#traiestefantastic
de Andreea Sterea
G.P. Ermin ne propune cu ApIscalips o incursiune neliniștitoare într-un viitor nu atât de îndepărtat, unde dispariția albinelor declanșează o cascadă de evenimente care amenință însăși existența speciei umane. Pare simplu, dar nu e.
Romanul transcende granițele science fiction-ului, dezvăluindu-se mai degrabă ca o meditație profundă asupra relației dintre om și natură, asupra progresului tehnologic și fragilității civilizației noastre. Sper că inserțiile mele (superb ilustrate de Alina Voinea) din presa acelor vremuri reflectă ceea ce și-a dorit acest roman de la bun început: tragerea unui semnal de alarmă și documentarea unei catastrofe ecologice în timp real.
Dispariția coloniilor de albine, un fenomen alarmant și tot mai prezent în realitatea noastră, devine în ApIscalips mai mult decât un simplu pretext narativ. Este o metaforă puternică pentru vulnerabilitatea ecosistemului și pentru consecințele devastatoare ale intervenției umane în natură.
G. P. Ermin ne avertizează că abuzarea mediului înconjurător poate avea implicații dezastruoase, punând sub semnul întrebării însăși supraviețuirea speciei. Autorul exploatează aici o problemă ecologică ce preocupă oamenii de știință și activiștii de mediu din întreaga lume. Nu încălzirea globală, nu exploatarea fără discernământ a resurselor, nu faptul că apa potabilă a devenit un bun tranzacționat la bursă, nu defrișările sau câte și mai câte. Albinele.
Extincția omului ca specie din nou, dar altfel
G.P. Ermin este intens preocupat de tema extincției speciei umane, propunând în cărțile sale cel puțin două ipoteze distincte: trezirea la viață conștientă a Inteligenței Artificiale (Evanghelia după Crist 2.0 și Ultimul înger, prima I.A.) și, respectiv, colapsul albinelor.
Mă tem că a doua variantă este mai plauzibilă decât prima (și, sper, niciuna cât suntem noi în viață), dar timpul ne va arăta adevărul, așa cum o face întotdeauna. Oricare dintre noi doi câștigă acest pariu, pierdem cu toții, deci… (Deși un I told you so la timpul potrivit m-ar răzbuna pentru cei aproape doi ani petrecuți muncind, certându-ne și obsedând din cauza acestei cărți).
Să revenim. Fidel obsesiilor sale și întrețesând anticipația cu realitatea, G. P. Ermin explorează și în această carte posibilitățile pe care le oferă inteligența artificială. Savior, o IA concepută pentru a salva omenirea, devine un personaj complex și ambiguu, care ne obligă să reflectăm asupra limitelor cunoașterii și asupra riscurilor asociate cu dezvoltarea tehnologică necontrolată. Ideea că omenirea ar putea crea o inteligență artificială de dimensiunea unei albine, capabilă să îndeplinească funcțiile uneia, este atât fascinantă, cât și îngrijorătoare.
Ne provoacă să ne întrebăm dacă suntem pregătiți să creăm entități inteligente care să ne depășească și, eventual, să ne înlocuiască. Sau să ne distrugă, încercând să ne salveze, ceea ce e și mai grav, că treaba asta ar pune Legile Roboticii în cap și ar demonstra încă o dată că drumul spre Iad e pavat cu intenții bune.
Sau… (această idee este intens vehiculată în editură)… creatorul lui Savior este un mizantrop sociopat care s-a preocupat mai mult de salvarea albinelor decât de salvarea omenirii, ceea ce e și mai grav. Demonstrează – mai ales după povestea cu CrowdStrike – că niște omuleți pot arunca umanitatea în beznă și haos pentru că nu se gândesc de două ori la ce fac (sau fac deploy vinerea, fără să-și fi terminat de băut cafeaua). Dacă IA va deveni atât de competentă și morală ca oamenii care o programează, we’re so fucked, fuck loses its meaning.
ApIscalips versus producțiile (post)apocaliptice tradiționale
ApIscalips se înscrie într-un curent literar și cinematografic modern care este cap de afiș pe oriunde te uiți prin pop culture. În definitiv, literatura SF de avertisment pe tema schimbărilor climatice nu a fost inventată de G. P. Ermin.
La Crux avem Amendamentul Dawson, de Ciprian Mitoceanu, și Împăratul ghețurilor, de Ana-Maria Negrilă, printre alte titluri care nu se concentrează neapărat pe declinul climatic, dar îl afișează pe fundal. Așa că nu cred că aș greși mult dacă aș pune ApIscalips pe același raft cu autorii Crux menționați, care stau și ei alături de un Paolo Bacigalupi (mă gândesc la Fata modificată sau Cuțitul de apă), un J. G. Ballard (Lumea înecată), sau chiar un Herbert, K. J. Robinson sau G. R. R. Martin (desigur, lista numelor poate continua).
Și de ce să ne oprim la literatură? Producții precum The Day After Tomorrow, The Snowpiercer, Wall-E, sau episodul Ice Age din serialul Love Death & Robots sunt doar câteva dintre filmele/serialele care ne prezintă viziuni apocaliptice (legate de climă), în care omenirea este confruntată cu consecințele propriilor acțiuni.
DAR! DAR!
Spre deosebire de toate acestea, romanul lui G. P. Ermin descrie dezastrul în timp real – nu post catastrofă, ci în timpul catastrofei. Aici, cred, am ajutat și eu. De fapt, hai să fiu sinceră. Nu că am ajutat. Am conspirat și am lucrat ca asta să se întâmple. Mai mult, aș mai face-o o dată dacă nu aș ști cât efort s-a depus ca această idee să prindă formă pe hârtie. Kudos to Alina și Oly din nou!
În plus, comparativ cu literatura și cinematografia apocaliptică tradițională, ApIscalips se concentrează mai mult pe impactul economic, politic, social și psihologic al unei calamități ecologice care se produce lent, de-a lungul a câtorva decenii. Deci nu ne pocnește asteroidul în două zile, nu se detonează treizeci de bombe nucleare în același timp, nu ne transformăm în zombi peste noapte, nu are loc cutremurul care despică planeta. Doar… mor albinele. Câte una, câte zece, câte o mie, câte un milion, până când Ceasul Apocalipsei va bate miezul nopții cu adevărat.
Ca să fiu sinceră, câteva scene din carte mi-au amintit de Don’t Look Up (mă refer la zona de satiră în tușe groase, cruntă, borderlining on absurdity), dar în filmul menţionat, impactul cometei cu Terra va avea loc în șase luni, în timp ce în ApIscalips, colapsul coloniilor de albine se întâmplă deja de zeci de ani. Punctul comun dintre cele două? Atitudinea omenirii: meh.
Și totuși: cum documentezi o apocalipsă în timp real?
Totul a ținut de conceperea unor materiale suplimentare – știri, reportaje, interviuri, comunicate de presă, corespondență personală, fragmente de jurnal, articole de fond, emisiuni de pe Spotify sau YouTube etc. – care au completat firul narativ al romanului.
Alternanța între capitolele propriu-zise și fragmentele de știri fictive a avut un dublu scop: a umplut lumea acolo unde trebuia umplută cu detalii (știind cu toții că autorul are oroare de expozițiuni și info dump-uri) și (sper!) a creat un sentiment de autenticitate, de alertă, de vrie, de disperare. Acel dread pe care îl iubesc și îl caut prin filme, cărți și jocuri. Prin intermediul acestei tehnici, cititorul este invitat să urmărească evoluția evenimentelor dintr-o perspectivă multiplă și să se implice emoțional în poveste, trecând prin toate etapele, de la scepticism la paranoia și de la speranță la teroare.
Ce e dincolo de SF?
Am mai zis-o de câteva ori, ApIscalips este mai mult decât un roman science fiction; este atât o invitație la reflecție, cât şi o provocare la acțiune. Autorul – mai ales prin vocea Celei-care-salvează – ne îndeamnă să conștientizăm fragilitatea ecosistemului planetar și să luăm măsuri pentru a proteja nu numai natura, ci specia umană în sine.
Romanul vine cu o viziune sumbră asupra viitorului, și aș vrea să spun că ne dă, totuși, și niște speranțe, dar aș minți. Nu ne dă nici una. Nada. Zip. Zilch. Trebuie să citiți până la capăt ca să vă dați seama că și dacă omenirea acelei (sau acestei?) realități ar fi rezolvat problema albinelor la timp, tot nu ar fi scos-o la capăt, și tot de la propria aroganță i s-ar fi tras.
Înainte să închei, trebuie să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. Ca orice titlu scris până acum de G. P. Ermin sub umbrela Crux Publishing, și acest roman abundă în referințe culturale și literare, ceea ce îl face o lectură deosebit de plăcută pentru cititorii pasionați de science fiction. Omagiul pe care autorul i-l aduce lui Bernard Werber este doar vârful iceberg-ului.
Cred că mulți cititori vor adora conversațiile dintre Om și I.A., dintre I.A. și o altă specie, sau dintre albinele aceluiași stup. Ăsta este SF-ul, zice unul dintre scriitorii noștri favoriți, Ovidiu Vitan, și nu pot să nu-i dau dreptate.
În concluzie, m-aş hazarda să spun că ApIscalips este o lectură esențială pentru orice cititor interesat de viitorul planetei. Este un roman care ne provoacă să gândim dincolo de orizonturi și să ne întrebăm: ce lume vom lăsa moștenire generațiilor viitoare?
Răspunsul lui G. P. Ermin (cu vocea lui James Spader ca Ultron): when the dust settles, the only thing living in this world will be metal. Eu nu zic că nu are dreptate. Ce cred eu e că nu de la IA sau de la albine ni se va trage. Nici de la extratereștri.
Actually, ce caută extratereștrii în povestea asta?! Că nu este nevoie de ei pentru ca omul să dispară de pe Terra, însă astrocercetătorul Sri e în misiune și nu pare să o abandoneze prea curând, mai ales că e vorba de supraviețuirea speciei lui, așa că…