Alege Simpla

de Violeta Ion

Aerul rece nu-l desprinde pe Ro de uşa expoziţiei. O expoziţie la subsol plină de aparate pe care rulau imagini. În penumbră, Ro reuşeşte să vadă piciorul incredibil de alb al unei femei, strivind un perete cu călcîiul. Peretele se fărîmiţează şi, printre dărîmături, cîteva firişoare de sînge îşi fac loc spre celălalt picior al femeii care încearcă acum să intre mai mult în burta deschisă. Ro nu o vede încă de la bust în sus, e în umbră. Femeia face o răsucire şi Ro îi vede călcîiele zdrelite care se opresc în alt perete apărut brusc în lumină.

– Hai că-i o prostie. Deşi Ro e curios să vadă femeia de la bust în sus, nu mai aşteaptă şi se întoarce spre uşă să plece. Dar în locul uşii e un banner pe care scrie mare:

PASTA DE ROŞII SIMPLA – UNICA ŞI ADEVĂRATA TA CONSOLARE. ALEGE SIMPLA.

Lui Ro i se înfiripă un zîmbet şi ocoleşte bannerul cu gîndul să iasă din imperiul înşelător. El nu se uita nici acasă, la televizor, la reclame. Dacă în timpul unui film năvăleau brusc, folosea timpul ca să fumeze, să-şi mai ia ceva din frigider sau să se ducă la baie. Pe stradă, nu mergea ca ceilalţi cu ochii pe sus. Avusese o iubită care, constatase el, era uşor autistă. Mergea împiedicată prin oraş cu ochii pe sus, la reclamele luminoase. Ro ieşea cu ea numai seara (muncea zi-lumină) şi uneori îi spunea: Mergem în oraş să vedem o reclamă? Da, rîdea ea, abia aştept.

– Rîdea, dar cînd ajungeam, ca să nu mai ridice capul în sus să mă supere, se mulţumea să le privească de la distanţă şi din cauza asta privea drept în faţa ei, fără să se abată de la linie, ca o oarbă.

PASTA DE ROŞII SIMPLA – UNICA ŞI ADEVĂRATA TA CONSOLARE. ALEGE SIMPLA.

Luminile pîlpîiau şi aruncau pe faţa lui Ro desene bizare. Sonia nu fusese prea dusă la biserică. Mai concret, dacă Ro o ducea la aceeaşi biserică de paşte sau de crăciun, plictisindu-se de picturile revăzute de atîtea ori, Sonia ieşea în curte şi-şi rodea unghiile de plictiseală. Cînd stau toţi în genunchi, aplecaţi cu capul în jos pentru rugăciune, spunea ea, buzunarele sînt libere ca păsările cerului, trebuie să ai grijă să nu te duci cu bani în buzunar, caci te fac imediat şuţii. Eu însămi mă uitam la buzunarele celorlalţi, în timp ce stăteam aplecată, şi nu numai la buzunare, mă uitam la pantofii prăfuiţi ai bărbaţilor, la dresurile, uneori cu firul dus, care se iţeau de sub fustele femeilor.

Ro iese pe stradă si se uită atent la reclame. Ele, reclamele, erau martore ale sentimentelor lor, cuvintelor spuse şi mai ales a acelora care nu au fost spuse. Seara, în ochii Soniei străluceau toate luminile lumii, covorul roşu şi femeile cu rochii decoltate, strălucitoare, inelele cu smaralde şi diamante, bărbaţii puternici cu zîmbetul lor cuceritor şi costumele croite după linia trupului, maşinile de epocă pe care aluneca fin cîte un şal uşor parfumat, casele ca de turtă dulce cu gazon verde şi căţei care latră.

Într-o zi ea plecase, ca în imaginea aia cu vîrtejul care prinde uşor conturul unei feţe de bărbat: femeia e luată pe sus şi tîrîtă de lîngă iubitul ei dar ea nu se sperie, dimpotrivă, se încolăceşte pe norul de fum cu braţele şi picioarele ei incredibil de albe, zîmbind. Aşa plecase Sonia iar el rămăsese ca un cîine rebegit în ploaie, lîngă o maşină de la Romană, cum era în reclama de la The Star, cu un baton de ciocolată în mînă, pe jumătate mîncat de ea.
Ro trece pe bulevardul Dacia, merge mai departe spre Popa Tatu, ignorînd cu bună ştiinţă autobuzul 226. Nu avea chef acum sa simtă transpiraţia a douăzeci de oameni şi mai mult de atît, nu era în stare să le suporte feţele.

MASOCHIŞTII DRACULUI !

Ziua se strecura alene pe lîngă hipermarket, urcînd în sus pe Popa Tatu. Plouase şi ramurile încă verzi ale copacilor se aplecau şi se loveau de ceva nevăzut, simţit numai de ei, care-i făcea să scoată acel sunet ca un geamăt pe care Ro îl primea din plin în plex. Starea de mohoreală a naturii îi făcea însă bine. O frunză bălteşte aici, alte surate de-ale ei fac un joc, în bataia vîntului, lîngă faţa unui cerşetor întins lîngă gard care doarme dus, doi căţei privesc întrebător la insul ăsta căzut, da, căzut, şi Ro le mîngîie boturile calde primind la schimb dragostea lor. Deşi ştia că nu era nimeni în spatele lui, Ro se întoarce brusc şi ciuleşte urechea. Nu era nimeni în spatele lui. Ziua se întindea, cît era de lungă şi de inutilă. Lumina prea goală, prea reală. Înfiorător de… cum să-i spună? Reală. Ridicolă şi inutilă ca baticul unei femei căzut peste farfuriile de parastas. În dreapta lui, o femeie îmbrăcată în roşu îi zîmbeşte. Roşul atît de strălucitor, de carnal al buzelor ei îl face să tresară. Întinde mîna şi îi mîngîie obrajii. Femeia surîde în continuare, ţinîndu-şi mîna pe un şold. El se lipeşte de ea cu spatele încercînd să se gîndească la ce mai are de făcut în ziua asta care începuse prost. Poate că nu era o idee rea să mai iasă în oraş, eliberat de chingile calculatorului la care lucra zece ore pe zi. Sau poate mai bine ar fi fost să iasă undeva la ţară. Ce să facă cu ziua asta liberă? Dar cu cea de mîine? Sincer, n-ar fi făcut nimic. Nu-i spuneau nimic toate maimuţărelile astea. Se simţea bine că nu muncea, în rest…

-Ro, aruncă o bere încoace! Marian îşi sprijinise coatele pe fotoliu şi întinsese picioarele pe masuţă. Pînă la frigider trebuie să înfrunţi feţele dulcege şi bete ale unora pe care nici nu-i cunoşti, în plus te împiedici de ceva ce pare să fie un papuc iar covoarele de un maron aprins te ameţesc. Arunci cutia de bere la mare fix în palma deschisă şi încerci şi tu ceva după două cutii de bere care nu te mai încălzesc, de pildă un amestec tare căruia i-ai uitat denumirea, făcut de dj-ul casei. Aşa că dai din mîini încercînd să te faci auzit, să străbaţi acel culoar de rîsete şi voci pînă la Teo care sprijină balconul, înarmat cu licoarea magică care te va face să treci mai uşor peste această noapte. Să treci mai uşor prin viaţa ta, oricum. Teo îţi spune că eşti mai distrat în ultimul timp şi te prinde, apoi îţi povesteşte despre răsăritul la malul mării din vara asta, la Eforie şi cum îi place să simtă nisipul lipindu-se de corpul ei ud, cum se tăvăleşte sub cerul gol cu plăcerea furibundă a unui animal. Luna te scaldă generoasă în razele ei şi scaldă şi decolteul lui Teo în care ai vrea să intri pentru o vreme să uiţi de toate. Dar sînteţi prea buni prieteni pentru asta şi nu reuşeşti decît nişte vorbe aruncate parcă de altcineva, Teo te duce la baie şi te spală pe faţă cu apă rece, îţi trece mîinile reci prin păr, te pupă rece pe frunte şi te dă iar afară în balcon să te scalde lumina lunii rece. Marian apare înalt în uşă cu o prospeţime pe faţă pe care o invidiezi, crezi că ăsta e singurul sentiment de care eşti în stare acum, dar nu e aşa, eşti atent la mîinile reci ale lui Teo care-l prind de gît pe amicul tău, de fapt i se aşează pe umeri în ceea ce pare a fi un blues şi te încarci de o greaţă imensă care-ţi cere impetuos revenirea la baie. Acolo, aplecat deasupra veceului, înţelegi că toată zbaterea din seara asta a fost inutilă, că în general totul e inutil şi că tu nu mai vrei nimic. Ieşi uşor, aproape hoţeşte şi te întinzi puţin pe sofa, pentru o clipă doar. După un sfert de oră, o curvă proastă se aşează pe picioarele tale rîzînd şi te apucă iar senzaţia de greaţă înainte să-i explici că totul are o limită, că o să îmbătrînească proastă şi lungă cum e, că o să moară poate chiar în dimineaţa asta scăldată în razele soarelui care o arde pe-afară. Proasta nu înţelege şi încearcă să te gîdile, să-ţi facă plăcere, dacă stai bine să te gîndeşti nici nu îţi mai este somn şi trezit, într-un cot, un firicel de vină ţi se strecoară pe lîngă ochi ca un vierme cînd vezi faţa veselă şi nevinovată a moartei.

E degeaba, e inutil, te întorci la vechea ta luptă după ce moarta a plecat, sînt globuri albastre şi galbene care străbat spaţiul, într-o secundă intuiţia ta prinde un murmur ca de jale, murmurul durerii, ţi se pare ca acum ai înţeles tot, că sîntem guvernaţi, toţi proştii ăştia de legile durerii împoriva cărora nu ai cum să lupţi, ştii că acum eşti atît de întors în chestiunile vitale ca un copil care scurmă în ţărînă.
E o patină a soarelui acum pe care urci, o spirală caldă şi liniştitoare, acum ştii, ştii clar lucruri împotriva cărora te revoltai, dar revolta nu mai contează pentru tine, acum ştii şi asta te eliberează. Ţi-ai fi dorit să iei asupra ta tot, să te faci răspunzător doar pentru a exista cineva care să dea seamă, să fie toate lucrurile astea de undeva de unde să le poţi apuca.

Femeia îmbrăcată în roşu îşi prinde un trandafir la ureche, eşti atît de sfios că nu îndrăzneşti să-i iei mîna, ea îţi întinde tradafirul, tu îl duci la frunte, îl laşi să coboare pe buze. O prinzi de mijloc într-o îmbrăţişare relaxată şi apoi întinzînd braţul o laşi să alunece pe rîu, apa trece molcom peste pietre şi ea îţi şopteşte ceva, îi e foarte dor de tine şi tu nu poţi decît să zîmbeşti. Eşti prea liber în lumina soarelui care te învăluie, prea departe de tot.

Simţi un genunchi în coaste, e Marian care vrea să îţi facă cunoştinţă cu unul, Iulian. Tipul are un nas ca de uliu şi te priveşte foarte atent. Dar nu te ridici.

Pe lîngă căsuţele gri, pe străzile pietruite, aluneci şi tu ca şi ceilalţi. Aerul dimineţii este atît de tare că scoţi aburi cînd vorbeşti. Mergi aşa grăbit şi hotărît pe drumul pietruit ca atunci cînd erai copil, în drumul spre biserică, de paşte. Formezi, împreună cu mama ta şi cu fratele tău, o imagine grozavă: nu vă întrece nimeni, vreţi să luaţi paşte şi să vă întoarceţi repede înapoi ca sa ciocniţi ouă şi să vă înfigeţi în cozonac. Tatăl tău a cumpărat şi o pască rumenă şi pufoasă şi vă aşteptă moţăind în pat, cu mîinile sub pernă, în poziţia fătului.

Îţi încrucişezi privirile cu farurile unei maşini. Amintirile astea frumoase îţi fac bine. Vrei să mai rămîi. În jurul tău, se aude tot mai clar un murmur, zgomotul se amplifică, se aud de fapt nişte ţipete care te trag afară din această scorbură caldă. Deschizi ochii şi vezi braţele lui Marian ridicate asupra unuia, apoi pe unii grămadă peste Marian. Peste tine cade cineva, chiar peste stomac şi te face să vrei să vomiţi iar. Te ridici şi bîjbîi dar drumul spre baie e pavat cu intenţii bune. E Teo care tot încearcă să-ţi spună ceva, linişteşte-te Teo, te rog frumos. Ai vrea s-o iei în braţe şi să-i spui că totul o să fie bine. Simţi lichid cald pe umeri şi vezi pe cineva care umblă cu un ciob de sticlă în mînă. Se prea poate să fie Iulian cu care tu nu ai apucat încă să faci cunoştinţă. Conştiincios, încerci să deschizi drum spre baie, fără să te mai mire hoarda barbară. Dar eşti împins şi cazi peste masă, de data asta coastele, nu stomacul, îţi dau un frison violent. Palma ta a cazut deschisă peste cuţitul de friptură şi el, cuţitul, s-a strecurat mai bine, ca într-o mănuşă, în acest înveliş cald, atît de intim. Împreună aţi pornit să exploraţi lumea, să-i aflaţi cauza. Tipul din faţa ta cade, se prinde în cădere de picioarele tale şi e atît de jenantă situaţia. Lacrimile lui Teo se amestecă cu sîngele acelui ins pe care nu îl cunoşti. Nici n-ai şti ce să spui cînd cineva te aruncă şi pe tine jos şi pune genunchii peste pieptul tău, urlînd că te ţine acolo pînă vine salvarea.
Dacă te-ai putea întoarce iar pe străzile pietruite. Dar nu mai e posibil.

Nu l-ai omorît. Nu tu ai dat puternic în el. Teo e lîngă tine în salvare. La început, nu înţelegi nimic, apoi îţi doreşti cu disperare ca Teo să nu te mintă. Teo e bună şi te iubeşte.

Teo e prietena ta. Te poţi bizui pe ea. Farurile maşinilor din spate lasă pe hainele ei dîre de lumină şi îi vezi ochii, de obicei trişti, strălucind din cînd în cînd ca de-o veste bună, neaşteptată. Asta te înduioşează. Închizi ochii, extenuat.
Femeia în roşu e acolo, te primeşte în braţele ei şi adormiţi amîndoi.

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

  2. Ioan Bogdan Lefter

    Violeta Ion scrie pentru ca asa crede ea, ca oricine are la indemana un raft de carti si un mare buchet de dezamagiri poate sa le reverse fara grija limbii romane corecte, intr-un haos total. Femeia se considera suprarealista din afara si cat se poate de pamanteana in interiorul sau, mai peresus de ceillati, care macar, au mai citit si cate o carte de gramatica a limbii romane, limba in care se chinuie sa scrie si sa pacaleasca… VIOLETA ION Vai de scriitori, nu au concurenta !!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.