Umberto Eco. O biografie [I]

[fragment]

de Michael Nerlich
traducere din limba germană & prezentare de Daniela Micu

Michael Nerlich (n.11 martie 1939 în Germania, la Brandenburg an der Havel) este erudit romanist german, poliglot şi traducător în limba germană al lui Molière, Diderot, Stendhal, Gide, Aragon etc. A studiat germanistica, romanistica şi istoria artei la Hamburg, Köln şi Bonn, dar şi la Paris, Salamanca şi Madrid, unde îşi susţine doctoratul cu o teza despre receptarea poeticii lui Aristotel în Spania. Prima sa publicaţie a fost El Hombre justo y bueno. Inocencia bei Fray Luis de Leon (1966), o carte a cărei temă este persecuţia evreilor de către regii catolici. În acelaşi timp, împreună cu Jakov Lind, s-a pronunţat prin intermediul revistei avangardiste Akzente împotriva experimentelor literare care nu au la bază un substrat profund. Până în prezent şi-a exercitat funcţia de profesor la diferite catedre ale unor universităţi importante din Germania şi Franţa. În 1975, fondează împreuna cu soţia sa, Evelyne Sinnassamy, revista bilingvă „Lendemains”, dedicată studiilor comparate despre Franţa, al căror nume aduc un omagiu Rezistenţei franceze, şi care apar astăzi la editura Gunter Narr. Revista combină abordările literare şi filologice cu cercetări de istorie şi ştiinţe sociale, dar şi cu articole despre actualitatea franceză şi relaţiile germano-franceze.

Creator al conceptului de iconotext, aplicabil obiectelor hibride în interiorul cărora interacţiunea dintre text şi imagine este singură aptă să producă sensul, naraţiunea, emoţia, valoarea estetică etc. Cartea sa Apollon et Dionysos ou la science incertaine des signes (1989) a fost punctul de plecare pentru un dialog cu Umberto Eco, ceea ce a dus la realizarea unui proiect foarte important: prima monografie în limba germană despre Umberto Eco. Umberto Eco. Die Biographie a apărut anul acesta la editura A. Francke din Tübingen. Textul de mai jos reprezintă traducerea primei jumătăţi a capitolului cu care se deschide această carte dedicată scriitorului italian. [D.M.]

Copilărie în Italia fascistă [I]

Naştere şi familie – 1932. Anul naşterii lui Eco, sau Mussolini, bărbatul providenţei divine – Fascism pentru copii – Umberto Eco Balilla

Naştere şi familie

Este de necontestat că Umberto Eco se numără printre cei mai cunoscuţi scriitori în viaţă ai timpului nostru şi, fără îndoială, Eco nu ezită şi nici nu a ezitat vreodată să apară în public, în mijlocul oamenilor, pentru a lua cuvântul şi poziţia nepărtinitor şi bombastic în toate problemele arzătoare, care îl mişcă. Da, în Italia sute de mii de cititori ai lui Eco aşteptau, la început săptămânal, acum o dată la paisprezece zile, să apară comentariile sale politico-socio-culturale pe teme actuale, sub titlul-glosă Bustine di Minerva în revista L’Espresso din Roma. Pe scurt: Eco este indispensabil din conştiinţa de zi cu zi a contemporanilor italieni, dar şi din cea a publicului din întreaga lume. Cu atât mai impresionant este cât de bine a înţeles această personalitate a vieţii publice culturale şi politice să-şi conserve sfera privată şi să-şi ferească familia germano-italiană de presa de scandal, şi este cu atât mai remarcabil cu cât, nu rar oameni ca el, care provin din medii simple şi ajung să fie celebri, nu pot să reziste tentaţiei de a-şi face publică viaţa privată.

Umberto Eco se naşte pe 5 ianuarie 1932 ca fiu al triplu veteranului de război Giulio Eco, librar, şi soţia acestuia Giovanna Bisio, numită şi Rita, în Alexandria piemontică, oraşul pălăriilor „Borsalino”. Tatăl Giovannei, de profesie croitor, murise deja în 1918 de gripă spaniolă. Tatăl lui Giulio a fost – după spusele lui Umberto Eco – un copil abandonat, care a primit după tradiţia iezuită de la un slujitor al comunităţii numele E(x) C(oelo)O(blatus) (dăruit din cer). De profesie tipograf, şi după pensionare legător de cărţi, tatăl a treisprezece copii, abia a putut să-şi ţină familia pe linia de plutire şi a reuşit un timp – deşi (conform nepotului Umberto) a fost socialist – cu sprijinul unei frăţii catolice. Giulio şi Giovanna, dimpotrivă, au trăit într-o oarecare prosperitate, ceea ce le-a permis să le ofere lui Umberto şi surorii sale Emilia, căreia i se spunea Emi, născută în 1935, o copilărie lipsită de griji materiale. Pentru că se trăgeau din manufacturieri, spune Umberto Eco pe 15 decembrie 2002 într-un interviu cu Thomas Stauder, tatăl şi mama mea au fost prima generaţie din familie de mici burghezi purtători de pălărie. Pe atunci, pălăria era un criteriu important de diferenţiere socială. Numai acela care purta o pălărie, era un domn sau o doamnă, cine nu, era pur şi simplu un bărbat sau o femeie (Thomas Stauder, Dialoguri cu Umberto Eco 118).

1932, anul naşterii lui Eco, sau Mussolini, bărbatul providenţei divine

Anul naşterii lui Umberto Eco îl găseşte pe Benito Mussolini la apogeul puterii sale. Plecând de la squadre d’azione, trupele sale de atac îmbrăcate în cămăşi negre, ale Fasci di combatimento formate în 1919 în Mailand, care în 1921 s-au unit în Partito nazionale fascista (PNF), Partidul Naţional Fascist, venit la putere, acesta obţine aprobarea regelui Victor Emmanuel al III-lea, să-şi formeze un nou cabinet ca viitor premier, inspirat de Machiavelli, Nietzche, Vilfredo Pareto, Charles Sorel, Oswald Spengler, Gabriele d’Annunzio şi de ideea renaşterii Romei ca putere a lumii, ce l-a stăpânit pe Mussolini la 29 octombrie 1922, ziua în care zeci de mii de squadre ale sale au mărşăluit în Roma. Ce-i drept, la început Mussolini pare să respecte regulile constituţiei liberale din 1848, însă în timp ce PNF-ul elaborează noi statuturi şi forme de organizare, care îi eliberează funcţii statale executive, instanţele parlamentare, alte formaţiunii politice şi sindicatele sunt tot mai deposedate de putere, dizolvate, sau refolosite în scopuri fasciste.

În 1932 partidele democratice sunt interzise, iar alegerile parlamentare sunt înlocuite prin plebiscit pentru candidaţii PNF-ului. Este anulată libertatea presei. Cenzura radio şi video precum şi poliţia secretă controlează libertatea de opinie şi viaţa privată. Sindicatele sunt înlocuite prin acorduri corporatiste între uniunea fascistă a întreprinderilor şi sindicatul fascist. Grevele sunt interzise. Funcţionarii nepopulari sunt înlocuiţi şi toate poziţiile statale cheie sunt împărţite membrilor PNF. Biroul primarului este desfiinţat şi înlocuit cu un administrator numit de stat, podestà. „Premierul” Mussolini devenit „capo del governo”, „şeful regimului”, şi instanţa conducătoare a PNF-ului, Marele Consiliu Fascist, care hotărăşte peste miniştrii şi deputaţi, obţine dreptul de participare la toate hotărârile relevante pentru constituţie incluzând aici succesiunea la tron a Italiei, care oficial este încă monarhică, cu regele ca „şef de stat”. Pe 17 noiembrie 1932, PNF-ul consfinţeşte cu litere mari în statutul său formula de adresare a lui Mussolini: DUCE


Cu siguranţă, mii de opozanţi ai fascismului erau torturaţi cu bâte şi ulei de ricin, răniţi sau – ca detaşatul socialist Giacomo Matteotti 1924 sau liberalul de stânga Piero Gobetti, care a putut să fugă în 1926 la Paris, unde a murit din cauza rănilor – ucişi. Mii de necunoscuţi, dar şi italieni însemnaţi, liberali-conservativi ca Giovanni Amendola, Francesco Nitti, Ernesto Rossi sau Alberto Tarchiani, comunişti ca Palmiro Togliatti sau Giorgio Amendola, socialişti ca Giuseppe Saragat, Claudio Treves şi Filippo Turati sau Pietro Nenni, precum şi clerici ca renumitul Luigi Sturzo, întemeietorul Partito Popolare Italiano, au emigrat sau – ca cel mai important gânditor marxist al Italiei, Antonio Gramsci, sau jurnalistul conservativ Ernesto Grossi – închişi în carcere sau confini ale exilului în interiorul Italiei. Ecoul s-a răspândit în străinătatea zguduită de efectele Primului Război Mondial şi al crizelor sociale, dar Mussolini are – datorită unor acte de caritate, şi înainte de toate datorită unui cult pentru geniu şi entuziasmului pentru tehnică, care au creat o simpatie modernă pentru mişcarea fascistă – şi în Italia sprijinul intelectualilor şi artiştilor renumiţi.

În aprilie 1925, 400 dintre ei au semnat Manifestul Intelectualilor Fascişti, scris de importantul filozof hegelian de dreapta Giovanni Gentile (1875-1944), manifest în care Gentile expune teoria sa despre „actul pur” sau atto puro, al procesului de gândire, care preconceput în dialectica liberă şi independent de un altfel de imaginar şi contingenţă materială produce noul creativ, şi transmite această teorie mişcării fasciste. Fascismul introdus în „structura vie a poporului italian”, este scris în Manifest, nu ar fi – „ca fiecare idee adevărată, adică vie, care este propria ei putere” – „creată de oameni”, ci acea idee a fascismului – întruchipată în Duce – i-ar face pe oamenii fascişti: „ Fascismul este în acelaşi timp o mişcare tânăra şi străveche a spiritului italian”, explică Gentile, ridicată pe ideea cezarismului şi a Romei precum şi pe presupusa lor înviere în entuziasmul tineresc al squadre, şi această „mişcare” ar trebui să se adeverească în acelaşi timp prin sacrificiul pentru comunitate şi stat ca „tradiţie” şi „misiune”. Din aceasta ar reieşi „caracterul religios al fascismului”: „ Pentru că patria fasciştilor este […] consacrarea tradiţiilor şi ordonărilor, care sunt substanţa civilizaţiei în eternitatea fluentă a transmiterii. Şi este o şcoală a subordonării particularului şi inferiorului faţă de universal şi nemuritor, înseamnă respect faţă de lege şi disciplină […]”. Învăţăturile acestei „şcoli” erau acum aplicate de Mussolini, şi mulţi străini „au început astfel să privească cu invidie, ordinea publică, care astăzi domneşte în Italia”.

La ce ar putea ajuta, că Benedetto Croce (1866-1952), celălalt mare filozof neo-hegelian al epocii, înrudit spiritual cu Gentile, a dat un răspuns, care pe 1 mai 1925 a apărut în Il Mondo şi în care a acuzat glorificarea patetică a fascismului prin Gentile ca „ amestec incoerent şi bizar de apeluri la autoritate şi de demagogie” şi ca „”religie” haotică şi de neînţeles” şi a solicitat o întoarcere raţională la „dispoziţiile şi metodele” democratic-liberale,dacă Croce a fost totuşi pentru o scurtă perioadă de timp de acord cu acapararea puterii de către fascişti. Desigur, contramanifestul său este semnat de Luigi Albertini, Giovanni Amendola, Antonio Banfi, Luigi Einaudi, Giorgio Levi Della Vida, Attilio Momigliano, Eugenio Montale, Gaetano Salvemini şi mulţi alţii. Totuşi acestor semnături li se opun cele date pentru manifestului fascist: a lui Curzio Malaparte de exemplu, Ugo Ojetti, Pirandello, Ardengo Soffici, Ungaretti şi alţi sute, printre care – pe atunci fascismul italian nu era declarat antisemit – bogata admiratoare evreică a lui Mussolini, Margherita Sarfatti, realizatoarea unei biografii a ducelui, apărută mai întâi în Anglia în 1925 şi devenită un bestseller, şi patroană a artelor, care a adunat în jurul ei cei mai importanţi artişti ai avangardei. Printre aceştia se aflau pictori şi arhitecţi, ce făceau parte din gruparea Novecento (Secolul al Douăzecilea) înfiinţată de Mario Sironi, dar şi futuriştii din jurul lui Filippo Tommaso Marinetti, care apoi a semnat şi el Manifestul lui Gentile, Giacomo Ballà, Carlo Carrà, Fortunato Depero, Gerardo Dottori, Julius Evola, Achille Funi, Enrico Prampolini, „independenţii” ca Giorgio De Chirico şi Giorgio Morandi precum şi arhitecţii ai Movimento Moderno şi Razionalismo Italiano Giacomo Boni, Adalberto Libera, Marcello Piacentini, Gio Ponti sau Giuseppe Terragni.

În orice caz, în 1932 fascismul şi Mussolini triumfă în Mostra della Rivoluzione Fascista în Roma, Expoziţia Revoluţiei Fasciste, la care au luat parte Dottori, Libera, Cipriano Efisio Oppo, Prampolini, Sironi şi Terragni, toţi avangardişti recunoscuţi până astăzi, şi în acelaşi an 1932 se deschide în Italia fascistă un festival, care se ţine şi astăzi: Mostra Internazionale d’Arte Cinematografica di Venezia, Festivalul de film de la Veneţia, la care în acelaşi an 1932 au luat parte, printre alţii, Ernest Lubitsch cu Trouble in Paradise şi René Clair cu A nous la liberté. Pe scurt, nu este uşor pentru contemporanii anilor douăzeci şi începutul anilor treizeci să ajungă la o concluzie, mai ales pentru Croce, care rămâne în Italia şi are voie să-şi exprime în continuare critica moderată şi, referinţa lui Gentile, că admiraţia din străinătate nu este nefondată, de care biserica catolică se face vinovată înainte de toate, a acordat – mai ales după alegerea Cardinalului militant reacţionar Ratti ca Papa Pius al XI-lea la 6 februarie 1922 – sprijin necondiţionat regimului fascist. A fost în interesul ambelor părţi, căci lui Mussolini i-a fost clar, că n-a putut să instaureze în Italia o dictatură anticatolică, şi Vaticanului i-a fost clar, că n-a putut să găsească nici un alt aliat mai dedicat decât PNF-ul şi DUCELE său în lupta împotriva „bolşevismului”, cum obişnuiau să numească pe atunci toate ideile socialiste, marxiste sau chiar şi numai laice.

Pe 11 februarie 1929 a început şi marele seceriş: aşa numitul Tratat de la Lateran a fost semnat pentru Vatican de cardinalul Pietro Gasparri şi pentru statul italian de Mussolini însuşi, prin acesta încheindu-se cearta mocnită încă din timpul războiul napoleonian pentru ocuparea Romei, capitala Italiei din 1870. Statul Vatican obţine suveranitate politică şi a fost despăgubit cu o sumă în valoare de miliarde pentru pierderile suferite de ocuparea Romei. Pentru a compensa, Vaticanul a recunoscut capo-ul oficial al statului fascist, Viktor Emmanuel al III-lea, ca rege al Italiei şi a interzis clericului să se implice politic. Statul s-a obligat să recunoască valabilitatea legală a căsătoriilor încheiate religios, în afară de aceasta a declarat religia catolică la rang de religie statală şi a stabilit să reintroducă în şcoli ora de religie obligatorie, aşa cum era în 1887.

Din acel moment regimul lui Mussolini, pe care Pius al XI-lea l-a numit după semnarea Tratatului „bărbatul, care ne-a trimis providenţa”, în ciuda diferenţelor ocazionale devine o dictatură fascistă acceptată de Vatican, cu religie de stat catolică, şi Mussolini poate anunţa în 1932: „ În statul fascist religia este una dintre cele mai profunde deschideri ale spiritului; de aceea ea nu va fi numai luată în seamă, ci şi apărată şi protejată.” Aceasta a creat şi mai multă confuzie (nu numai) în străinătate şi mişcări de rezistenţă precum – cele care s-au înfiinţat în 1929 în Paris în jurul emigranţilor fascişti Carlo Rosseli şi Nitti – mişcarea Giustizia e Libertà, Dreptate şi Libertate. Că un Hitler în 1927 a menţionat în Mein Kampf „cea mai profundă admiraţie pentru marele om din sudul Alpilor”, era acea parte logică, în care un Churchill în 1929 a putut să vorbească despre Mussolini ca „întruchipare a geniului roman” şi „cel mai mare legiuitor”, o parte mai puţin logică este cea a unei fascinaţii, care se lasă înţeleasă, prin faptul că romanistul din Bonn, Ernst Robert Curtis, în 1932, poate să pledeze în tratatul său Spiritul german în pericol pentru fascistizarea Germaniei după model italian. Arătând că Italia, în istoria sa a primit „afluxuri puternice de sânge german” şi în „idealul său de formare […] şi-ar fi păstrat antica şi propria sa tradiţie naţională”, Curtius, care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea spirituală a lui Eco, spune pentru renunţarea la Franţa modernă, că aceasta ar fi trădat „tradiţia” şi explică în scopul colaborării cu Italia lui Mussolini: „De la victoria fascismului, ideea romană a trăit o renaştere. […] Cu cât există mai multe lucruri care despart Germania de Franţa, cu atât mai multe legături apar între Germania şi Italia”.

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Umberto Eco. O biografie [II]

  2. Pingback: Umberto Eco. O biografie (fragment I) de Michael Nerlich | Micul Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.