Farsa

de Răzvan Petrescu [Romania]

for the English version, click here

– Domnule procuror, sînt nevinovat!
– Lasă, au mai spus-o şi alţii…
Magistratul stătea adîncit în fotoliu, îşi rodea unghiile şi privea în gol. Pana grefierului alerga
pe hîrtie. M-am repezit la el şi l-am apucat de braţ.
– Ce faci? Nici n-am apucat să vorbesc…
– Ştiu foarte bine ce-o să spui! Toţi povestiţi acelaşi lucru, mîrîi grefierul smulgîndu-şi braţul din
mîna mea. Derbedeule!
Judecătorul ciocăni de cîteva ori în placa de sticlă ce acopea biroul, cerînd să se facă linişte. La a treia lovitură, reuşi să o spargă. Avea acum o stea pe birou.
– Să vedeţi, la început lucrurile au mers destul de bine. Vreau să spun, atîta timp cît am fost
doar noi trei. Mama, tata şi cu mine. Nu aveam de ales. Locuiam la marginea…
Procurorul îşi sprijini bărbia în pumn şi mă privi plictisit. Prin ferestrele cancelariei se zăreau crengile copacilor de peste drum. Cerul respira greu, abia auzit, i se vedeau coastele albastre dilatîndu-i-se. Pînă la urmă izbuti să scuipe globul sîngeriu al soarelui. Acesta căzu drept în palma oraşului şi se făcu dimineaţă.
– S-a făcut dimineaţă, spuse judecătorul căscînd. Şi unde zici că locuiaţi? Arată-mi pe hartă,
dacă vrei.
Am arătat cu mîna, imprecis, spre centrul unei planisfere agăţate pe un perete:
– Acolo…
– Acolo-i Africa, spuse grefierul continuînd să scrie.
Am continuat:
– Era un sentiment aparte, greu de descris… Singuri, în acel cîmp nesfîrşit… M-am oprit, dîndu-mi seama că nu mă ascultă nimeni. Pana grefierului scîrţîia întruna. Probabil că trebuie să relatez cît mai exact tot ce scrie el acolo, nu?
– Faci cum vrei.
– Da, dar văd că domnul acela notează mai repede decît vorbesc eu! Cred că e deja cu cel
puţin trei fraze înaintea mea. Or, mă iertaţi, din punct de vedere juridic o asemenea metodă este destul de ciudată.
– Mie nu mi se pare.
– Bine, dacă spuneţi dumneavoastră… Aşadar, pînă la naşterea fratelui meu am trăit într-o
oarecare armonie. Greşeala a fost că, de la bun început, nu l-a luat nimeni în serios.
– Cu ce se ocupau părinţii dumitale?
Pentru un judecător de instrucţie nu era chiar antipatic. În plus, avea o figură ce-mi părea vag cunoscută. Poate-l întîlnisem pe stradă, nu ştiu. Oricum, fusesem prevenit că nu ia mită. Toată lumea se amuza pe seama lui. Era un om cinstit. Dimihneaţa, cînd sae ducea la serviciu, oamenii se strîmbau în spatele său. Se prăpădeau de rîs.
– Te-am întrebat cu ce se ocupau părinţii dumitale.
– Păi, tata era un om blînd, cîteodată trist, foarte rar măreţ, dar întotdeauna cucernic.
Îngenunchea peste tot şi se ruga, amintind cu ochii în lacrimi de păcat, iertare, căinţă, lumini, chestii de-astea. În rest, nu făcea nimic. Ah, ba da, confecţiona din cînd în cînd baloane colorate şi alerga cu ele pe cîmp, ţinîndu-le strîns de sfoară. Era în stare să ţopăie aşa ore-n şir, pînă-l chema mama la masă. Venea repede, transpirat, scăpînd baloanele din mînă. Cu mine şi cu frate-miu nu se purta rău, îmi dădea senzaţia că habar n-avea că existăm. În schimb, mama ne ţinea din scurt, stătea cu ochii pe noi şi ne bătea la cap zilnic să ne facem lecţiile, adică să ţinem minte cît sîntem de bogaţi şi de fericiţi. Ne obliga să învăţăm, ba chiar să şi cîntăm lucrul acesta. Să nu uitaţi niciodată, zicea, toate sînt ale noastre! Şi noi trebuia să repetăm în cor: pămîîîntul, păduurile, muunţii, viiitele, oooile, caaprele, lupii, apele, peştii, albinele, fiecare fir de iarbă, fiecare piatră. Totul este al nostru, încheia ea emoţionată, întinzînd braţele în lături. Rămînea aşa cîteva minute, ca o cruce înfiptă-n mijlocul bucătăriei. Se lăsa atunci un binecuvîntat moment de tăcere şi răsuflam uşuraţi. Tata trăgea apoi concluzia zilei. Era, de fiecare dată, aceeaşi, şi anume că acest tot despre care vorbea mama cu atîta pasiune nu valora mai mult decît un rahat în apă.
– Foarte pitoresc. Încearcă însă să treci peste amănunte de genul acesta. Ne interesează
faptele, evoluţia psihologică. Înţelegi?
– Da. Ei, bine, în evoluţie, prîslea s-a apucat să ţeasă tot felul de intrigi, nepierzînd nici un
prilej de a ne asmuţi unul împotriva celuilalt. Ca să se amuze, presupun. Acesta a fost şi motivul pentru care, încetul cu încetul, am devenit favoritul părinţilor. Fratele meu învrăjbea şi…
– Ai mai spus-o.
– Era pîrîcios. Leneş. Şchiop. Şi, cu toate astea, atît de frumos, încît i-ar fi făcut greaţă pînă şi
unui sfînt. Părul ăla blond… trăsăturile perfecte… nasul.
– De fapt, care era conflictul?
– Într-un anume fel, îl înţelegeam. Bietul băiat încerca prin orice mijloc să atragă atenţia.
Urîţindu-se, de pildă! Psihanaliza e plină de asemenea exemple. Se purta dezagreabil, se dădea cu vopsea pe faţă, îşi smulgea genele… Pentru a fi şi el îndrăgit de cineva. Un personaj tragic, dacă stai şi te gîndeşti. Dar nu asta e important.
– Într-adevăr, şopti procurorul.
– Anii treceau, eu creşteam, fratele meu devenea tot mai frumos şi mai imbecil…
– Uite ce-i, ne aflăm în instanţă, nu la mă-ta acasă! se aprinse judecătorul.
Grefierul ridică privirea, întrebător.
– Să scriu şi asta, domnule procuror?
– Nu, şterge. Iar dumneata măsoară-ţi cuvintele! Şi nu te baza pe ce scrie ori nu scrie el în
procesul verbal!
Începeau să mă încolţească.
– Seara, am continuat cu voce nesigură, stăteam în casă… Acolo, în mijlocul pustiului, ne uitam unii la alţii, ascultam ţîrîitul pe care-l făceau stelele căzătoare, şi era bine. Pe urmă mergeam la culcare. Mama era cea care dădea întotdeauna semnalul. Se ridica, înaltă, blondă, cu părul revărsat pe umeri, cu ochii scînteietori, privindu-l pe tata într-un anume fel. Bietul tata! Era atît de frumoasă, încît mi se făcea somn pe loc, pînă să ajung în pat eram gata adormit. Mă trezea însă frate-miu, de obicei pe la miezul nopţii, i-am văzut, zicea, sînt ca nişte capre! Meee! Ţinea morţiş să-mi povestească cu lux de amănunte tot ce zărise el pîndind prin gaura pe care-o făcuse într-un perete. Trăncănea întruna şi hohotea cu rîsul lui ascuţit, de anormal. Eu muream de somn şi el nu înceta să behăie şi să spună prostii. Îmi venea să-l omor…
– Prin urmare, eşti violent. Notează, grefier!
– Am notat, domnule preşedinte, rosti grefierul cu mîndrie. Stătea în colţul lui, se oprise din
scris şi mesteca un sendviş cu brînză. Mirosea pînă la bară.
– Şi am şi subliniat, cu negru, adăugă.
– Într-o zi, mama ne-a spus, uite ce e, băieţi, a sosit timpul să vă apucaţi de treabă. Aşa nu
mai merge, se duce totul de rîpă, cu omul ăsta care nu face nimic. Nu e vina mea, n-am avut de unde alege. În sfîrşit… Dar nu m-aş fi aşteptat să fie atît de delăsător. Tatăl vostru nu-şi respectă îndatoririle, n-are nici cea mai mică urmă de responsabilitate. E iresponsabil. Deci, trebuie să munciţi! Fratele meu a-nceput imediat să ţipe că el e prea mic, că-i infirm şi la urma urmei de ce să muncim din moment ce sîntem atît de bogaţi? Cu atîţia munţi şi păsări. Ar fi culmea absurdului! N-a avut însă succes. Şi de a doua zi am fost nevoiţi să ne punem pe treabă. Fiind mai mare, a fost datoria mea să stabilesc cu ce ne vom ocupa fiecare. Am hotărît ca prîslea să aibă grijă de oi, o muncă oricum mai uşoară…
– Adică de ce mai uşoară?
– …iar eu să mă înham la munca cîmpului. Aşa mi s-a părut echitabil. Ei, şi de-atunci n-am
mai avut nici o clipă de linişte. Nu ştiu dacă aveţi idee ce înseamnă munca pe ogor…
– Nu.
– Să ari, să sapi, să semeni, să seceri, să culegi… În afară de astea, bineînţeles că toate
lucrurile care erau de făcut prin casă cădeau tot în sarcina mea. Pentru că fratele mai mic nu era în stare nici măcar să bată un cui fără să se prăbuşească ceva ori să cadă cuiul.
Vremea trecea, aşa cum am mai spus. Tata cu rugăciunile, mama la oglindă, frăţiorul cu transhumanţa şi eu cu greul…
Judecătorul se întoarse cu scaun cu tot şi începu să deseneze pe tablă, cu creta, o oaie.
– Uneori, cînd îl zăream tolănit în iarbă, printre oi, cu ochii la cer şi cîntînd pe nas un fel de
cîntec de jale, mă apucau dracii. Numai că supărarea nu mă ţinea mult. În fond, era fratele meu.
– Foarte reuşit, domnule judecător, spuse grefierul privind desenul de pe tablă. Exact ca una
adevărată!
– N-avea nimic altceva de făcut decît să piardă timpul. Şi nici măcar nu era fericit. Culmea, aţi zice.
– N-aş zice chiar deloc.
– Ba, mai mult, tînărul se plictisea! Nu putea trăi fără să ne joace tot soiul de renghiuri tîmpite.
Ne amăra viaţa cu farsele lui. Cîte bătăi nu mînca săracu’… Şi tot nu se potolea.
Judecătorul se răsuci pe scaun, aruncîndu-mi o privire scîrbită. Apoi se uită la ceas, mormăi ceva de neînţeles, se uită iar la mine şi, gîndindu-se probabil că tot nu mai apucă masa de prînz, scoase dintr-un sertar al catedrei un pacheţel, îl desfacu şi începu să mănînce.
– Doriţi o roşie, domnule preşedinte? întrebă grefierul.
– Dacă ai…
Grefierul se întinse peste birou şi îi dădu roşia. Magistratul muşcă cu poftă din ea şi cîteva picături de zeamă i se prelinseră pe bărbie. Mi se făcu greaţă.
– Uită-te în altă parte, mă sfătui el, molfăind.
Mi-am mutat privirea spre un perete, m-am apropiat cu paşi înceţi şi am întors planisfera agăţată lîngă fereastră. Pe spatele ei se vede fotografia mărită a unei fete, blondă, goală, întinsă pe o canapea într-o poziţie nefiresc de sugestivă.
– Seamănă cu mama.
– Pune-o la loc imediat, aşa cum a fost, se răsti judecătorul.
Am întors harta cu grijă şi am revenit la locul meu. Poate că toate astea fac parte din procedură,
m-am gîndit.
– Ţi-am spus să vorbeşti mai tare, nu te aud. Mai bine vino mai aproape.
– Într-o primăvară foarte frumoasă, tata a dat în sfîrşit semne că ia act de prezenţa noastră.
Avea un aer inspirat. S-a uitat la noi ca la nişte fiinţe nemaivăzute, ne-a dus în sufragerie, ne-a invitat să ne aşezăm, s-a aşezat şi el şi s-a apucat să ne ţină un discurs extrem de lung, la care mărturisesc că n-am fost prea atent. Cînd a isprăvit ce-avea de spus, s-a ridicat cît era de înalt, avea peste un metru nouăzeci, şi ne-a poruncit ca începînd de-a doua zi să ducem nişte daruri la marginea dinspre răsărit a cîmpului, acolo unde se întindea grădina părăsită. Şi asta în fiecare sîmbătă, altfel luam bătaie. Niciodată n-am izbutit să-mi explic de ce ne-a cerut lucrul ăsta. Fapt este că-şi susţinea hotărîrea cu o tărie de-a dreptul uluitoare, avînd în vedere scandalul pe care i-l făcea zilnic mama, apropo de noua lui ţicneală, cum spunea ea. Atît de expresiv.
– Nu era ţicneală. Era mită.
– Oh, nu!
– Mită, mită, mită! urlă judecătorul izbind prin aer, în dreapta şi-n stînga, cu ciocănelul.
– Bine, e-n regulă, fie aşa cum ziceţi dumneavoastră. Oricum, din ziua în care ne-am apucat
să-i îndeplinim dorinţa, tata s-a liniştit. A început să umble gol prin casă.
– Ce familie, dom’le! exclamă grefierul, împreunîndu-şi mîinile.
Fu admonestat cu severitate şi rugat ca pe viitor să se abţină de la comentarii.
– Încerca să ne convingă că e un lucru cît se poate de firesc să umble aşa…
– Nudism. Exhibiţionism. Ai scris? Intrebă cineva din completul de judecată.
– De cînd renunţase la haine, bătrînul nu scăpa nici o ocazie să ne spună că vrea să
emigreze. Părea să aibă o idee fixă. Pentru un astfel de drum trebuie să fii pregătit în orice clipă, şoptea el misterios, ridicînd degetul arătător spre tavan. Şi, ca antrenament în vederea plecării, se foia dezbrăcat de colo-colo, se învineţea la faţă pe neaşteptate şi făcea tot mai frecvente şi mai acute crize de autoritate. Trîntea oalele de pămînt. Smulgea poarta grajdului din balamale. Cît mă mai chinuiam să o pun la loc! Ne stingea focul în sobă, arunca tacîmurile pe fereastră şi o înjura pe mama de coastă. Finalul era întotdeauna apocaliptic. Îşi răsturna scaunul, uneori îl rupea în bucăţi, şi se ducea în dormitor cu un aer de om neînţeles, mai ales că se drapa cu faţa de masă. În acele clipe mama revărsa un asemenea potop de cuvinte prin casă, încît vedeai cum se umezesc pereţii. La sfîrşit, în toată apăraia aia plutea glasul tatei, timid, ca o bărcuţă de hîrtie, dar nu înţelegi că l-am pierdut, poate, pentru totdeauna? Ei, şi? răspundea mama. Acum sîntem liberi. Aşa că treci imediat la masă! Se făcea linişte şi tata reapărea în sufragerie îmbrăcat de sus pînă jos într-un fel de resemnare albă.
– Ascultă, dacă vei continua să debitezi metafore idioate cum a fost asta, procesul verbal va
ajunge o bătaie de joc. Sîntem la cenaclu, sau la tribunal, unde dracului sîntem? răcni procurorul, izbind cu pumnul în birou. Unde sîntem? ţipă el din nou, cu faţa congestionată, privind speriat în jur.
– Liniştiţi-vă, domnule procuror, sîntem la noi, în cancelarie, şopti grefierul.
– Îmi cer scuze, am intervenit, umil. Cred, totuşi, că trebuie să relatez astfel de lucruri.
– Da, da… rosti procurorul, absent.
– Vedeţi, viaţa e alcătuită din amănunte, domnule judecător. Nu din esenţă. În realitate,
esenţa-i hăt, departe!
– Aşa-i! Zi cu tac-tu.
– Cum să vă spun, eu îl iubeam, chiar aşa aiurit cum era. N-ar fi fost în stare să facă rău nici
măcar unei albine. Avea şi un nemaipomenit talent de povestitor. Îl ascultam cu gurile căscate, cu toate că nu ştia decît o singură poveste. O spunea însă atît de frumos, încît nu ne plictiseam niciodată.
– Şi ce anume vă istorisea, mai exact?
– Basmul cu grădina. Acum, în treacăt fie zis, mama strîmba din nas, nu-i plăceau poveştile
altora. Le-avea pe-ale ei, şi încă din belşug, alea cu bogăţia şi puterea noastră nemăsurate.
– Ai jurat c-o să spui adevărul. De ce nu spui adevărul?
– Tata descria grădina ca fiind locul cel mai frumos din lume, locul unde se răsfăţau curcubee,
iepuri de zahăr, flori necunoscute, păsări rare, copaci îmbrăcaţi în poleială, zîne, îngeri de mare
viteză, licurici şi nori de jucărie. Cînd ajungea la nori, tata ofta.
– Acuzatul este rugat să revină la subiect.
– În plus, grădina era străbătută de la un capăt la celălalt de un rîu mare, argintat, în apele
căruia pluteau miracole. Cică pluteau atît de încet, încît le puteai culege cu mîna.
Preşedintele privi pe fereastră, visător. Plin de rîvnă, grefierul se grăbi să facă la fel. Amurgul le prinse chipurile în stilă, chipuri tocite de atîţia ani petrecuţi prin săli întunecate, printre condamnări de oameni nefericiţi, chipuri pietrificate printre hîrtii, tone de hîrtii, miros de igrasie şi cuvinte. Atîtea şi atîtea cuvinte. Mutilate, oarbe, cenuşii.
– Iar a murit cineva, că e Marş funebru. Frumoasă muzică.
– De ce te-ai oprit? Vorbeşte, te ascult! mormăi procurorul spre mine.
– Ei bine, grădina aceea nu era de fapt decît un morman de gunoaie, în mijlocul căruia se
vedea albia unui rîu secat de-un milion de ani.
– Şerpi erau?
– Nu ştiu. Nu-mi mai aduc aminte…
Grefierul ieşi fără zgomot, probabil avea papuci de pîslă, şi se întoarse-n scurt timp cu un şarpe împăiat pe care-l puse pe birou. Era oribil.
– Ce-i ăsta? am întrebat.
– Un exemplar de cobra capello, numele comun al şerpilor veninoşi din genul naja. Eu însumi l-am împăiat… E frumos, nu?
Îmi băgă reptila sub ochi şi reluă cu o voce tunătoare :
– Mărturiseşte!
Cu ochii-n ochii şarpelui, m-am bîlbîit, m-am intimidat.
– Da, domnule procuror, recunosc! Am ştiut ce-o să se-ntîmple…
– Aha! Ei, acum putem merge liniştiţi la masă. Preşedintele se aplecă peste birou şi mi sse adresă pe un ton binevoitor :
– Ştii, niciodată nu dă greş trucul ăsta. Cu şarpele, vreau să spun.
Mi-am şters de pantaloni palmele umede.
– Dar e complet absurd! Doar a trecut atîta vreme de atunci, la urma urmei s-a prescris, gata…
– Te joci cu vorbele, şi-l mai şi acuzi pe fratele tău afirmînd că el a fost de vină pentru tot ce s
a-ntîmplat, numai pentru că inventa jocuri. Tu le inventai. Tu, omul cumsecade, bun la toate, fără prihană şi aşa mai departe. Vai de capul tău! Pune semnul exclamării, grefier.
Grefierul începu să rîdă, în timp ce continua să scrie şi să-şi mănînce sandvişul cu brînză. M-am abţinut cu mare greutate să mă duc să-i îndes pana de gîscă pe gît. Cu brînza, rigla şi procesul lui verbal cu tot.
– Fii calm ! Nu mai ai ce face, ai mărturisit. S-a consemnat în mod oficial.
– Aţi făcut uz de hipnoză… Retractez!
– Ce retractezi? Nu poţi retracta nimic. Unde am ajunge astfel?
– La adevăr.
– La adevăr nu se ajunge retractînd, spuse preşedintele cu răceală.
Mi-am suflat nasul. Preşedintele îşi sprijini obrazul în palmă. Lampa de birou îi desena un fel de stea albă pe obraz. Exista o stea asemănătoare şi pe sticla biroului.
– În urmă cu mai bine de şapte ore ai declarat că tu ai decis ce fel de muncă veţi face fiecare.
Recunoşti?
Am tăcut.
– Deci, ai pregătit totul cu iscusinţă, cu mult timp înainte. Hai să încheiem, vrei? Omul legii
păru dintr-odată obosit. Se frecă la ochi cu un gest semnificativ. Mobilul. Spune care-a fost mobilul, şi-ai scăpat!
Am tras adînc aer în piept.
– Totul a început în ziua în care s-a observat că ofrandele pe care le duceam noi în grădină
dispăreau. Iniţial n-am dat importanţă faptului, putea fi vorba de animale sălbatice, de cerşetori, însă era totuşi puţin probabil, pentru că aici e-aici, exista o selectivitate în furt. Nu erau şterpeliţi decît mieii ăia amărîţi, rîioşi, aduşi de prîslea. Curios, nu? De darurile mele, pîinile făcute de mine în casă, care miroseau de-ţi lăsa gura apă şi se frîngeau în mîini ca nişte cozonaci, nu se atingea nimeni. Ei bine, nu, ei – sau el – luau doar mieii. Şi dracu’ ştie unde-i duceau, c-am căutat peste tot, n-am găsit nici urmă. Poate că-i mîncau cu totul. Cu blană, corniţe şi copite. În sfîrşit, ăsta a fost pretextul folosit de bunul meu frate pentru a susţine că numai eu puteam fi hoţul. Mai mult, nu ştiu cum s-a făcut, dar în vremea aceea mă cam îngrăşasem. Deci, mîncam mieii. Într-un fel, recunosc, era logic. Dar mi s-a părut prea de tot! După ce că munceam de unul singur de dimineaţă pînă seara, după ce că ţineam toată casa în spinare şi…
– Rezumă-te la fapte şi nu mai bate cîmpii! mugi preşedintele, izbind cu ciocănelul în sticla
biroului. Reuşi s-o spargă şi de data asta.
– Hotărît lucru, nu stăpîneşte prea bine figura cu ciocănelul, m-am adresat grefierului.
– Nu e ciocănelul lui, răspunse acesta, făcînd un gest vag cu mîna.
– Praf s-a făcut! zise judecătorul, revenindu-şi în fire. Tot mai bun ar fi fost un clopoţel.
– Nu vă faceţi sînge rău. Voiam doar să înţelegeţi că viaţa noastră ajunsese un infern. Eu
eram suspectul numărul unu, dar adevărul este că toată lumea suspecta pe toată lumea. Singurul care părea degajat şi fericit de modul cum evoluau lucrurile era fratele meu. Găsise o nouă distracţie. Aş vrea să fiu bine înţeles, nu-i păsa nici cît negru sub unghie de adevăr…
– De fapt, cum explici dumneata acest fenomen? Mă refer la dispariţia animalelor.
Văzînd că tac, judecătorul se lasă pe speteaza scaunului şi începu să se scobească între dinţi cu un băţ de chibrit.
– Nu ştiu. Nu ştiu decît că nu eram eu de vină…
– Evident. Asta-i tot ce te interesează, biet idiot!
– Domnule preşedinte, vă rog, controlaţi-vă expresiile…
– Bine. Grefier, taie cuvîntul idiot. Înlocuieşte-l cu altul, vezi tu…
Grefierul se uită în urmă, răsfoind repede teancul voluminos de file umplute cu scrisul său mărunt, găsesi cuvîntul, îl tăie şi-şi văzu mai departe de treabă.
– Nu mai puteam suporta. Aşa că într-o bună zi l-am luat pe fratele meu deoparte, să lămurim
lucrurile. Hai să ieşim la cîmp, i-am spus, mergem în grădină şi stăm acolo cît vrei tu, o zi, o lună,
o mie de ani de va fi nevoie, pînă te convingi că n-am nici un amestec în ceea ce se-ntîmplă. A
izbucnit în rîs, s-a eschivat un timp, însă pînă la urmă a fost de acord. Am plecat chiar atunci. Era
o zi splendidă. Mergeam repede, nerăbdători să ajungem şi să terminăm o dată toată povestea
asta. Frate-miu venea în urma mea, aproape alergînd. Îşi ştergea sudoarea de pe frunte şi ţopăia
caraghios cu piciorul lui mai scurt. Am ajuns pe la prînz. Se făcuse foarte cald. Am văzut că toate
erau la locul lor, cei doi miei ai lui, şi pîinile mele. Ne-am aşezat şi am desfăcut legătura cu
mîncare. Prin aer bîzîiau albine, era o zi atît de senină, de…
– Bîzîiau albine!
– …parfumată, încît aproape că nu se mai simţea mirosul de gunoi fermentat ce se înălţa din
grădină. Ne-am făcut culcuş lîngă un măr putrezit, dar care ne apăra totuşi, cît de cît, de soare. Am adormit imediat. Nu-mi mai aduc aminte ce-am visat. În orice caz, m-am trezit spre seară, zgîlţîit de fratele meu. Ei, acum ce mai ai de zis? a ţipat el. M-am uitat buimac în jur, într-adevăr, mieii dispăruseră. În schimb, pîinile erau neatinse, cîteva furnici se căţărau pe coaja lor aurie. Am privit cerul. Nori ameninţători, vineţii se adunaseră deasupra noastră şi căldura devenise insuportabilă. Îmi simţeam creierul ca un burete. Ai profitat de timpul cît am dormit şi acum faci pe nevinovatul! Hai, spune unde le-ai ascuns, nenorocitule? a strigat frate-miu. Puţin după întrebarea asta a început să plouă cu stropi mari, calzi. M-am ridicat şi am pornit fără o vorbă spre casă. Nu puteam înţelege… Nici acum nu înţeleg.

Grefierul puse tocul în călimară, plescăi încîntat din buze şi întinse hîrtiile preşedintelui. M-am înălţat în vîrful picioarelor, încercînd să disting ceva din procesul verbal, şi am observat că cea mai mare parte din relatarea mea fusese tăiată cu creionul roşu. Nu mai rămăseseră decît şapte alineate. După ce preşedintele semnă, grefierul se retrase spre ieşire mergînd de-a-ndărătelea. Înainte de-a dispărea pe uşă, îmi trimise o bezea. L-am înjurat printre dinţi.
– De ce-l înjuri? N-are nici un rost, e doar un biet slujbaş, spuse preşedintele.
Am tăcut. Mă cuprinsese deodată o mare oboseală. Am cerut permisiunea de-a mă aşeza.
– Desigur, ia loc, te rog… Uite, m-ai ţinut o zi întreagă ca să-mi spui, stai puţin, exact nouăzeci
de cuvinte.
Se însera. Pe geamurile cancelariei se tîra ceva, un fel de melc al nopţii, lăsînd dîre lungi de întuneric. Preşedintele apropie de dosar lampa mică, cu abajur galben, ce se afla pe birou. M-a apucat furia.
– Bine, dar omul acela ce-a scris acolo atîtea ore? Că doar a scris mereu…
– Ce copil eşti! Bineînţeles că a scris, dar a tăiat cu roşu tot ce nu era important. Aşa că, după
cum vezi, n-au mai rămas decît şapte alineate. Mă, băiete, de ce nu spui tu adevărul, pe scurt şi
fără ocolişuri? Mi-ai împuiat capul cu atîtea detalii, încît nici nu mai ştiu cine sînt…
– Sînteţi domnul preşedinte.
– Păi vezi că nici tu nu ştii? Sînt procurorul!
După cîteva secunde însă, întrebă neliniştit:
– Sau sînt judecătorul?
Ne-am uitat lung unul la altul. Fără să ne zărim prea bine.
– În fond, nu contează prea mult cine sînteţi. Contează să fiţi obiectiv.
– Dragul meu, se vede că nu ai nici un fel de noţiune juridică. În primul rînd, pentru a putea fi
obiectiv, trebuie să fii indiferent. E elementar! Deci, indiferent faţă de bine sau rău. Răsplată ori pedeapsă, vinovat sau nevinovat…
– Pentru dumneavoastră nu are importanţă deosebirea?
– Eu sînt de modă veche. Cred că între început şi sfîrşit nu există nimic. Aşa că n-are.
– Şi atunci?
– Atunci înseamnă că eşti vinovat. De altfel, e limpede, eşti şi însemnat, ai un semn, acolo…
– Bine, dar nu este adevărat! Eu n-am nici o vină. Am nevastă, un copil… Poftim, uitaţi o
fotografie cu noi trei! Asta e nevastă-mea.
– Ascultă, martori ai? N-ai. Avocat ai? N-ai. De ce n-ai avocat?
– Pentru că n-a vrut nimeni să…
– Păi, vezi? Ce rost mai are să discutăm… Mai bine fii demn!
Simţeam un gol în stomac. Dacă mi-ar fi venit iar să vărs nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Aş fi
murit de ruşine.
– Vă rog, domnule judecător, domnule preşedinte, domnule procuror… Jur cu mîna pe Biblie
că sînt nevinovat!
– Nu-i nevoie. N-avem biblii aici, făcu judecătorul mohorît.
– Atunci jur pe capul tatei! Al copilului meu, al grefierului, al cui doriţi dumneavoastră. Sînt un
om serios, păcat că nu vreţi să priviţi poza asta… Trebuie să mă ascultaţi pînă la capăt…
– Ştii, e tare plictisitor. În sfîrşit, dă-i drumu’, dacă ţii neapărat. Însă te previn că e inutil. Şi
grăbeşte-te. Nu mai avem timp.
M-am uitat instinctiv în jur. Poate mai aveam măcar timp să fug.
– Încearcă! Nu sînt paznicul tău, vorbi judecătorul. Obrazul lui stîng, cel luminat de lampă,
părea încreţit, ca şi cum omul ar fi rîs pe tăcute. Se făcuse foarte frig în sală.
M-am îndreptat spre tablă, am şters oaia făcută de judecător, şi am început să desenez,
ilustrîndu-mi povestirea.
– Ploaia ne udase pînă la piele. Mergeam spre casă, înaintînd cu greu prin noroi. Furtuna se
dezlănţuise, învîrtejind un fel de funingine prin aer. Fulgera întruna. (Fac un zigzag pe tablă.) Cu faţa şiroind de apă, cu hainele fluturînd, fratele meu răcnea ca un apucat. Părea complet ieşit din minţi… (Din cîteva linii, conturez schematic un om cu aripi.) Eram însă prea abătut ca să-i mai dau vreo atenţie. După puţin timp mi-am zărit plugul, pe care-l lăsasem pe cîmp cu două zile în urmă. M-am îndreptat spre el. Unde te duci? a ţipat fratele meu, cu ochii ieşiţi din orbite. (Desenez o cruce.) L-am îmbrîncit cu putere şi a căzut în noroi. Numai tu eşti de vină! a strigat el, tremurînd din tot trupul. S-a oprit aproape imediat, întrerupt de-un acces de tuse, însă după cîteva secunde a reînceput să zbiere: sîntem condamnaţi pentru totdeauna, din pricina ta… Ai furat… blestemul tatei! L-ai furat, l-ai furat! urla frate-miu necontenit, izbind cu pumnii în mocirlă. M-am aplecat deasupra plugului. Ruginise. Lîngă el zăceau uneltele cu care încercasem să-l repar. (Pe tablă înşir mai multe cifre şi litere aparţinînd unei scrieri străvechi, un semn de întrebare şi un ciocan.) Stăteam cu capul gol în ploaie, copleşit, îngenuncheat într-o băltoacă. Nu ştiu cît timp am rămas aşa.
Atunci a intrat femeia de serviciu. Deşi era foarte bătrînă, slabă şi îmbrăcată cu un halat murdar, semăna totuşi izbitor de mult cu fata a cărei fotografie se află pe spatele planisferei. A măturat hîrtiile împrăştiate pe podea, le-a strîns pe cele de pe pupitrul meu, a şters de praf, din cîteva mişcări neglijente, crucifixul pe care abia acum l-am observat, şi a ieşit.
– La un moment dat mi s-a părut că aud paşi, un lipăit uşor în spatele meu. Şi, pe neaşteptate,
a izbucnit rîsul acela sălbatic, strident, al fratelui meu. M-am întors în ultima clipă şi l-am izbit cu ciocanul drept în frunte. (Am desenat o siluetă întinsă la pămînt, şi am arătat spre ea cu creta.) S-a prăbuşit ca un sac, fără un geamăt. Abia atunci am văzut că în mîna dreaptă ţinea o stea de tablă, de jucărie.
Stăteam cu ochii întorşi spre fereastră, regăsind în întunericul de-afară scena care se petrecuse cu atîta amar de vreme în urmă.
– Acuzat, ridică-te!
M-am ridicat cu greutate, cu mîinile şi picioarele amorţite de frig.
– Ai fost găsit vinovat de crimă… cu premeditare… Sentinţa se va executa…
Restul cuvintelor se pierdu într-un murmur ininteligibil. Preşedintele se retrăsese din conul de lumină răspîndit de lampa de birou şi nu-l mai vedeam deloc.
– Hic et nunc! se auzi, abia perceptibil, o voce.
– Domnule preşedinte, unde sînteţi?
Bîjbîiam prin întuneric, cu mîinile întinse înainte, îndreptîndu-mă spre lumina extrem de slabă a veiozei. Dinspre fereastră se aude un chicotit repede înăbuşit. La un moment dat mi s-a părut că aud un chicotit, undeva în dreapta. M-am împiedicat şi m-am sprijinit la timp de colţul biroului. Degetele mi s-au încleştat involuntar pe ciocănelul preşedintelui. Brusc, figura lui apăru chiar în faţa mea.
– Acum mă recunoşti? întrebă el.
– Tu! am strigat, dîndu-mă un pas înapoi. Atunci am simţit o mişcare în spate, ca şi cum
cineva s-ar fi pregătit să sară asupra mea. M-am întors şi am izbit orbeşte cu ciocănelul. S-a auzit un zgomot înfundat, apoi un altul, mai puternic, ca de scaun care se răstoarnă. Pe urmă, nimic.
Lampa căzuse şi ea, spărgîndu-se pe podeaua ce mi se păru acoperită cu stropi de ploaie. M-am aplecat deasupra lui Abel. Zăcea întins pe spate, cu fruntea plină de sînge. La dracu’, m-am gîndit, nu mai termin chestia asta în vecii vecilor!

(Din volumul Eclipsa, Editura Cartea Românească, 1993)