[egoRainbow]
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Marlene Nourbese Philip este o poetă, romancieră și avocată originară din Caraibe, stabilită în Canada. Născută în 1947 în satul Moriah din insula Tobago, Philip este cunoscută pentru scriitura sa inovatoare și experimentală, care explorează teme precum identitatea și migrația, colonialismul și istoria sclaviei, diaspora africană și dislocarea culturală. Absolventă de științe politice și economie la Universitatea Indiilor de Vest din Jamaica, Philip s-a mutat în Canada, unde a studiat dreptul la Universitatea din Western Ontario. După ce a practicat avocatura timp de câțiva ani, s-a concentrat în totalitate asupra scrisului. Printre publicațiile sale notabile se numără volumul de poezii She tries her tongue, her silence softly breaks, pentru care a primit Premiul Casa de las Américas, și Zong!, o meditație profundă asupra masacrului de pe vasul cu același nume din 1781. Opera ei a fost apreciată la nivel internațional pentru explorarea cutezătoare a limbajului, a istoriei și a identității post-coloniale. Poemul de mai jos este extras din volumul Salmon courage din 1983.
Curaj de somon
Aici, în Woodlands, în satul Moriah,
după treizeci și cinci de ani,
îi simt încă frica.
Atunci, dealurile ghemuite nu ar fi
calmat-o, așa cum mă calmează acum pe mine.
Atunci, priveliștea nu i-ar fi
tăiat respirația greoaie, așa cum o face
acum, după treizeci și cinci de ani, chiar azi
când retrăiesc călătoria mamei mele somon.
Această femeie somon din satul Moriah
a luat cârligul ascuțit al morții
în gură, s-a eliberat și s-a zbătut
în amonte, la deal, a dat cu piciorul
la toate în afară de gravitație,
a răspuns chemării de argint a lunii,
a dansat după ritmul de du-te-vino al
mareelor, iar soarta, ca un spin argintiu în coastă,
a adus-o înapoi să depună icre aici,
unde dealurile cocoșate se arcuiesc la orizont
sub un cer albastru nepăsător.
Tatăl meu somon vorbește azi despre cum
s-a dus el acolo, spre aceleași dealuri,
unde stătea pe gânduri și umbla visător,
pentru că atunci avea încă vise,
acum pierdute și înlocuite.
Tatăl său (o fi fost și el somon?)
l-a împovărat cu pietre de moară
ca diploma de învățător și un petic de pământ
(păreau să conteze în locurile pe unde el nu fusese),
care l-au tras pe tata în aval spre ocean.
Acum, el și fiica lui somon
privesc aceleași dealuri ghemuite, cocoșate.
Ea, o avocată împovărată, un job care contează
în locurile pe unde el nu a fost.
El o scoate la înaintare, o armă ruginie ca sângele,
de care se folosește împotriva prietenilor:
„Asta-i fiica mea, avocata!”
Ea își bea visele fără să le dilueze –
cerul acela albastru nepăsător nu-i deloc sângeriu –
și-i sugerează să poarte la gât mesajul
„fiica mea este avocată”,
punând punctul pe i,
quod erat demonstrandum.
Dar eu voi fi somon.
Nu pentru asta a făcut el călătoria
în aval, tatăl meu somon?
De ce insist atunci să înot
împotriva curentului, în amonte,
sărind, zburdând, zburând, plutind,
aruncându-mă încolo, în jos, în sus,
pe lângă toate obstacolele, înapoi
în timp către locul de depunere
a viselor încâlcite?
Îmi cad solzii, sunt de culoare roșu amiral,
dar el, tatăl meu somon, nu
va accepta că sunt și eu un somon,
al cărui destin e să înoate împotriva timpului,
al cărui sens în viață e să fie somon.
Se numește curaj de somon, dragă tată,
curaj de somon,
iar când voi fi complet epuizată
ca somonul, și eu va trebui să mor –
dar acest copil se va naște,
trebuie să se nască somon.