[cuvinte afurisite]
de Mihai Bogdan Lupescu
Trăim într-o eră marcată de vidul de loialitate, de empatie, de recunoștință și de respect.
Disprețul față de politică, dacă este consecvent, ajunge în stadiul în care poate fi considerat politică. O politică disprețuitoare față de politică.
Dezgustul față de politică, și mai ales față de provocatorii dezgustului, politicienii, dacă sunt de proastă calitate, devine de o scârbă și mai mare.
Respectul, dacă a existat, este unul nemeritat, necuvenit sau, mai mult decât atât, este unul negativ. Puțini politicieni au avut, în istorie, privilegiul unui respect adevărat.
Deși simpatia este o proprietate privată a oricărei ființe sensibile și predispuse la reflectare (puteți aprofunda subiectul în „Scrisorile despre simpatie” ale Sofiei de Grouchy de acum trei secole) și cea care ar trebui să țină unită o societate, hai s-o numim modernă, nu puterea și dominația unor lichele, unor sociopați, am fost deposedați de acest sentiment, ca o naționalizare fără înștiințare și fără acordul proprietarului la construcția promisă a unui drum cu pretenții.
Lupta pentru putere și supremație ideologică nu a fost niciodată una cinstită.
A guverna, a stăpâni, a conduce masele de oameni, comunitățile de soartă, popoarele, sunt verbe perverse, întinse pe milenii.
Instrumentele politice ca propaganda, influența, presiunea, manipularea, coruperea au fost inventate ca arme de luptă politică. Definirea puterii în stat se face formal prin vot și informal prin forță.
Dacă am considera și varianta nonformală, atunci ar trebui să introducem în joc mecanica cuantică, fină, a politicii, ca persuasiunea, machiavelismul rafinat, un joc de diábolo, în care, cititori subtili și diplomați fini cum sunteți, înțelegeți cine este jucăria aruncată și cine prinzătorul cu sforicică. Păcat că sunteți prea puțini.
Oricărei particule de activitate umană i se asociază o undă de regret și una de pagubă, o politichie.
Politica face apel la autoritate și tradiție ca motive de legitimitate. La fel ca religia.
Guvernul actual, artizanal și, eufemistic vorbind, o extravaganță, are singurul scop de a împărți sinecuri, indulgențe și ofrande. Și sacrifică tot ce nu-i aparține.
Costul moral, psihologic și financiar ar fi redus dacă am înlocui toți tăietorii de frunze, de panglici, de justiție, de legi, de vieți și de bunăstare, câți au mai rămas, cu niște bancomate.
Ar funcționa pe principiul cerșetoriei, una din binecunoscutele noastre abilități, individuale, de gașcă și de neam, adică le alimentezi din când în când cu câte o monedă, pe care o actualizezi cu inflația la fiecare alegeri, dar cel puțin am stopa marea hoție. Sigur, pe marii borfași îi suspenzi pe viață, cât mai sus, prin metoda Țepeș – doamne. Unii ar putea fi dați afară, pentru a elimina costurile aducerii lor și datului înăuntru, și transferați pe Insula Șerpilor după ce o recuperăm sau, pe Insula Șerpilor a Braziliei, opțional. A treia cale, închisoare la Cecot, în El Salvador, un loc unde este ușor de ajuns, dar mai greu de plecat.
Puterea a devenit iar ereditară, deși nu mai avem monarhie, cu o politică de stat, de rit antic, grotesc și neacceptat.
Toți acești mafioți care-și spun politicieni, cu toate rudele, prietenii și asociații de grup infracțional, stau pe buget ca flurii monarhi pe brazii din pădurile tropicale mexicane. Pasiunea stupidă și deșartă a majorității analfabete politic și nesimțitoare omenesc, pentru partide și indivizi degradați, a dus la o țară în curs de dispariție. Cenușa moralității, în România, aproape s-a răcit în restul gunoaielor, naționale sau importate. Inegalitatea extremă și extremistă a șters orice urmă de simpatie dintre cei care nu se mai consideră aparținând aceleiași specii. Unii extrem de bogați, alții extrem de săraci. Două subspecii cu legi, justeți, reguli, norme și respect ierarhic diferite. Două fâșii paralele, alăturate și divergente.
Politicienii sunt meteoriții dezastrului, moașele haosului, toți cu o nesimțire la discreție.
Toate lacrimile politicienilor sunt lacrimi de crocodil. De fapt, crocodilii de la ei au învățat să plângă, mai ales după ce au înhățat prada prea miloasă.
Oferta de guvernare a PSD, că nu-i putem spune viziune sau program fără a deveni ridicoli,– și pe care mulți liberali o subestimează – este într-adevăr mai atractivă.
Singurul și simplul motiv pentru care nu poți crede în ea este că nu funcționează, fiind o minciună, o cacialma, un bluf ca să înțeleagă toți jucătorii, cum își spun ei, toate loazele și toți luzerii.
Alianța dintre un parpalec și un fantasin, spuma nepriceperii, este cel puțin histrionică și ilariantă, fiecare cu panegiriștii aferenți.
Liderii unei alianțe, după ce se ceartă fundamental și excepțional, meșteșugăresc câteva modificări de detaliu și (se) amăgesc cu stabilitatea asocierii lor.
Singura șansă pentru stabilitate în alianța psd-pnl este să-și înghită fiecare liniuța dintre ele.
„Prima lecție de economie este penuria”, „prima lecție de politică este să ignori prima lecție de economie” a scris cândva Thomas Sowell.
„Unele lucruri sunt crezute pentru că sunt adevărate în mod demonstrat, dar multe altele sunt crezute pur și simplu pentru că au fost afirmate în mod repetat” spune același Sowell.
Exemple sunt la fiecare deschidere de gură, nu de joc de poker, precum creșterea pensiilor, reducerea personalului bugetar, stoparea angajărilor, neintroducerea unor taxe și impozite noi și fără creșterea celor vechi, spitale, drumuri, trenuri moderne și de mare viteză și alte povești perfide pricinuitoare de greață à la Roquentin.
Bunăstarea promisă de guvern este un joc de escrocherie de ultimă degenerație. Mai întâi le dai oamenilor bani cu filotimie extravagantă, le crești salariile și pensiile, le dai ajutoare, plafonezi prețurile, și apoi le iei înapoi, mascat, mai mulți bani, prin taxe și impozite. „Curat murdar”. Cinstit escroc.
Acești filistini de viță nouă ar putea „plagia” ideea guvernului galez care se angajează să facă ilegală minciuna în politică.
Administrația muncii spune că o legislație „de pionierat la nivel mondial” va fi introdusă înainte de următoarele alegeri Senedd din 2026.
(Steven Morris, „Welsh government commits to making lying in politics illegal”).
Toate ororile democrației de stânga sunt alături de noi. Acum a cuprins și dreapta, zisă liberală.
Nivelurile reduse de investiții și economii, alocarea greșită a resurselor, calitatea inferioară a produselor și serviciilor, datoria suverană infinită, cheltuielile neverosimile și ascunse, criza socială și caracterul disfuncţional al organismelor legislative și judecătorești au dus la o pierdere pe scară largă a încrederii în guvern, și în genocidienii lui. „Și mai îngrijorătoare este suspiciunea că democraţia liberală, practicată în prezent în întreaga lume, a devenit ea însăşi un sistem incompetent, democraţiile „reprezentative” nominal nu mai produc administraţii care servesc interesele cetăţenilor lor” scria John Naughton, cu vreo 10 ani în urmă.
Zilele de mandat ale ultimului președinte sunt numărate. De toți! Și în România și în SUA.
„Nimeni de peste 70 de ani nu ar trebui să stea vreodată în acest birou, și eu știu asta” mărturisea, cândva, președintele Dwight D. Eisenhower.
Trump este un comediant cu o audiență pe jumătate delirantă ca să mai judece, pe jumătate îngrozită ca să mai râdă. Biden, săracu’ (prin câte l-a purtat viața e un miracol că mai există), e deja rătăcit în meandrele abstractului. Americanii aveau de ales între doi trecuți demult de pragul Eisenhower, un mincinos penal și un șubrezit hilar. Un „elefant” și un „măgar”. N-au avut viziune. Puteți afla câte ceva despre fiecare președinte american de pe site-ul de mai jos.
https://getpocket.com/collections/hail-to-the-chief-one-great-article-about-every-us-president
Cel mai inteligent a cedat și i-a lăsat locul Kamalei Harris. Ceilalți candidați nici nu se gândesc să renunțe.
La noi găsim și mincinoși și penali, chiar doi într-unul, dar mai tineri, au timp să învețe și au de la cine.
Nu poți lichida minciuna păcălind mincinoșii așa cum „nu poți lichida canibalismul mâncând canibalii” nu știu cine spunea. Plagiatori și neterminați. Un post TV românesc a prezentat, comparativ, un fragment din textul martor și un fragment din teza de doctorat a lui Geoană în care am observat un cuvânt: crează. Pe ăsta sigur nu l-a plagiat. Candidatul(?) Geoană, fost președinte pe timp de-o noapte fără stele, trăiește din reputația reputației pe care și-ar fi putut-o face și crede că și-a făcut-o deja.
2024 este anul cu cele mai multe alegeri, întinse între ziua internațională a măgarului (8 mai) și ziua internațională anticorupție (9 decembrie). Dar cum alegi într-o țară fără legi, dar cu 18978908 de alegători?
În câteva decenii vârsta limită de pensionare va dispărea. Omul va putea, datorită progreselor științei medicale, să se autorepare. Va fi mereu sănătos, apt de muncă și de vot. La urnă!
Ultimele alegeri, cele pentru președinte (în două tururi) sunt programate pe 24 noiembrie (primul tur) adică în ziua mondială fără cumpărături, deci ai timp să mergi la vot, alergătorule, și ai voie să mănânci pește. Neprihănita Zămislire a noului președinte va fi pe 8 decembrie (al doilea tur), ziua în care a apărut primul buletin de București (1865) și a fost creat drapelul european (1955), dar și cel dintâi atac politic terorist din România (1920).
Alegerile parlamentare vor avea loc pe 1 decembrie, ziua Unirii Transilvaniei cu Regatul României (1918), o zi care e cunoscută în istorie și pentru alte evenimente, ca de exemplu primul guvern de coaliție(!) din istoria noastră interbelică (1919) și prima carte tipărită în limba română (1544), la Sibiu!
Întrebarea care urmează firesc este cum poți trăi într-o catastrofă sau între catastrofe sau printre catastrofe? Catastrofa este un test. De valori. De putere. De credință. De inteligență.
Pentru a trece peste catastrofă avem nevoie, așa cum sugera cineva, de acel „sentiment de jazz al haosului”. De armonie, nu de melodie.
Se spune că în ochiul furtunii este calm. Poate fi calm și în mijlocul catastrofei? Și alegerile sunt o furtună într-o urnă goală.
Trucul este să găsești plăcere… locuind pe deplin în spațiul catastrofal. Adică te faci frate cu catastrofa până trece și te lasă neatins. Poate fi o încercare.
Proștii se lasă întotdeauna conduși și chiar dacă știu cine îi manevrează, spre catastrofă, nu îi interesează cum și de ce.
Oamenii sunt resemnați, gândind, probabil, că fiecare problemă dispare în cele din urmă de la sine.
Masculul Nandu stă pe ouă 40 de zile fără să bea și fără să mănânce. Vedeți de unde vine postul?
Postul electoral există? Prostul electoral există de când se fac alegeri.
Toată lumea așteaptă luna noiembrie. România, mai în urmă, mai în urnă, așteaptă luna decembrie.
Eu aștept niște instanțiați și alți candidați, bine educați.