de Dumitru Radu Popa (USA)
for the English version, click here
– Hei, tu de colo! Umblă mai cu grijă cu cana aia!
Crezi că după ce crăpi nu mai e nevoie de ea?
Nu, hotărît lucru, nu eram convins că după ce crăp nu mai era nevoie de ea, nu eram convins nici de contrariu; dar întotdeauna mi se spunea să procedez cu grijă, să nu sparg, să nu murdăresc, într-un cuvînt, să nu stric ceva, ceva care ar putea folosi – eventual – altcuiva, altcuiva care s-ar găsi într-o bună zi în locul meu şi căruia i s-ar spune:
– Hei, tu de colo! Umblă mai cu grijă cu cana aia!…
Crezi că după ce crăpi nu mai e nevoie de ea?
De aceea mă întorc şi, apucînd cana de toartă, o învîrt de două-trei ori în jurul degetului arătător, apoi, ca şi cum aş fi distrat, îi dau drumul, prefăcîndu-mă foarte mirat de cele ce urmează.
Cana cade cu zgomot şi se sparge. Atunci îmi pregătesc tălpile pentru cele optzeci de lovituri, niciodată mai puţine sau mai multe, deşi în fiecare zi mi se spune că viitoarea abatere va fi şi mai aspru pedepsită. Nefiind prima dată cînd încasez cele optzeci de lovituri, nu aveţi de unde şti dacă mă doare sau nu. Eu nu vă spun, deci să continuăm. După cele optzeci de lovituri, mă încalţ şi mă tîrăsc cum pot pînă în colţul încăperii, unde mă prăbuşesc cu spatele sprijinit de zid. Paznicul şi ceilalţi doi ies trîntind uşa. Abia încuie, şi şeful, un ins de vreo două ori cît mine, se apropie, îmi cercetează mutra întorcînd-o pe o parte şi pe cealaltă cu vîrful sabotului, pe urmă trosneşte din degete ca un birjar şi-i spune unui cirac:
– Arde-l, mă, că-i prost!
Ăsta atît aşteaptă. Mă apucă de păr, mă ridică în picioare – de cînd repetă toată operaţia asta ştie că nu mă pot ţine singur pe picioare – mă sprijină de zid şi începe să-mi care la pumni pînă cînd nu mai simt nimic. Bănuiesc că-mi mai arde şi pe urmă vreo cîţiva. Cad la loc şi rămîn aşa, în starea asta de inconştienţă, ceasuri de vreme. Uneori mă mai trezesc noaptea bolborosind cîte ceva în legătură cu faptul că nu-mi găsesc spinarea sau mîinile sau picioarele şi adorm la loc. Mă trezesc abia a doua zi la vremea prînzului. Gardianul îmi întinde cana, eu beau puţin şi o pun pe marginea zidului. Nu prea are loc. Stă pe jumătate afară, dar nu cade.
– Hei, tu de colo! îmi strigă atunci gardianul. Umblă
mai cu grijă cu cana aia… Crezi că după ce crăpi nu mai e nevoie de ea?
Eu nu cred asta şi, în general, nu cred nimic. Toarta se roteşte de cîteva ori în jurul degetului meu arătător, apoi cana se sparge, urmează cele optzeci de lovituri, ameninţarea că data viitoare va fi şi mai rău, uşa trîntită, şeful care spune:
– Arde-l, mă, că-i prost!
Ieri a venit avocatul şi mi-a spus că totul e aranjat. Azi m-au scos, în halul în care eram, din celulă, m-au dus la tribunal. Avocatul a vorbit probabil un ceas – eu nu ştiu ce a spus, pentru că adormisem – m-au trezit abia după ce el terminase de vorbit. S-a ridicat judecătorul care mi-a spus că am fost pînă la urmă achitat, mi-au dat hainele şi am plecat acasă. M-am culcat, dar pe la cinci au venit doi care mi-au amintit că sînt chemat de urgenţă la tribunal. M-am dus, fireşte, m-am aşezat în boxa în care stătusem cu cîteva ceasuri mai înainte, cînd fusesem achitat. Gardianul – apărînd ca parte civilă – m-a acuzat de prejudicii aduse statului în valoare de 5 200 de căni sparte de mine în timpul detenţiunii. Procurorul a cerut patru ani de închisoare, avocatul a fost de acord, judecătorul a aprobat pedeapsa. Mi-au luat hainele, m-au dus înapoi în celulă, a venit gardianul, mi-a întins cana, am luat-o: poliţa e îngustă. Cana stă numai pe jumătate.
– Hei, tu de colo!
Una, două, trei, în jurul degetului arătător. Zdrang!
Cioburile zboară în toate părţile. Sabotul şefului se plimbă pe obrazul meu.
– Arde-l, mă, că-i prost!
Buf! Pumnul casapului sună înfundat în stomacul meu. Am luat un ciob în mînă. Nici nu trebuie să mă mişc: casapul intră singur cu gîtul în el. Voia să-mi aplice un cap în burtă. Casapul cade pe spate plin de sînge. E mort. Ciobul i-a tăiat beregata. Intră gardianul. Mă ia. La proces m-au condamnat la moarte. Mă urcă într-o maşină împreună cu alţi cinci. Ieşim din oraş. E frumos. Şi e soare. Se vede o pădure, mai încolo… Zîmbesc.
– Hei, tu de colo! Ce te hlizeşti?! Crezi că te-am scos la plimbare?
Eu nu cred nimic. Dar zîmbesc pentru că e, în fine, altfel. La dreapta se vede o cîmpie cu gropi. Cred că e poligonul pe care vom fi împuşcaţi. Coborîm. Toţi şase. Ne strigă pe nume, ne pune să numărăm din doi în doi. Nu iese bine; mai numărăm o dată. Ne aşezăm apoi la zid, dar mie îmi vine soarele drept în ochi. Dau din cap, mă încrunt: degeaba. Fac un pas spre dreapta: aşa e mai bine.
– Hei, tu de colo! Ce te foieşti atît? Crezi că avem prea multe gloanţe de stricat pe pielea ta?
Eu tot nu cred nimic. Ăia încarcă. Trag. Nu simt nimic. Mă uit în jur: ceilalţi cinci au căzut. Sînt morţi de-a binelea. A căzut fiecare cum a apucat: unul, cu o mînă înainte, altul, ghemuit… Mă arunc şi eu, dar nu se prinde:
– Hei, tu de colo! Te crezi la teatru? Ridică-te şi marş înapoi în maşină!
Mă duc. Ajungem la închisoare. Intru. În celulă e un miros oribil. Încerc să fac orice: merg la cinema, înot, cînt, citesc, dansez; fac orice aşteptînd o schimbare. Nimic. Rezultatul e acelaşi: intră gardianul cu cana. O iau. Fac ca de obicei.
– Hei, tu de colo!
Zdrang! Uşa trîntită.
– Arde-l, mă, că-i prost!
Buf! Nici o durere. Noaptea, caut o mînă, un picior…
În sfîrşit, trece. Mă trezesc cu cana în mînă.
– Hei, tu de colo!
Nimic. A doua zi.
***
4 thoughts on “A doua zi”