă antrenează o alta şi altele, un lanţ infinit de efecte, cauzalităţi, consecinţe.
Cineva a deschis porţile catedralei, iar curentul de aer a făcut flăcările candelelor să se zbuciume ca nişte vietăţi captive. Lorena? Nu, o adolescentă cu părul mov ridicat pe creştet într-o creastă sârmoasă. Voia să se roage pentru întoarcerea modei punck?… Între timp, catedrala se golise. Enoriaşii îşi mărturisiseră păcatele, preotul plecase şi el, până şi paracliserul ce răzuia resturile de ceară se făcuse nevăzut. Eram doar eu şi fata în costum de piele, negru, mulat, cu cercei în nas, în buze, probabil şi în limbă.
Nu se mişcase din prag, aţintindu-mă de minute lungi.
– Eşti retardată sau ce? m-a întrebat cu o voce ca un şuierat de şarpe.
– Bună, Daena.
Glasul îmi sunase detaşat, însă gândurile îmi ciocăneau sub frunte frenetic, încercând să o spargă, să evadeze din colivia de os. Daena arăta altfel decât ultima oară. Totuşi… În loc să folosească uşa laterală, împinsese canaturile porţii de bronz, de o tonă fiecare, cu vârfurile degetelor. Iar lumina amiezii îi decupa în jurul siluetei o aură… întunecată? Stătea cu mâinile în şolduri, cu picioarele depărtate, într-o poziţie marţială de Billy the Kid înainte să radă tot ce mişca într-un saloon: cowboys, şerif, dansatoare, barman, până şi pe pianist.
– Kayla, urmaşa temutului Liam Wallace. Nu pari deloc redutabilă, a constatat Daena.
I-am întors complimentul:
– Mi-am uitat acasă costumul de Halloween. Data viitoare însă…
– Nu va exista!
Directă, decisă, grăbită, această Daena. Voia să… aici?! Nu erau catedralele edificii sacre, sanctuare unde se păstra un armistiţiu etern între tabere? Sora lui Skylar prinsese câte ceva din gândurile mele şi s-a încruntat, încercând să priceapă.
– Armistiţiu? Sanctuar? Ai văzut prea multe filme proaste, Kayla. Ce zici de un documentar?
A clipit şi iată-ne pe amândouă într-un episod nedifuzat vreodată de History Channel. Însă niciun decor nu ar fi reprodus atât de realist noroiul de pe străzi, din piaţă, tăişul ruginit al ghilotinei, scârţâitul sinistru al treptelor, strigătele, bătăile de tobă, mirosurile – de sânge, canal, sudoare, leşuri putrezite – , chipurile slute, încrâncenate ale femeilor ce croşetau în umbra ghilotinei. Femei? Mai degrabă harpii răzbunătoare, clămpănind din pliscuri, din andrele. Păcăneala înceta de câte ori un cap cobora treptele de-a rostogolul, apoi fiicele Revoluţiei îşi regăseau ritmul, determinarea. Doar în mâinile lor neobosite, dibace, stăteau soarta, viitorul Franţei!
Printre fustele lor s-a târât, pe coate şi genunchi, o fetiţă: slabă, murdară, în zdrenţe, cu un colan de canini la gât. Daena a ţâşnit de sub bănci, alergând după capul ce sălta ca o minge în jos, pe scară. La ultima treaptă l-a oprit cu un călcâi în frunte, apoi i-a scos ochii, mânuind andrelele cu o dexteritate căpătată dintr-o lungă experienţă.
– Nu-i mai greu decât să mănânci orez cu beţişoarele.
Zâmbea nostalgic în timp ce zidurile catedralei, statuile, ferestrele-vitralii căpătau iarăşi materialitate. Trecuseră secole de când, la fel ca somnul raţiunii, Revoluţia Franceză născuse destui monştri. Iar unii erau deja acolo şi au prins din zbor oportunitatea de a-şi exersa talentele. Teroarea, execuţiile, procesele în care acuzaţii nu aveau nicio şansă, toate au fost „sacrificii necesare“ pentru ca Europa să treacă de la tiranie şi absolutism la triada progresistă: libertate, egalitate, fraternitate.
O tranziţie la care karghanii contribuiseră… în felul lor.
– Andrele, beţişoare? Nu folosesc nici unele, nici altele. Însă am remarcat colanul. Atât de retro, de comuna primitivă. Te crezi cumva Lucy, veriga lipsă?
– Eram în scutece… de blană, pe atunci. Dar mai târziu, îmi amintesc cum vânam mamuţi cu tata şi cu unchiul Russell.
Daena se credea ironică, subtilă. Şi era plină de calităţi: infatuată, egocentristă, convinsă de invincibilitatea ei, narcisistă. Cu siguranţă, se privea adesea în oglindă.
– Daena, arăţi… neschimbată. Un copil cu suflet bătrân. Eşti depăşită, penibilă, genul de delicventă juvenilă exmatriculată din Casa de Corecţie. Şi… movul nu-i deloc culoarea ta.
În loc să se înfurie, mi-a făcut cu ochiul.
– Umor scoţian? Deşi, bunicul tău nu râdea când eu şi Skylar… Nu ştiai?! Russell l-a ţinut ocupat până am ajuns noi. A fost ca la asasinarea lui Iulius Cezar: foarte multe lovituri de pumnal.
– Minţi, Daena. La karghani, asta-i o vocaţie.
În afară de ea, Skylar şi Russell, nu existau alţi martori. Şi dacă spunea adevărul? Mă întrebam încă şi n-am văzut-o mişcându-se. În secunda următoare îmi ştergeam sângele de la colţul gurii, iar un obraz îmi era în flăcări. Karghana a clătinat din cap, mustrător.
– Ar trebui să înveţi puţin respect, bastardo. Pentru cei…
– … matusalemici? Ai fost pe Arca lui Noe, Daena?
M-am aruncat pe burtă, lipindu-mă de podea, în timp ce sfeşnicul de bronz masiv pe care pusesem ochii zbura spre sora lui Skylar. L-a prins fără efort şi, dintr-o răsucire a încheieturii l-a azvârlit spre mine ca pe un trident. M-am rostogolit, ferindu-mă în ultima clipă. Văzuse luptele de gladiatori în filme sau de pe băncile Colosseumului?
– Te-ai antrenat cu Spartacus?
– Nu, dar am bătut câteva cuie la crucificările sclavilor, după revoltă. Cam aşa!
Un suflu ca de tornadă m-a izbit, ridicându-mă în aer, apoi un piron smuls de la o balama mi s-a înfipt în umărul stâng, ţintuindu-mă cu spatele de zid. Am ţipat, însă am rămas nemişcată, altfel fierul m-ar fi sfârtecat până la os… Iar Daena nu voia să mă ucidă − încă. Întâi avea nevoie de un auditoriu atent, participativ.
Să îmi smulg pironul? Erau şi altele în porţi, la fel de lungi, de ruginite. Am strâns din dinţi şi m-am resemnat să ascult spovedania karghanei. Doar ne aflam într-o catedrală, nu?
Daena şi-a încrucişat braţele, privindu-mă estimativ: merita să îşi irosească timpul, vorbele, puterea de convingere? A ajuns la o concluzie favorabilă, iar eu la un compromis: o să o ascult – o vreme.
– Liam… Era bătrân, istovit, învins. Un cadavru care umbla, răsufla, însă începuse să putrezească. I-am dat ce îşi dorea fără să ştie. A fost un act de caritate.
– Nobil, dezinteresat. Şi o să vă întorc favorul. Ţie, lui Skylar, lui Morgan.
– Serios, Kayla, ar trebui să ne fii recunoscătoare pentru tot restul vieţii… încă vreo zece minute. Pe Liam l-am cruţat de revelaţia care-i bătea la uşă, bubuind cu pumnul de fier al inevitabilului, deşi el prefera să o ignore. Ce poate fi mai rău decât moartea, Kayla?
– Să îţi ascult aberaţiile?
– Să afli că ai trăit degeaba, ai luptat secole la rând pentru o minciună. Bunicul tău a fost un mare ratat. Însă nu îţi alegi familia.
Am dat din cap, încurajând-o să continue, deşi umărul îmi zvâcnea dureros, braţul îmi amorţise.
– Lordul Wallace, din lungul şir de Cavaleri ai Tristei Figuri, dedicaţi unei cauze pierdute. De treizeci de milenii îşi apără protejaţii de noi, ignorând adevăratul duşman.
– Care?
– Natura umană. Printre Homo sapiens se nasc unii cu o disponibilitate specială pentru… anumite lucruri. Arată, se îmbracă, vorbesc ca oamenii. Dar sunt… altceva. Iar când o să fie destui vor pustii Pământul ca un gigantic roi de lăcuste.
Cât era minciună, cât adevăr, câtă manipulare în vorbele Daenei? Karghanii făcuseră asta lumii lor, apoi se mutaseră într-alt lan, într-altă lume.
– Liam Wallace a fost incapabil să îşi asume eşecurile Celor Vechi, războiul cu morile de vânt. A văzut viitorul spre care mărşăluieşte omenirea şi nu i-a plăcut. De-asta a ales o ieşire de urgenţă.
Liam nu şi-a căutat moartea. Vrea doar să mă scoată din minţi.
Am hotărât să ignor glasul raţiunii şi am reacţionat – deşi nu cum se aştepta Daena. Nu o puteam lua prin surprindere, nici depăşi în reflexe. Atunci am fost… lentă.
Scrâşnetul venind din spatele ei a silit-o să se răsucească spre statuia Sfântului George, ucigaşul de dragoni. Cavalerul, calul şi dinozaurul înaripat erau din piatră. Lancea de fier fusese montată ulterior în mănuşa metalică. Înşurubată sau…? Sudată, fiindcă s-a rupt cu braţ cu tot. Arăta ca o manivelă dublă, pe care am făcut-o să se rotească în văzduh, pe o traiectorie ascendentă.
Karghana ezita între blazare, curiozitate şi iritare. Până să se hotărască, mi-am smuls pironul din umăr, trimiţându-l spre ea încet, secvenţial, ca într-un film despre traiectoria descompusă a proiectilelor. Controlam timpul? Ideea îi cădea greu la stomac Daenei şi s-a uitat împrejur să vadă ce evenimente mai alterasem din cursul lor firesc.
Atunci le-am dat drumul: lancea s-a rotit ca o paletă de elicopter, retezând lumânările de pe circumferinţa marelui candelabru. Pironul a ţâşnit cu viteza sunetului spre sora lui Skylar, care s-a ferit cu o mişcare graţioasă. În loc de aplauze, în cap i-a căzut o spirală de foc, flăcări-frunze ce pluteau, se învârtejeau, orbind-o.
S-a pomenit pe podea, cu mine deasupra. Am izbit-o cu pumnul în faţă, o dată şi încă, până ce i-am văzut sângele pufnind pe nări, pe gură. Voiam să o ucid, îmi doream asta cu o intensitate ce mi-a adus scântei în faţa ochilor.
Daena mi-a înţeles gândul şi… a râs. Apoi m-a lovit, scurt, în rana din umăr. Înainte să îmi recapăt suflarea eram sub ea, cu un genunchi al karghanei strivindu-mi pântecele. În mâna ridicată îi apăruse un pumnal curbat, ca un dinte de anaconda. Mi-am strâns pleoapele cu disperare, ca întunericul să mă apere, să mă ascundă…
– Distracţia s-a terminat, Daena. Dispari!
I-am auzit paşii îndepărtându-se, apoi am deschis ochii. Îngenuncheat lângă mine, Russell Morgan îmi palpa omoplatul cu îndemânare de chirurg.
– Trebuie să-ţi scot bluza, Kayla.
– Nu de la prima întâlnire…
Mi-a sfâşiat mâneca, dezgolindu-mi umărul, apoi a presărat un praf alb deasupra rănii.
– Tetraciclină. Pironul era ruginit. Rişti un tetanos.
Peste stratul dezinfectant mi-a pus un bandaj, legându-l strâns.
Aşa ne-a găsit Lorena.
– Pleacă de lângă ea!!
Russell a ridicat mâinile, dându-se, ascultător, la o parte.
Lorena a privit circumspectă la el, iarăşi la mine.
– Ai întârziat, ca de obicei, i-am spus. Russell însă, a venit exact la timp.