Polițist, adjectiv: eseu despre articolul nehotărât al legii

de S. Oliver

Polițist, Adjectiv nu e genul de film care să-ți flateze direct inteligența. Porumboiu nu-ți oferă ocazia să anticipezi următoarea mișcare sau finalul, nu-ți face cu ochiul, complice, nu se bagă cu tine în seamă, nu!, el își vede de treaba lui plecând de la premisa că și tu, spectator, adjectiv, ți-o faci pe-a ta: urmărești povestea și, când s-a isprăvit, te distanțezi reflexiv de ea. Cred că asta e una din cauzele pentru care există oameni lehămesiți de Porumboiu. După numai două filme!

Pentru mine, Polițist, Adjectiv e un film despre… ziduri. Interioare și exterioare. Ziduri fizice, murdare, scorojite, reci, mâzgălite cu graffiti, ziduri care comunică prin muțenia, încremenirea lor, mai mult decât comunică personajele din cauza zidurilor invizibile dintre ele. Să-l luăm, de pildă, pe Cristi (Dragoș Bucur): absorbit de cazul pe care vrea să-l rezolve, înalță ziduri între el și șef (dărâmate maieutic, culmea, într-o secvență statică, plan-secvență care va face istorie, cum se spune, inclusiv datorită interpretării hiperminimaliste prin care Vlad Ivanov în rol de “despot luminat” a ajuns pe hard-ul meu cinefil lângă Robert de Niro în rolul despotului întunecat din Angel Heart), între el și colegi (Nelu, băieții de la evidența populației, colegul cu burtă care vrea să joace lab-tenis), între el și ținta pe care o urmărește, între el și nevastă-sa (pulverizate de o melodie a Mirabelei Dauer). Unele cad, cele mai multe rămân în picioare.

În secția de poliție, dilemele etice se rezolvă cu DEX-ul. Teoria pe care Porumboiu ne-o demonstrează strălucitor e că între etica retoricii (reprezentată de șef) și retorica eticii (polițistul) există un interval, un spațiu al survolului moral pe marginea prăpastiei dintre litera și spiritul legii. Litera protejează interesele majore ale societății, spiritul disjunge, încearcă să remedieze imperfecțiunile legii în raport cu un individ anume, cu particularitățile unei situații. Ăsta e miezul conflictului. A aplica legea în spiritul ei înseamnă a fi subversiv, a abdica de la rigoare, a introduce un soi de arbitrariu controlat, a favoriza infractorul, în cele din urmă. Iată de ce, ca “om al legii” nu trebuie să te complici cu astfel de chestiuni. “Eu cred că tu ai uitat ce ești. Caută la polițist”, îi spune comandantul mai tânărului său subaltern, deja sastisit de atâta didacticism, și cu asta desface nodul gordian al unei conștiințe ce nu vrea să se încarce în prezent (“nu vreau să-i distrug viața”) pentru că are o reprezentare a viitorului (“oricum, în câțiva ani legea se schimbă și nu o să mai ajungă la pușcărie pentru consum”). Desigur, reprezentarea e mai degrabă pragmatică decât filosofică și îi dă dreptate lui Jankelevitch: “legea este fondatoare de viitor”.

I se reproșează regizorului umorul precar, de parcă ar face – declarat – comedii spumoase. Treaba asta e de-a dreptul absurdă. Și gratuită. Tare mi-e teamă că cei care emit grozăvia nu au acces la umorul practicat de Porumboiu. Altfel spus, cam la ce ar trebui să recurgă el pentru ca nemulțumiții să râdă? La glume de tip Garcea sau Police Academy? Slapstick? Nu înțeleg! A fost sau n-a fost e o sărbătoare a umorului de toate felurile (verbal, non-verbal, sec) ce poate fi circumscris inclusiv teoretizărilor pretențioase (Bergson, Jankelevitch etc.). În Polițist, Adjectiv umorul e dozat după alte criterii, e adaptat la condițiile de trafic ca să zic așa, fiindcă Porumboiu a apucat-o sănătos pe autostrada deconstructivismului. Chiar și în atari condiții, mie poanta cu “păzesc groapa” mi s-a părut genială, la țanc introdusă și am râs. La fel cea cu “n-am să las nicio lingură” sau cu “pasta fără periuță”. Excelente și ca factură, dar și ca amplasare sau deplasare a accentului. Nu au cum produce o hăhăială generală, ci o “rumoare de fond” (întâmplător, definiția pe care Cioran o dă râsului) și ăsta e maximum de efect scontat/acontat de cineast.

Într-un design rece, a la Bresson, doar semnele sunt calde (conform dihotomiei postulate de McLuhan). Ele comunică, suplinesc cuvintele, preiau rolul acestora în fuselajul narativ și dacă nu le vezi, vezi doar țigările “sudate” de Cristi și așteptările lui interminabile, goale de sens, de unde și burzuluieli trapezoidale de genul: ce film e ăsta în care non-acțiunea se ține scai de tine și te agasează în fiece clipă? Și ce e cu atâta “timp real”, Porumboiu nu a auzit de montaj? Mai o tăietură, mai un flashback, mai two days later și iată, avem ritm, avem mișcare etc. Așa se face film, ce naiba? Porumboiu a auzit cu siguranță de montaj, însă preferă în locul manipulării formale a planurilor, manipularea subtilă a materiei prime primare: realitatea! Oricât de dur ar suna, însă cei neobișnuiți cu astfel de “manevre” ar face mai bine să opteze pentru Transformers sau Wolverine. Raportul bani-timp-produs o să le iasă pe plus.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #24

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.