Iepurele lui Flaubert

de  Gheorghe Recheşan [România]

[Finalist al competitiei HBO-Tiff 2010]

for the English version, click here

 

Flaubert avea un iepure. De fapt o iepuroaică nubilă, cu blana pufoasă, de nuanta scortisoarei genuine, ceyloneze.

Măturin, băiatul grădinarului, care-i plivea morcovii, o botezase Emma, cu doi de „M”. O privea cu jind, în timp ce-i îndesa sub boticul roz cotoare fragede de varza: ”ce terină gustoasă ar ieşi din măruntaiele ei”…

Gustave era furios. Scria asiduu, asudând abundent, perle mici de transpiraţie îi broboneau chelia incipientă, încadrata cu mese de păr mătăsoase, cârlionţate, la romanul său cu madam Bovary.

„Emma c’est moi”, ofta el, înmuindu-si pana în călimara grea din bronz patinat cu modele antice înfăţişând „boschetul lui Ciprys”. Scria câte un cuvânt pe noapte, cizelîndu-şi cu greu povestea. I-ar fi plăcut să scrie despre corsari, dame perverse cu corsaje de mătase, odalisce şi baiadere, sau să-nsaileze fastuos din pană orgii, violuri, orori, legături incestuoase, să aibe neruşinarea unui casanova provincial, sau măcar un nas îndrăzneţ asortat la o barbă de conchistador hrăpăreţ. Toate astea îi treceau fumigînd pe lângă tâmple, în timp ce o privea gânditor pe Emma care producea căcăreze brune, lucioase, risipite cu graţie pe duşumeaua coteţului ei de celibatară. Degeaba îşi ţinea manuscrisele sub cheie, departe de privirile indiscrete, misterul ermetic al imaginaţiei sale fusese spulberat de un puştan roşcovan, frust şi semianalfabet. Drept răzbunare, plănui s-o repudieze pe iepuroaica ori să-şi compromită eroina. Când scăpă din coteţ, Emma îi rodea papucii din molton prăzuliu. Degeaba o uşuia menajera, madam Cruchard, cu mătura, din bucătărie în vestibul, din vestibul în biroul de lucru, din birou înapoi în vestibul, Emma reuşea, pofticioasă, să roadă obiectele personale ale lui Flaubert : galoşii, bretelele preferate, umbrela, bastonul de trestie cu măciulie de argint, etuiul pentru pipe, cordonul halatului de mătase ecru, ba chiar şi izmenele de flanel gri pe care le purta în serile răcoroase de vară. Dacă i-ar fi ros şi fesul cartaginez cu pampon roşu, Gustave ar fi comandat doamnei Cruchard, la cină, o friptură de iepure „a la midi”, cu mult cimbru şi sos béarnez de usturoi. Deocamdată se mulţumea să o condamne la castitate forţată şi să-i facă educaţia sentimentală, percepte pe care ea, rozătoare galeşă şi neobrăzată nu le pricepea defel.

Într-o seară de august târziu, cam după recoltarea coacăzelor, Flaubert sta posac în camera sa de lucru, în faţa biroului decorat cu inserţii din carne roşcată de palisandru.. N-are chef de melancolia maladivă a Emmei Bovary. Reciteşte pe sărite pagini din jurnalele sale de călătorie :

*

„Vineri 2 martie, Latfeh

Case de lut, mlaştini, pâlcuri de palmieri. În faţa noastră o câmpie foarte verde, cu brazde de pământ negru, locuri de-abia ieşite de sub apă, care se desprind şi contrastează cu verdele uniform ca nişte pete de cerneală de China. Mă-nchin ţie, pământ negru al Egiptului, te invoc, o Isis…

Sâmbătă 3 Giseh

Abu-el-Hul, părintele spaimei, Sfinxul. Nisip. Piramide. Totul e cenuşiu şi învăluit într-un roz puternic; cerul este de-un albastru fără pată, vulturii se rotesc plutind încet în jurul vârfului Piramidelor…

Joi 14, Fayum

Mănăstire. Cafeneaua „Favorisca”. Doi nemţi în redingotă mirosind a rachiu. Un ienicer, Saba-Rahil, un omuleţ vioi, ne aduce pahare cu acadele. Seara vorbim despre sfântul Augustin, despre Arie şi Atanasie. Băiatul ienicerului ne aduce, cu multă graţie, ciubuce. Ca să-şi ispăşească păcatele, călugării îi porunceau, drept penitenţa să le măture chiliile cu limba.

Îmi petrec noaptea scărpinându-mă şi ascultând urletul câinilor.

Miercuri 21, Manfalut

Bazarurile miros a cafea şi a lemn de santal. Dăm la o cotitură neaşteptată a unei străzi de cartierul almeelor. Strada se înconvoaie uşor; case de lut cenuşiu, nu mai înalte de patru picioare. La stânga, cum cobori spre Nil, un palmier. Cer albastru. Femeile stau în faţa uşii pe rogojini… veşminte în culori deschise, îmbrăcate unele peste altele, fluturând în vântul cald; negrese în rochii albastre, galben viu, trandafirii, roşii, contrastând cu nuanta pielii; şiraguri de piaştrii atârna până la pământ, obraji crestaţi în lung cu un cuţit înroşit în foc, de obicei câte trei tăieturi pe fiecare obraz..

Vineri 14, Seik-Abadeh

Ruine de marmură, o baie arabă. Nişte beduini ne oferă nimicuri. O fetiţa roşcată, cu fruntea mare, cu ochi frumoşi, cu nasul usor turtit şi nările palpitând. Altă copilă, brună cu un profil drept, sprâncene minunate, buze subţiri. Ce fantezie magnifică, ce tablou încântător, dar unde o fi pictorul care să o surprindă!

Duminică 16, Menieh

Nisip, ruine, călugării copţi vin să ne ceară bacşiş…”

Gustave adoarme în fotoliul cu fundul de plus umed de transpiraţie. Emma ronţăie sârguincioasa paginile în care madam Bovary se dăruieşte pentru prima dată amantului.

Fluturi cu aripi de şofran se lovesc de sticla lămpii.

Madam Cruchard sforăie pe un scăunel în bucătărie. Visează un sufleu de napi dulci, înăbuşiţi în mult unt şi un firicel de salivă i se prelinge pe bărbia dolofană şi picură vâscos pe gulerul de olandină apretată. Când e trează îi pute gura şi mestecă pastile de mosc, ca să-şi împrospăteze respiraţia. Înaintea ei, cheile casei erau pe mâna Toinettei, o fată cu obrajii în văpăi, grasă şi vorbăreaţă. Flaubert, sensibil la odori, temându-se de curent şi de gripe, a concediat-o pentru că îi miroseau mereu axilele a varză alterată.

Maturin, în podul casei, culcat pe o saltea fosnitoare de paie, se masturbează frenetic, păstrând pe retină imaginea Emei Pointu, o fetişcană nurlie, slujnica parohului, pe care a surprins-o rugându-se goală, învăluită doar în răsuflarea nopţii.

Dincolo de chioşcul de la Croisset, pe craca unui platan, o striga buhaie languros şi lugubru.

Emma a murit într-o altă toamnă, la vârsta de cinci ani, în urma unei indigestii cu pastile de mosc sau tulpini crude de anason. Cel puţin aşa a bănuit madam Cruchard, gustând atentă, cu vârful unei furculiţe din cărniţa puternic aromată. A gătit-o flambată la frigare, cu garnitură de trufe şi sparanghel în sos olandez, dar carnea nu a fost comestibilă Venise doctorul Achille la cină, fiindcă Gustave acuza inflamarea unei amigdale, sau febră denga. Era pe vremea când terminase corecturile la Salammbo.

Flaubert avusese un iepure, mai exact o iepuroaică.

Aurore Dudevant, înainte de a purta pantaloni, avea un drăgălaş caniche alb, cârlionţat şi tare ghiduş. Nu-l chema Chopin, nici Alfred, nici Eugéne, ori Prosper. De fapt nu-l chema nimeni, dar poate ea ar fi vrut sa-l strige Honoré. Mai târziu când a devenit George Sand, a primit în dar un bărzoi. N-a îndrăznit să-l boteze Gustave, Flaubert era neobişnuit de cast, foarte suspicios şi se temea de curent, chiar în zilele caniculare de vară.

Picasso se ataşase de un ogar afgan, pe nume Kazbeh, care a trăit mult şi pe care l-a înmormântat cu mare pompă.

Dali purta un furnicar în lesă, pe care-l plimba peste tot unde se ducea.

Evlya Celebi, călărea o cămilă mehari de culoarea sării, care călca într-o săptămână distanţa de la Adrianopole până la Timişoara, fără să obosească.

În cabina sa de teatru, Sarah Bernardt ţinea un şoricel alb, care alerga neobosit pe o roată, deşi era şchiop. În portretul făcut de Nadar, ea seamănă cu o berberă tânără şi misterioasă.

Camille Claudel avea o pisică gri-albastruie.

Isabelle Adjani are ochi albaştrii.

Eu nu am niciun animal de companie.

* Gustave Flaubert, Jurnal de călătorie pe Nil, 1849-1850

4 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » FLAUBERT’S HARE

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Sticky: Notă Editorială

  4. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *