Stele verzi 11

Şi ai terminat prăjitura?

Întrebarea veni la ţanc, exact când el o termină cu adevărat şi când ea se întoarse, aşa cum promise, pentru a sta de vorbă cu el mai mult ca aseară.

Cina practic se terminase pentru ceilalţi pacienţi ai spitalului, dar nu şi pentru el, pentru care abia începuse. Toţi ceilalţi bolnavi plecaseră deja în saloanele lor, în afară de el, pentru care cina nici nu începuse cu adevărat. Până în acel moment, el îşi aduse de fapt aminte cum să mănânce şi cinase pe de rost din nou. Dar această rememorare gastronomică nu făcea propriu-zis parte din cina pregătită lui. În curând el va avea parte de o cină reală.

Da, am terminat-o, îi confirmă el cu scădere în glas.

Sper că ţi-a plăcut, îl avertiză ea să îi fi plăcut prăjitura.

Desigur, a fost excelentă.

Ea zâmbi mulţumită să vadă cum bărbatul pe care avea de gând să şi-l însuşească creşte constant în trupul acestui bărbat pe care îl îndopa ca pe un curcan conştient că este ticsit cu mâncare. Vedea cum începe să înţeleagă ce înseamnă ca un bărbat să aparţină unei femei şi ştia din ce în ce mai bine că el este acel bărbat din care bărbatul pe care avea de gând să şi-l însuşească se va dezvolta. Nu se înşelase nici aseară, după cum nici în această seară nu părea să se înşele.

Vrei să îmi spui, totuşi?

Ce anume?

De ce ai vrut să îţi iei viaţa, repetă ea ca un refren al unui cântec invizibil.

El se uită la ea şi, pentru o clipă, se miră să vadă din ce în ce mai multe goluri în albul ei impermeabil. Dar nu îi spuse nimic şi nici nu se alarmă şi nici nu trecuse cu vederea ce văzu că se întâmplă, în văzul său, cu impermeabilitatea albului ei. Tăcu din gură pur şi simplu şi nu mai spuse nimic în afară de ce bărbatul acela din el îi dădea oarecum ghes să spună.

Nu am vrut să mă sinucid, continuă el tăcerea, şi nu am vrut nici să îmi iau viaţa.

Ea se opri în locul pe care îl ocupa la auzul răspunsului său. Nu ştia, pentru prima dată, ce se întâmplă şi, tot pentru prima dată, imaginea bărbatului pe care avea de gând să şi-l însuşească devenea oarecum neclară, ca şi cum ar fi fost absorbită de fundalul pe care el, cu trupul său indezirabil, încă îl forma. Mă uit la el şi nu îl văd decât pe el, remarcă ea puţin contrariată de amestecarea celor doi bărbaţi în imaginea estompată a unuia dintre ei. Dar nu disperă cântecul ei invizibil.

Aş vrea să îmi spui dacă e vreo diferenţă, fredonă ea acelaşi vechi refren.

Între ce şi ce?

Întrebarea se pierdu pe loc într-unul dintre golurile din ce în ce mai impermeabile din albul ei intranzitiv.

Între a-ţi lua viaţa şi a te sinucide, preciză ea fără să ştie deja, pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, că i-a întins o capcană în care savantul din el ar vrea să îl prindă pentru totdeauna.

A, prinse curaj savantul din el, diferenţa există şi e foarte greu de explicat. Nu că şi existenţa ei ar fi la fel de greu de explicat… Cât despre această diferenţă secundară, aş avea imens de multe lucruri de spus…

Mulţumesc, dar nu e nevoie, i-o tăie scurt el, conştientizând poate pentru prima dată în viaţă că trebuie să abandoneze academismul său oniric dacă vrea să ştie, cu adevărat, ceva. De exemplu, dacă vrea să o ştie pe ea.

Nu este nicio diferenţă. Probabil că numai una morfologică, între o locuţiune verbală şi un verb de sine stătător…

Se opri brusc pentru că nu îşi dădea seama cine spusese aceste lucruri. Pesemne că el însuşi, fiindcă ea îl întrebă foarte natural care dintre cele două variante i-ar putea să îi pună mai mult viaţa în pericol.

Îi zâmbi să o audă întrebând aşa ceva şi se convinse că el însuşi spusese cu adevărat toate aceste lucruri, pentru că nu simţi nevoia să se stăpânească sau să se cenzureze nicio clipă.

Probabil că verbul e mai periculos, îi spuse el după ce se gândi un timp la întrebarea ei.

Şi de ce ar fi aşa?

Ea îl incită înadins şi ştia perfect ce face.

Probabil fiindcă verbul se termină mai repede de rostit şi după aceea nu îţi mai rămâne de făcut decât să îi pui în aplicare acţiunea.

Explicaţia lui îi traversă gândurile atât de vizibil, încât faţa i se ascunse în mod ciudat în chip.

Atunci e mai sigur să îţi iei viaţa. E mai lungă acţiunea înfăţişată şi, până să o întreprinzi, poate te răzgândeşti şi astfel scapi. Cel puţin ai mai mult timp să te gândeşti în timp ce o faci până chiar o faci.

Da, cred că ai dreptate, îi spuse ştiind prea bine că are dreptate. Stranie senzaţia pe care o avea, dar nu dorea ca ea să ştie că are perfectă dreptate. De aceea şi înmuie certitudinea prin credinţă.

Ştiu că am perfectă dreptate, spuse ea ca şi cum i-ar fi citit gândurile semnate indescifrabil în mintea lui.

El rămase tăcut şi, chiar dacă vorbi în continuare cu ea, nu mai spuse nimic în afară de noapte bună după ce şi cina însăşi obosise să tot fie cină de la intrarea ei în tură.

(va urma)