Chiasm
Îmi spun uneori că nu trebuie,
Că nu vreau,
Că nu știu,
Că sunt, în fine, prea dificilă
Să răspund ori
Tot ceea ce fac eu
Este supus blestemului de a fi ca mine.
Încerc uneori să nu mai fiu un om greu,
În zadar, însă.
Cântăresc problemele lumii în mine
Crezând naiv că sunt ale mele,
Căci știu,
Căci vreau,
Căci eu sunt cea care trebuie să le cântăresc,
Căci e dificil, dar ușor
Și
Cineva, la un moment dat, va trebui să îi ajute.
Dar unde-s neajutorații de peste drum?
Mă lupt alteori cu brațele
Când dau să mă îmbrățișez,
Lovind cu stângul în dreptul.
Oricând și oricât mă chinui să mă luminez,
Să nu spun adevăruri necerute,
Să înțeleg opinii necerute,
Să respect sfaturi de negăsit,
Să nu mă ajut, criticând chipul
Tuturor lucrurilor pe care le spun prost,
Ajung să dau în pietre.
Cu ce-s ele de vină?
Nu accept nimic din ce nu sunt,
Crezând că e prea mult de ales
Din ce spun toți.
Așadar,
Rămân să nu mai știu nimic despre mine.
Când mă îndoiesc, mă caut în tot.
Găsesc ce spun ei
Și fac selecția,
Ca între un măr primit de-a gata
Și unul sălbatic, din pădure,
Pregătit de otravă.
Nu aleg nimic,
Căci, prin urmare,
Nici siguranța, nici riscul
Nu mă ajută să aflu ce e dincolo de celălalt.
Ocolesc întotdeauna cărările
Căutând veșnic lanuri de munte,
Plângând după ape tulburi de stepă,
Sângerând în zăpezi mici și murdare,
Vara.
Îmi vâr mâna în iarbă, uneori,
Zicând:
Aici e,
Unde e viață mai multă decât într-un om.
Doresc mult pentru o secundă
Și nimic pe ziua de mâine.
Azi continuă în nesfârșit.
Cred că sărăcirea frumoasă e destulă
Când frumoasă e măsura cu care a mai rămas.
Dar nu ascultați, spun prostii.
Aduceți neajutorații de peste drum!
Poate,
O piatră îmi va vorbi cândva
Și va înțelege ce am spus.
Va lovi în mine ecoul.
Iar cineva va veni să mă trezească,
Căci eu nu vreau,
Nu știu,
Nu trebuie să mă trezească nimeni.
Visez, îmi spun,
Când nu fac decât să mor înăuntrul altcuiva.
Și cine o mai fi și ăsta, Altul?