Nazar

de Andrew Kooman [Canada]

[Câştigător al Premiului Hobson pentru Ficţiune în 2004]

traducere din engleză: Laura Badea [masterandă MTTLC]

for the English version, click here

Scriu aceste rânduri pentru Nazar, a cărui limbă nu o vorbesc, şi pentru numele copiilor lui, pe care nu le cunosc. Scriu ca să înţeleg ceva. Dacă aş şti despre ce e vorba, nu aş mai scrie: dacă aş şti despre ce e vorba, aş fi altcineva, şi aş cânta în loc să scriu, un cântec lin despre un deşert fără nume şi despre lanurile de maci, pâine nedospită, nume de familie, orez cu curry şi oase de animal mici, şlefuite. Povestea lui, care a început înainte ca eu să mă nasc, înainte ca uscatul să fie separat de mare, e total diferită faţă de cea pe care am de gând să v-o spun. Începe cu un simplu gest şi cu un rânjet dinţos.

 

 

***

            Stând pe scaun, Nazar se apleacă în faţă şi îşi scoate mána din buzunarul pantalonilor. Pipăie cu degetul cusătura de la buzunarul băiatului, abia o simte din cauza bătăturilor de pe degete, rânjeşte.

            – Pakistan. Fabrică. Băiatul e tânăr, ca şi Aza.

            Băiatul rosteşte ceva, mult prea repede, ridică din sprâncene, zâmbeşte.

            Nazar îşi întinde degetul arătător şi pe cel mijlociu, formând un V, apoi le apropie, le depărtează iar, le închide.

            – Eu tai.

            Foarfece. Foarfece care ar putea tăia cel mai gros bumbac printr-o singură mişcare ascuţită, să treacă prin material precum  vaporul care transportase materialul peste mări, spre vest, spre Europa, spre Canada; ar trece prin mătase ca prin pâine. Foarfece care ar sparge sternul unui om dintr-o singură mişcare, şi i-ar străpunge inima, i-ar vărsa sângele, i-ar vopsi hainele un roşu întunecat şi minunat.

            – Da, îşi înclină capul, rânjind, mişcându-l de sus în jos, precum un copil. Da. Tai. Pe când trece prin litere, e din ce în ce mai convins, respiraţia-i se accelerează. Fabrică.

 

***

            Fabrica e o veche clădire militare, ce adăpostise tancuri până când fusese integrată în oraş. Patru ziduri, o podea netedă, o încrucişare de grinzi ce susţineau tavanul. De aici porneau tancurile blindate împotriva forţelor indiene din Kutch, prin noapte şi prin furtunile de praf, către război. Dar Nazar nu ştie acest lucru, nu ştie că muncitorii indieni aplecaţi asupra meselor în toată clădirea, cosând la maşină, sunt aceiaşi care luptau cândva împotriva tancurilor trimise chiar din fabrica în care lucrează acum.

            Mirosul dulceag de sudoare, corpuri omeneşti, şi vagi urme de balegă, nicotină, bumbac. La nouă dimineaţa, Nazar e deja acoperit de sudoare. Simte căldura venind dinspre trupul indianului de vizavi, respiraţia caldă ce iese pe gura omului, cu obrajii bombaţi precum un peşte. Broboane de sudoare pe faţa indianului. Picăturile se reunesc precum roua pe tulpina unei flori, apoi se rostogolesc de pe buză pe ţigara neaprinsă care îi atârnă în colţul gurii.

            De un an stă vizavi de Vickness, cosând pânzeturi. Au doar un cuvânt în comun. Namaste. Un cuvânt străin, pe care îl rosteşte din fundul gâtului, care aproape că se pierde pe după limbă; un cuvânt în loc de multe altele. Zeii din mine îi salută pe zeii din tine. În ţara lui, unii oameni ar considera acest salut o declaraţie de război. Pentru Nazar, e un semn de bunătate, un cuvânt adresat unui străin ce locuieşte într-o ţară mai sigură. Un cuvânt pe care îl va ţine în el, îl va inhala precum fumul de ţigară, îl va sufla apoi în inele ce se măresc pentru a umple lumea.

* * *

            – Ai lucrat într-o fabrică? Făceai pantaloni? Băiatul rosteşte lent întrebarea, îl scoate pe Nazar din fabrică, ani de sudoare, limbi diferite, nume noi care se agaţă de mintea lui precum o ceaţă.

             Nazar respiră în tăcere.

            – Haine şi – arată, îşi trece încă o dată degetul peste cusătura buzunarului.

            – A, buzunare. Băiatul face un V din degete, ca şi cum ar tăia.

            – Da. Tai. Buzunare. Apoi un zâmbet. Namaste. Muncă. Fabrică.

            Băiatul se gândeşte pentru o clipă, apoi spune:

             – Da. Namaste. Băiatul îşi uneşte palmele sub bărbie şi înclină capul, ca într-o rugăciune. Nazar zâmbeşte nebuneşte.

            – Da. Namaste. India. Pakistan. Cuvintele lui Nazar se topesc în hohote de râs, şi repetă urarea în tăcere.

            – Nazar, tu ai călătorit în multe locuri, spune băiatul, dar Nazar nu înţelege. Dacă s-ar uita la băiat, ar vedea că expresia lui se schimbase. Nu mai zâmbea. Buzele lui erau în poziţie neutră, retrase în obraji, ca o graniţă ce defineşte un alt teritoriu, separând nasul de buză, ţară de ţară, capul uşor întors, o axă pe care gravitează mirarea.

* * *

            Foc de armă. Ultimul sunet adevărat pe care şi-l aminteşte Nazar din ţara lui. O dâră de sunete de glonţ, metal pe metal, cartuşe căzând aproape de el, cum zace sub burta unui camion, cu nasul şi fruntea lipite strâns de pământ. O mitralieră automată, americană. Zgomotoasă, rapidă, eficientă. Nu sunetul rusesc, bâlbâit, ca de tinichea. Îşi întoarce capul, spre a-şi odihni obrazul pe pământ. Aude voci.

            Pashto. Cineva urlă nişte comenzi. În exploziile de lumină portocalie, Nazar poate distinge silueta unui om. Cu coatele pe şolduri, strângând arma cu o mână, cealaltă pe trăgaci, arma e o prelungire a corpului bărbatului, gloanţele sunt arsenalul său de cuvinte. Taliban. Alte focuri de armă. Picioare ce ridică în aer praf şi pământ între camion şi casă. Nazar se luptă cu dorinţa de a striga numele lui Aza. Îşi acoperă ochii băgându-şi iar faţa în pământ, se gândeşte.

            O bubuitură puternică şi un ţipăt al aerului. Trag mujahedinii! Încă mai există oameni care au curajul să le ţină piept talibanilor! Roata din dreapta faţă e perforată, iar camionul se apleacă înspre pământ, precum o cămilă care îşi îndoaie genunchii. Nazar ia o gură mare de aer, osia din faţă e la doar doi centimetri deasupra capului său, mirosul de cauciuc şi de benzină. În zăpăceala creată de focul de armă şi de explozii, Nazar nu îşi dăduse seama că piciorul său era ud. Dar acum simte cum benzina picură prin fisura în rezervor, pe piciorul pantalonilor săi.

            Un alt bocet în aer. Cealaltă roată din faţă geme, Nazar simte fâsâitul de aer cald pe piele. Cioburi de sticlă sar de colo-colo pe pământ, reflectând sub camion lumina focurilor din stradă.

            Nazar vede jumătăţile inferioare ale corpurilor soldaţilor, bărbaţi îngenuncheaţi ascunzându-se pe după roţile dezmembrate. Trei bărbaţi se pitesc în spatele capotei unui vehicul, înjură în gura mare, urlă unul la celălalt. Nazar trebuie să stea nemişcat, ca să nu fie văzut. Fatima şi copilul. Nazar trebuie să plece de acolo, altfel o grenadă sau un glonţ norocos va nimeri şi îl va arunca în aer, aprinzând rezervorul de benzină. Înjură în şoaptă că nu a ascultat-o pe Fatima.

            Pământul se cutremură. Mirosul de benzină, fum, gustul sângelui. Aza! În mijlocul schimbului de gloanţe, printre propriile urlete înăbuşite, Nazar strigă numele fiului său.

* * *

– Ţi-a plăcut în Pakistan, Nazar? Ţi-a plăcut să lucrezi în fabrică?

Tăcere. Băiatul încearcă din nou.

– De ce ai plecat din Afghanistan?

– Afghanistan? Nazar se gândeşte un timp. Frumoasă ţară.

– E frumoasă? De ce ai plecat?

– Da, frumoasă. Ţara mea.

* * *

            Aza merge încet în spatele tatălui său, cu braţele înfăşurate în jurul pieptului său gol, cu părul şi pielea ude. Ezitând, Nazar îşi înmoaie piciorul în apă, îl retrage imediat. Mult prea rece, dar frumoasă. Prima călătorie a familiei la râul Kokcha. Dintr-odată, e sub apă, luptându-se cu ea, dezorientat de furia albă a bulelor, inima bătându-i rapid în piept. Ab!

            – Abba! Pune picioarele jos. Poţi să atingi fundul apei.

            Nazar înghite încă nişte apă, îşi propteşte degetele de la picioare de pietrele de pe fundul râului, apoi stă în picioare. Îşi şterge apa din ochi în grabă, şi se uită cruciş la Aza, care scrutează de pe o piatră deasupra lui cu ochii mari.

            – Aza! Ştii că nu pot înota!

            – Nu e nevoie. Poţi să stai în picioare. Aza îi răspunde lui Nazar aproape sfidător.

            – Aza…

            Nazar se opreşte. Copilul are obrajii înroşiţi, capul plecat.

            – Ȋmi pare rău, tată.

            Nazar loveşte suprafaţa apei cu pumnii, se apleacă şi începe să râdă.

            – Chiar că o să-ţi pară rău, spune Nazar, în timp ce îşi trage braţele afară din apă, creând o maree care îl udă fleaşcă pe băiat.

            Aza râde şi el, se scutură de apă. Se lasă pe vine şi sare pe Nazar de pe margine, îl trage sub apă, şi îl învârteşte ca pe un crocodil.

            Ies la suprafaţă, gâfâind, Nazar îşi şterge ochii de apă, scuipă apă. Printre picăturile de apă, îi face cu ochiul Fatimei, care stă desculţă pe marginea apei şi se uită la el. E gravidă, frumoasă.

            Aza îşi arcuieşte braţul deasupra capului şi îl aduce către apă, ca să stropească, dar Nazar îl apucă de încheietura mâinii şi îi ţine braţul în aer:

            – Laaaa!

            Fatima se uită sever la el, luptându-se din greu cu impulsul de a zâmbi.

            – Hai. Trebuie să mănânci şi să stai cu bunica.

            – Na’am.

            Când Fatima se întoarce şi se îndreaptă către mama sa, care stă pe o pătură, cu mâncarea de prânz, Nazar îi scufundă capul lui Aza sub apă, apoi sare iute pe marginea apei.

            Fatima se opreşte şi clatină din cap.

            – Doi copii. Ai grijă, Nazar, curând va fi mai mare decât tine.

            – Imposibil. Dar ştie că Fatima are dreptate.

            Aza tuşeşte apă şi îşi desfundă o ureche cu mâna.

            – Insha’allah, zice el cu ochii închişi, în curând o să te depăşesc.

Insha’allah.

 

* * *

            – Ai învăţat limba când erai în Pakistan, Nazar?

            – Pakistan.

            – Ştii multe limbi. Afghană, pakistaneză, acum engleză.

            – Engleză? Puţin. Prost.

            – Nu, Nazar. Te descurci foarte bine. Trebuie doar să exersăm.

            – Da, să exersăm.

            Băiatul pune capacul markerului şi se îndepărtează de tablă.

            – Engleză. Nu bine.

            Băiatul ridică din umeri şi zâmbeşte.

            – Afghanistan, slujbă. Scump, bani. Nazar îşi apropie arătătorul de degetul mare, le freacă unul de altul pentru a sugera ideea de bani. Canada. Nu engleză. Bani nu scump. Nu slujbă. Nazar ridică din umeri, resemnat.

            Băiatul zâmbeşte, revine la tabla de scris şi spune:

            – Păi atunci, trebuie să mai exersăm.

* * *

            Nazar lasă să cadă ceea ce căra, atunci când observă pata de rugină de pe fuzeta roţii. Îşi trece degetul peste marginea petei. Cad bucăţele de rugină. Nazar îşi scoate briceagul şi răzuie în jurul marginii petei de rugină, cu precizia unui chirurg. O gaură urâtă, infectată precum o rană deschisă. Nazar îşi bagă degetul în mijlocul găurii, scoate cioburi de rugină, rămăşiţele sângelui şi puroiului. Suflă uşor cu buzele resturile de murdărie şi moloz.

            – Yasar, trebuia să torni smoală aici. Pata se va mări. Se va întinde, ca lepra. Lah!

            Nazar ia pe umăr sacul de amestec de ciment, merge în spatele camionului şi îl aruncă pe punte. Yasar doarme, sforăind la soare. Se odihneşte deasupra celorlalţi saci, pe care Nazar i-a ridicat mai devreme, câte cincizeci de kilograme o dată. Nazar târăşte sacul prin camion şi îl ridică deasupra capului.

            – Yasar, dacă nu te trezeşti şi mă ajuţi, o să trântesc asta pe burta ta grasă. Apoi o să te amestec cu restul cimentului.

            – Dar mă doare spatele, Nazar.

            – Mişcă-te. Nazar dă drumul sacului. Yasar abia se fereşte. Tu poţi să încarci mere. Doar pe astea le mai avem de transportat. Yasar zâmbeşte larg şi îşi linge buzele. Am zis să le încarci, nu să le mănânci.

            – Nazar, prea exagerezi. De ce nu te relaxezi puţin? Mâncăm nişte mere…

            Nazar ştie că, dacă Yasar începe să mănânce mere, nu va mai lucra.

            – O, merele paradisului. Yasar se bate cu mâna pe burtă. Dă-mi doar şapte virgine cu sânii ca aceste mere, şi mă voi odihni bine în viaţa de apoi, prietene.  Alhamdulillah.

            – Eşti un om rău şi leneş. Nazar scoate limba la Yasar. Vom mânca un măr fiecare când ne întoarcem de la Charikar, cu camionul gol.

* * *

            – Şi în Afghanistan, tot într-o fabrică ai lucrat?

            – Fabrică?

            – Da, în Afghanistan?

            – Nu, camion. Eu condus. Nazar învârte de un volan imaginar.

            Băiatul şi-l imaginează pe Nazar la volan, conducând pe drumurile prăfoase din Afghanistan.

            – De ce nu ai mai condus camionul?

            – Oprit? Nu ştiu.

            – De ce ai lucrat în fabrică, în Pakistan?

            – Pakistan? O. Talibani, spune Nazar, plescăind din limbă. Cumplit, cumplit. De câte ori rosteşte cuvântul, clatină din cap.

            Băiatul stă pe scaun, cu ochii pe Nazar, aşteaptă.

            – Cumplit. Nu mai rânjeşte, ci se încruntă. Armă. Taliban. Afghanistan. Nazar arată cu degetul spre înainte. Pakistan, Canada.

            Băiatul dă din cap, formând semnul unui pistol cu degetul mare şi cel arătător, dar Nazar se apleacă spre el şi cuprinde cu mâinile simulacrul de armă al băiatului.

            – Nu, nu, clatină din cap, punând cu calm mâna băiatului pe masă. Nazar plescăie din limbă şi îşi clatină capul. Cumplit, cumplit.

* * *

            Yasar doarme. Nazar a făcut destui bani cu acest transport, ca să îl poată plăti pe Yasar pentru ajutor, şi au rămas destui bani pentru ca familia să supravieţuiască o lună în Pakistan, până când va găsi el de muncă. Ciment, mere, cherestea şi pânză – destui bani pentru o lună!

            Nazar vrea să-şi închidă ochii în întuneric, să aţipească, să se odihnească şi să găsească puterea de a o urma pe Fatima în Pakistan. Conduce mai departe, se forţează să ţină ochii deschişi, şopteşte o rugăciune în sunetul motorului camionului, radioul, anvelopele pe drumul nepavat. Nu se mai certaseră niciodată, cum au făcut-o cu câteva seri în urmă. Fatima neînduplecată, neînfricată, frumoasă. Nu vreau să aduc pe lume un copil în Afghanistanul condus de talibani! Mai bine mor!

            Vrei să pleci în exil, să părăseşti ţara asta tocmai pentru Pakistan? Dar Nazar ştie că asta trebuie să facă. Radioul îi întrerupe gândurile, amintindu-i că e la volan, pe un drum, într-un camion, noaptea.

            În loc de muzică, o voce, o voce adâncă, o pronunţie clară, cu silabe puternice: Oraşul Kabul e sub autoritatea talibanilor. Allah i-a eliberat pe locuitorii Afghanistanului de nedreptate şi teamă, prin eforturile slujitorilor săi. Alianţa războinicilor malefici care se opuneau voinţei lui Allah a căzut. Continuarea rezistenţei va fi întâmpinată cu forţă şi învinsă. În efortul de a înăbuşi rebeliunea, toţi robii lui Allah vor da dovadă de loialitate, şi vor ajuta talibanii să pună capăt neliniştii în Afghanistan. Toţi cei care deţin arme, muniţii, vehicule de transport şi dorinţa de a lupta trebuie să se alăture talibanilor spre a desăvârşi eliberarea afghanilor, pentru gloria lui dumnezeu.

            Nazar iese de pe drum şi frânează. Yasar e proiectat în faţă şi înjură în gura mare, dar Nazar îşi duce un deget la buze şi arată spre radio.

            – Şşş… ascultă.

            … toţi cei care se opun voinţei talibanilor vor fi consideraţi trădători, şi vor fi trataţi ca duşmani ai lui dumnezeu.

            Nazar se apleacă şi opreşte radioul.

            – Stai…

            – Nu, trebuie să ne gândim.

            Yasar coboară fereastra din dreptul său. Cei doi tac.

            – Trebuie să mergem în Pakistan.

            – Yallah, habib! Eşti nebun, nu i-ai auzit? Ne vor prinde şi ne vor ucide.

            – Nu ne vor prinde.

            – Nazar, ai auzit ce le fac aceşti oameni prizonierilor? Îi umilesc, îi torturează, le taie organele până ce îi rogi să te omoare.

            – Yasar, Fatima e déjà în Pakistan. Insha’allah. A plecat azi noapte la Khyber, cu fratele ei, Mahir.

            – Dar, Nazar, ei controlează déjà graniţele. Oricine încearcă să plece va fi întors din drum.

            – Nu şi Mahir, sau Fatima. Ea mă aşteaptă până mâine seară în Khyber, cu bunica ei. Dacă eu nu sosesc, se vor strecura peste graniţă noaptea.

            – Aza?

            – Mă aşteaptă în Kabul, ca să mă ajute să încarc camionul.

            – Deci ai déjà un plan,  şi pe mine nu m-ai inclus.

            – Yasar, te cunosc. Nu o să pleci, nu poţi să pleci. Fatima m-a implorat să nu fac asta, dar l-am ţinut pe Aza în Kabul, ca să mă ajute să încarc repede camionul, dacă e necesar. Aveam de gând să spunem că ducem un transport la graniţă, dar nu şi să ne oprim, voiam să trecem în Pakistan.

            Yasar râde, îşi şterge o lacrimă şi se întinde după ţigări.

            – Nazar. Yasar scoate un nor de fum în cabina camionului. Tu ştii că nu poţi nici măcar să minţi că eşti bolnav în timpul Ramadanului. Râde iar. Frate, – suflă fum şi priveşte pe fereastră. Cabina e plină de fum, de  fâşii dulci şi cenuşii de aer ce fusese cuprins de căldura corpului lui Yasar, cu puţin timp în urmă.

            – Ȋnainte de toate astea, voiam să ajungem la graniţă înaintea lor.

            – Nazar, Nazar, Nazar. Yasar scoate braţul pe fereastră şi aruncă ţigara, un arc de lumină portocalie colorează întunericul, apoi se stinge pe sol. Nazar îşi ţine respiraţia, aşteptându-l pe Yasar să vorbească din nou.

            – O să conducem spre Kabul, o să-l găsim pe Aza, o să vă strecurăm în Pakistan. Tu condu. Eu o să mă gândesc. Ia o ţigară.

* * *

            Băiatul întreabă din nou. În cele din urmă, Nazar se uită la el şi îşi dă seama că băiatul I se adresează.

            – Ce face soţia ta?

            – Soţie? A, bine.

            – Când se va naşte copilul?

            Nazar se preface că nu înţelege.

            – Copil. Băiatul îşi face un cuib din braţe la piept, le mişcă înainte şi înapoi, apoi ridică din umeri şi spune: copil, când?

            Nazar îşi ia mâinile de pe birou şi numără trei degete pe mâna stângă.

            – Trei luni? Cred că eşti tare bucuros. În trei luni, o să ai un copil canadian! Băiatul ţine mâna întinsă, cu degetele în sus, formând semnul victoriei. Un copil Canadian, şi déjà ai o fiică afghană. În curând o să ai doi copii, câte unul din fiecare ţară.

            Nazar imită zâmbetul copilului.

            – Da, spune, doi copii.

* * *

Yasar conduce. Nazar bate cu degetul pe bord şi fumează. Ţine pachetul de ţigări întins către Yasar.

– Nu, tu ai nevoie de ele.

Nazar îşi închide ochii, expiră cu putere.

– Relaxează-te, Nazar. O să vorbesc eu. Tu stai liniştit, nu e nevoie să spui nimic. Au ajuns déjà în Kabul, unde n-au auzit lupte, nici nu au văzut picior de taliban. Oprim numai dacă trebuie, dacă ne ordonă cineva. Dacă ajungem până la casa ta, încărcăm camionul repede, apoi tu şi cu Aza vă ascundeţi printre încărcătură. Cu mila lui Allah, ne vom descurca. E un camion mic.

Străzile sunt tăcute, doar sunetul motorului camionului. Sunt la casa lui Nazar acum, camionul aşteaptă în întuneric. Aza se strecoară dintr-o umbră, şi îşi îmbrăţişează tatăl. Nazar ţine degetul la buze. Băiatul dă din cap, indică un punct în spatele lui. Agitaţie pe stradă. Aza dă de înţeles că trebuie să ia ceva din casă.

Yasar şopteşte:

– Ia tot ce poţi, trebuie să încărcăm cât mai repede cu putinţă. Bărbaţii se apucă de treabă, aruncând repede în camion merele, lemnul, pânza pe care Aza le pusese lângă casă.

– Nu, Nazar, nu e timp de ciment, trebuie să plecăm acum, cu ceea ce avem. Mergi la camion! Nazar e lângă camion, Aza e încă în casă.

– Aza! Acum plecăm!

Băiatul iese afară din casă, cu dhombra tatălui său. Ţine instrumentul de gât, aproape de corpul lui.

– Voi doi! Ce faceţi? Un soldat e foarte aproape de Yasar, cu arma ridicată. E camionul vostru? Yasar dă din cap. Avem nevoie de el, ca să transportăm luptătorii spre centrul oraşului. Acolo sunt rebelii care ni se opun.

– Dar mi s-a ordonat să transport provizii spre graniţă, pentru soldaţii de acolo. Tocmai plecam.

Soldatul se uită la instrument, apoi la băiat. Aza lasă în jos dhombra, o ascunde în spatele corpului său. Graniţă? Soldatul îl miroase pe Aza. Arată-mi proviziile voastre! Soldatul se îndreaptă înspre vehicul, iar Nazar, din locul de unde îl urmărea, cade la pământ şi se rostogoleşte sub camion.

Soldatul observă mişcarea.

– Cine e? Îndreaptă arma către camion.

Focuri de armă! Ţipete din spatele casei, comenzi urgente! Adăpostiţi-vă! Inamicul are mitraliere!

Soldatul se îndepărtează de camion, îndreptându-se spre focurile de armă din stradă, cu arma încă ridicată.

– Avem nevoie de vehiculul vostru. Acum, trebuie să ne folosim de el şi de casa voastră ca acoperire. Grăbiţi-vă! Soldatul îl trage pe băiat în spatele casei. Yasar se ascunde în spatele zidului de ciment, în timp ce o explozie zguduie strada.

Mai multe focuri de armă. Bărbaţi aleargă spre ei, pitiţi, siluetele corpurilor lor abia se văd în întuneric. Gloanţe nevăzute perforează casa de ciment în spatele căreia se ascund Yasar şi Aza, împreună cu soldaţii talibani.

– Aici luptăm!

De sub camion, Nazar urlă când vede explozia. O grenadă face o gaură în zidul estic al casei sale. Şrapnelul exploziei îl taie pe Yasar şi pe doi dintre soldaţi. Aza nu se mai ţine pe picioare. Explozia e urmată de focuri de armă. Aza se târăşte de-a buşilea, dezorientat, sângerând.

Nazar iese de sub camion, ca să ajungă la fiul său. Înainte ca el să iasă de sub burta camionului,  Aza se întoarce, se uită la tatăl său, îi întinde o mână. Aza încă mai ţine instrumentul sub braţ. Nazar se opreşte, îngheţat. Corpul lui Aza se mişcă spasmodic în lumina casei incendiate. Spatele îi este ciuruit de gloanţe, sângele îi tâşneşte din piept, precum o violentă fântână arteziană.

Aza se leagănă şi cade în genunchi. Îşi întoarce corpul spre a apăra dhombra, în cădere. Şase sau şapte soldaţi trec de el, nepermiţându-I lui Nazar să îşi vadă fiul în agonie. În jurul camionului, aceştia ridică praful, cad în genunchi, trăgând înspre rebelii care sunt încă nevăzuţi. Prins sub camion, cu faţa la pământ, incapabil să gândească, incapabil să se mişte, Nazar simte mirosul de benzină şi îşi aminteşte de chibriturile din buzunar.

* * *

– Eşti tăcut azi. Băiatul stă vizavi de Nazar, încurajându-l din ochi.

Cu mâinile în buzunare, Nazar se uită în gol la bucata de covor dintre pantofii săi.

– Despre ce vrei să vorbim, Nazar?

Băiatul îi urmăreşte privirea lui Nazar, spre spaţiul dintre picioarele acestuia, dar nu poate să vadă mai departe, nu poate distinge detaliile împletiturii strânse. Nazar nu îi spune băiatului cum e să porţi pe limbă ruşinea unui nou grai, cum e să fii ca şi surdo-mut într-o ţară nouă, şi totuşi să poţi vedea. Cei doi tac.

Băiatul îşi scoate ochelarii şi se freacă la ochi cu palmele. Trage un scaun aproape de Nazar, se aşază şi respiră adânc. Când Nazar se uită în sus, băiatul zâmbeşte.

– Spune-mi ceva, ceva frumos despre ţara ta.

Nazar clipeşte, nu zice nimic. Băiatul începe să repete întrebarea, dar Nazar deschide gura să vorbească. După câteva momente de tăcere, un zâmbet sparge marginile buzelor lui Nazar.

– În ţara mea sunt mere foarte, foarte frumoase.

Copyright © 2004 by Andrew Kooman.  All rights reserved

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » NAZAR

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  3. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.