Noaptea e caldă, numai ceaţa e rece

[scenariu de scurtmetraj]

de Bogdan-Nicolae Ghiurco

Personaje:
Constantin Dascălu (Ticu): proprietar la bloc, 50-52 de ani;
Doamna Dascălu: soţia lui Ticu, casnică, 50-52 de ani;
Doamna Bica: pensionară, 70-80 de ani;
Procurorul: funcţionar de modă veche, cu sacou şi cravată, întotdeauna aceleaşi, 45 de ani;
Poliţişti;
Vecini, trecători.

Scena 1

Pe ecranul complet negru apare încet, liniştit, următorul text, de culoarea gălbuie a unui bec: „Inspirat de un fapt real.” Textul dispare, pe măsură ce ecranul se luminează puţin. Suntem în dormitorul unui bloc de tip comunist. Noaptea. Pe pereţi, ceva tablouri şi sclipiri de calciu. Într-un pat se văd două siluete dormind. Cea de la margine e a unui bărbat gras, îmbrăcat în pijamale dungate, chinezeşti, învelit până la jumătate cu o pătură subţire. Silueta de la perete, a soţiei, se vede foindu-se, lipsită de somn. Camera de filmat (fixată perpendicular pe lungimea patului) coboară discret, de la înălţimea unui stat de om, puţin mai jos, ca şi cum s-ar aşeza bătrâneşte pe un scaun… Imediat, femeia se ridică în capul oaselor. Rămâne pentru o secundă încremenită, ascultând. Apoi începe să-şi clatine bărbatul. Camera de filmat îşi va schimba poziţia pe parcursul întregii scene atât cât e strict necesar.

Soţia: Scoală, Ticule! (îl clatină iar, mai cu putere) Scoală, n-auzi?! (îl clatină în continuare, deşi bărbatul a tresărit speriat) Scoaalăă!
Ticu (derutat, nervos): Ce-i?… (se uită în jur, se lămureşte că nu e nici o primejdie imediată) Ce vrei? Eşti nebună?!
Soţia: Măi, Ticule! Ceva s-a întâmplat la Octav…
Ticu (fără s-o lase să termine): Ei, s-a-ntâmplat… (îşi revine din încordare şi se lasă puţin pe coate) De asta mă scoli tu pe mine?!
Soţia (trăgându-l de umăr, îndemnându-l să ciulească urechile): Ia ascultă…
Ticu (scuturându-se de atingerea femeii): Şi mă şi sperii… Doar ţi-am spus să nu mă mai scoli aşa… (pentru el, cu năduf) Femeie nebună… (cu somnul alungat, se ridică domol la marginea patului) Cât e ceasul? (priveşte chior lângă televizorul de la capătul patului, unde se află un ceas electric, cu cifre roşii; e ora 4.20; arată spre el, precipitat) Na! Poftim!
Soţia: Am auzit o bufnitură. Şi mai-nainte au fost nişte ţipete şi zgomote de spart. S-au fugărit prin casă, s-au bătut, cred.
Ticu: Şi dacă s-au bătut e treaba ta? Lasă-i să se omoare, din partea mea. (întorcând privirea spre soţie) Cine s-a bătut?
Soţia: Ăsta mare a’ lui Octav. A bătut-o iar pe mă-sa.
Ticu: Care ăsta mare? Păi, nu-i plecat în Spania? (brusc enervat) Vezi că nici nu ştii ce-i cu tine.
Soţia (cu satisfacţie): Ăăăă! Să fii tu sănătos de când s-a întors. Are o lună şi ceva de-atunci. Acum a plecat tat-său la schimb, cu ăla mic. Şi tu eşti ăla care nu ştie pe ce lume trăieşte, că nu în Spania, în Italia se duc ei la muncă. Au o mătuşă acolo, din partea nevestii lui frate-său.
Ticu (voit admirativ): Cum le mai ştii tu pe toate… Noaptea, sculată din somn, neîmpărtăşită, nespălată pe ochi…
Soţia (continuând): Cu ăsta mare mă-ntâlnesc toată ziua acum pe scară. Da’ tot prost a rămas. Nu ştie să dea sărumâna, nimic. Stă şi se uită la tine până treci, de ţi-e şi frică.
Ticu: Ei, ţi-e frică… Ţie de toţi ţi-e frică, la tine toţi sunt proşti. Bine că eşti tu deşteaptă de nu mai poţi. Scoli lumea în mijlocul nopţii că s-a bătut nu-ştiu-care.
Soţia (înfruntându-l, cu convingere): S-a bătut! Am auzit eu cum trântea în sufragerie.
Ticu (ironic): Ai auzit tu tocmai până-n capătul celălalt? Măi, să fie!
Soţia (susţinut): Da! Când a ţipat o dată…
Ticu (continuând): Bine că numai tu auzi. Eu de ce nu…
Soţia (întrerupându-l, tot mai înfierbântată): Tu? Păi, tu simţi ceva când dormi? Poa’ să fie cutremur, să cadă casa, că tu dooooormi…
Ticu: Păi, sigur că dorm. Dacă pot. Dar dacă mă bate cineva la cap…
Soţia: Adică eu te bat la cap?
Ticu: Da’ cine altcineva?
Soţia (dând brusc pătura la o parte, începe să coboare din pat): Eu!!! Ei, dacă eu te bat la cap, lasă că mă descurc şi singură… Mă duc eu să văd ce s-a-ntâmplat. (coborâtă din pat, caută cu privirea după un halat) Dacă tu nu eşti în stare şi nu mă crezi, las’ că mă duc eu. Oi fi eu proastă şi nebună, dar nici chiar aşa. Ţi-am zis o dată că e ceva… (renunţând să mai continue fraza) Lasă…
Ticu (domolit): Da’ du-te… Du-te să te faci de râs pe la uşile oamenilor… Doar n-o fi prima dată… (se dă jos din pat şi o prinde de mână) Unde vrei să te duci?… Stai! (soţia, refuzând să răspundă, se încheie cu gesturi largi la halat, deschide uşa şi dă să iasă în hol; bărbatul o prinde de ambele mâini şi o întoarce cu faţa) Stai, opreşte-te! (grijuliu) Unde vrei să te duci? Hmm?
Soţia (refuzându-i iniţial privirea, răspunde arţăgos, dar fără a exagera tonul, ştiind că de-acum bărbatul a cedat): Mă duc să văd dacă nu i-a dat una-n cap, dacă mai trăieşte, dacă n-a omorât-o animalul.
Ticu: Lasă!… Nu te duci nicăieri. (dă drumul femeii, căutând din priviri ceva pe jos; apoi, pe măsură ce îşi încalţă papucii de casă) Las’ că merg eu… Că eu ştiu ce să fac. Nu-i sun omului la uşă noaptea… Dacă nu-i nimic, numai s-or fi bătut între ei, ce treabă am eu să mă bag?… Mie nu-mi place, când am ceva de discutat la mine-n casă, să-şi vâre nasul toţi cioflingarii…
Fără a se uita la femeie, iese din cameră şi o ia pe holul lung, spre ieşirea din apartament.

Scena 2

Scara unui bloc de patru etaje, sărac luminată. Pereţii scării sunt vopsiţi în galben murdar, iar pe ei, din loc în loc, se zăresc agăţate ilustrate înrămate în plastic, decolorate şi coşcovite de timp. Camera de filmat vine de la jumătatea ultimului etaj şi se îndreaptă spre scări. Când să le coboare, uşa ultimului apartament de la etajul al treilea se deschide şi pe ea iese Ticu, în pijamale, urmărit pentru o secundă de privirea nevestei, care, însă, închide repede în urma lui. Se aude chiar şi un zgomot de yală. Camera de filmat îşi continuă coborârea, cât mai aproape de perete, în vreme ce Ticu urcă ţinându-se de balustradă. La jumătatea drumului, bărbatul trece de cameră. Aceasta se opreşte, se uită pentru câteva clipe după el, apoi, ca şi cum ar vrea să vadă despre ce e vorba, se ia după bărbat, grăbindu-se să-l ajungă din urmă.
Pe măsură ce se apropie de uşa ultimului apartament, ritmul paşilor lui Ticu scade. Acesta înaintează tot mai atent, uşor pe o parte, ca să poată trage mai bine cu urechea, atent la cel mai mic zgomot care ar putea veni din interior. Se opreşte la o distanţă respectabilă de intrare, stă aşa o vreme şi ascultă. În tot acest timp, camera de filmat se uită curioasă pe după umărul lui. Brusc, lămurit că nu e nimic, se îndreaptă de spate şi porneşte spre scări. Când ajunge în capătul lor, un zgomot scurt de yală sparge tăcerea şi uşa primului apartament de la etajul patru se întredeschide subit, făcând să pătrundă pe scară un fir de lumină puternică. Ticu se trage înapoi, puţin speriat. În prag, apare silueta unei bătrâne înfofolită într-un halat, cu broboada trasă pe ochi.
Bătrâna (întrebătoare, deşi sigură pe răspuns): Domnu’ Dascălu? Mata eşti?
Ticu: Da, doamna Bica, eu.
Bătrâna (în şoaptă): Vino puţin.
Ticu (apropiindu-se): Ce m-aţi mai speriat. (pentru el, ca scuipând în sân) Ptui, ptui, ptui.
Bătrâna (fără a crăpa mai mult uşa): Ai auzit şi matale, nu?… Bătaia?
Ticu (disculpându-se): N-am auzit eu nimic. Femeia asta a mea a auzit…
Bătrâna: Mare lucru să n-o fi omorât…
Ticu (îndoindu-se): Ei…
Bătrâna (rugător): De ce nu suni mata la miliţie? Hai, nu vrei să suni?
Ticu: Da’ ce treabă am să sun eu?
Bătrâna: Ei, matale tot timpul ai fost săritor. Nu e om în bloc să nu-l fi ajutat…
Ticu: Bine, dar…
Bătrâna: Dacă a păţit ceva femeia ‘ceea, nu te gândeşti?… Niciodată, niciodată nu am mai auzit bătându-se ca acuma.
Ticu: Doamna Bica, înţelegeţi, nu e treaba mea…
Bătrâna: Hai, domnu’ Dascălu, că te ştiu om cu suflet bun. Ca matale nu-s mulţi.
Ticu: Şi dacă nu s-a întâmplat mare lucru? Nu mă fac de ruşine?
Bătrâna: Dar dacă s-a întâmplat… Îţi jur c-am auzit cum o bătea…
Ticu: Eu ştiu…
Bătrâna: Hai sună matale, că mie mi-e şi frică, singură aici, pe etaj cu el.
Ticu (uitându-se în pământ): …
Bătrâna: Dacă nu era nimic, nu ieşeai matale din casă, la ora asta şi urcai pân-aici. E păcat de femeia ‘ceea, că şi-acuma munceşte ca o proastă…
Ticu (moale): Doamna Bica…
Bătrâna: Eu ştiu că şi dacă se bate cineva, miliţia tot vine…
Ticu (întorcându-se, fără a mai fi atent la bătrână, vrând să evadeze din situaţie): Bine, doamna Bica, bine…
Coboară scările, urmat de la distanţă de camera de filmat. Dă să intre în apartament, apasă pe clanţă, dar se izbeşte de uşa închisă. Aşteaptă nervos câteva clipe, conştient că nevasta l-a auzit şi că-i va da drumul în casă. Se aude yala, uşa se deschide, Ticu intră, apoi uşa se închide la loc, în urma-i. Camera rămâne pe dinafară, filmând intrarea. Din apartament se aude vocea lui Ticu, iritat.
Ticu: Bine că te-ai şi închis, că te mânca cineva… Ia adu-mi telefonul ‘cela încoace…

Scena 3

Aceeaşi scară de bloc, puţin mai bine luminată, în faţa apartamentului familiei Dascălu. Un poliţist îi ia din uşă declaraţie lui Ticu. Alţi poliţişti urcă şi coboară pe lângă ei, cu diferite obiecte în mână.
Poliţist 1: Aşa… Şi-atunci ne-aţi chemat pe noi?
Ticu (pe ton oficial): Da. Deci, văzând că e prea multă linişte, am pus mâna pe telefon…
Poliţist 1: Un moment, să notez…
Camera de filmat îi abandonează şi se ia după un individ de statură mijlocie, îmbrăcat în costum gri, care urcă scările, salutat cu un „să trăiţi” de poliţistul pe care îl vedem sunând insistent la uşa doamnei Bica.
Un alt poliţist aşteaptă la intrarea în apartamentul lui Octav. Uşa e deschisă larg.
Poliţist 2: Domn’ procuror, vă aşteptam…
Procurorul nu zice nimic. Intră în apartament. Înaintea lui se întinde holul lung şi slab luminat. Pe jos, linoleum decolorat, cu modelul şters. Pereţii sunt scorojiţi, impresia generală e de locuinţă neîngrijită. În partea dreaptă, se găsesc două uşi. Prima dintre ele, în rând cu cea de la intrare, dă spre sufragerie. Cealaltă, construită în unghi de 90 de grade faţă de uşa sufrageriei, dă în bucătărie, unde, pe un scaun, şade un tânăr de vreo 22-23 de ani, păzit de un poliţist. Tânărul îl priveşte atent, curios, pe procuror. Acesta îi abandonează privirea şi împinge cu mâna uşa întredeschisă a sufrageriei. Pătrunde în încăperea sărac mobilată, unde găsim: o canapea desfăcută şi aşternută pentru culcare; lângă ea, un taburet cu câteva lucruşoare pe un mileu – o sticlă de ½ l de apă, o cărticică de rugăciuni, un pieptene curbat, un ceas deşteptător; apoi, o vitrină cu pahare şi bibelouri, câteva cărţi vechi, un şifonier şi un fotoliu. În rest, nimic. Pe jos, de-a lungul canapelei, pe burtă, cu picioarele spre intrare, vedem cadavrul unei femei descăpăţânate. Poartă o rochie de noapte din bumbac. Covorul tocit e îmbibat serios de sânge. Câteva bibelouri distruse, trase de pe vitrină, zac în mijlocul încăperii. Lustra e spartă. Lumina pătrunde în cameră doar din hol şi de afară, de la iluminatul public. Alte urme ale bătăliei produse nu se mai văd. Înfruntarea pare a fi fost scurtă.
Procurorul se uită pentru câteva clipe la cadavru, apoi trece pe lângă el şi înaintează atent spre fereastra larg deschisă. Perdeaua gălbejită atârnă într-o parte a draperiei, smulsă din cârlige. Pe pervaz, în partea stângă, asemeni unui ghiveci cu flori, stă pusă căpăţâna femeii. Părul, vopsit brunet, cu rădăcini albe, îi e făcut cu permanent.
Bărbatul dă o minimă importanţă craniului. Se apropie în continuare de fereastră. Din partea dreaptă a acesteia, priveşte în exterior. Camera de filmat îl depăşeşte peste umăr şi se apleacă iute, ameţitor, în afară. Vedem în faţa blocului, într-un peisaj semiindustrial, printre ramurile copacilor, o mulţime oameni. Bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în grabă, ba unii chiar în pijamale, stau, sporovăiesc între ei şi mai aruncă din când în când câte-o privire în sus. Girofarul Poliţiei le aruncă pe feţe, intermitent, o lumină albastră.
Deodată, din spatele camerei de filmat, răsună ţârâitul strident al ceasului deşteptător aflat pe taburetul de lângă canapea. E ora 5.30, timpul ca femeia să se trezească şi să meargă la serviciu. Procurorul se duce repede spre ceas, ocolind trupul, şi-l opreşte. În uşă îl vedem pe poliţistul din bucătărie.
Poliţist 3: Domn’ procuror, au venit televiziunile şi ziarele de la judeţ.
Procurorul: Bine… Du-te şi-i ajută pe ceilalţi. Zi-le să nu le dea voie încă să intre… Las’ că rămân eu aici.
Poliţist 3: Am înţeles. (se întoarce pe călcâie şi iese).
Procurorul (strigând după el): Aaa! Şi să-l mai sune careva o dată pe legist…
Nota bene: Pe parcursul întregii scene, detaliile anatomice ale cadavrului ne vor interesa cel mai puţin şi vor fi evitate de camera de filmat. De asemenea, pentru toate scenele anterioare se va folosi, pe cât posibil, un travelling.
Cu paşi înceţi, intră în bucătărie. Camera de filmat se opreşte în uşă. Tânărul se uită la procuror cum îşi trage un taburet de sub masă, cum se aşază, cum se sprijină de perete cu spatele, cum stă şi aşteaptă. Preţ de câteva secunde îi urmărim în tăcere. Apoi procurorul se pipăie la buzunarul de la piept al sacoului, îşi scoate un pachet şi îşi aprinde o ţigară.
Tânărul (elocvent, ca pe o revelaţie, şi pe un ton din care nu ne dăm seama dacă e sincer ori joacă teatru): Ştiţi?! (procurorul se uită la el, continuând să-şi bage pachetul de ţigări şi bricheta la loc, în buzunar) Dacă-i dai un cub din acelea cu mai multe culori unui om mare… Ştiţi că există cuburi din acelea cu mai multe culori… Dacă i-l dai unui om mare, acesta n-o să ştie să-l rezolve. Dar dacă i-l dai unui copil, un copil îl va face imediat la loc, în câteva minute.
Procurorul se uită atent la el, studiindu-l.
Procurorul (amărât): Măi!… Lasă-mă pe mine cu textele astea. Ţine-le pentru cin’ te crede…
Se ridică, scoate telefonul mobil din buzunar, se uită în agendă, formează un număr, aşteaptă intervalul regulamentar pentru ca apelatul să răspundă.
Procurorul: Pâclişane! Unde umblă, măi, legistul ăla? […] Hai că ăsta-mi face pe nebunul aici, hai adu-mi-l odată să terminăm. […] Bine, bine, hai, pa, pa, pa…
Închide telefonul, se răsuceşte pe călcâie. Reîncepe aşteptarea, fără să se mai aşeze.
Mai rămânem câteva secunde cu ei…
Ecranul se întunecă… Titlu. Credite de final.

Prezentarea subiectului

Subiectul este inspirat de un eveniment petrecut la Iaşi, în 2008, când un tânăr şi-a decapitat mama, după care i-a aşezat craniul pe pervazul ferestrei deschise.
Relatat din perspectiva familiei care locuia dedesubt şi, mai apoi, a procurorului criminalist, scenariul speculează asupra momentelor ce s-ar fi putut produce între comiterea omorului, aşa cum a fost el perceput (auzit) de vecini, şi sosirea medicului legist.
Noaptea e caldă, numai ceaţa e rece se vrea a fi povestea unor oameni obişnuiţi. Povestea lui aşa ceva nu mi se poate întâmpla tocmai nouă.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.