Destinul şi opera lui Basarab Nicolescu

[Emanuela Ilie, Basarab Nicolescu. Eseu monografic, Editura Timpul, Iaşi, 2008]

de Marius-Cristian Ene

Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional“ cu ocazia împlinirii vârstei de 67 de ani, academicianul Basarab Nicolescu declara: „Anul care a trecut mi-a adus o mare satisfacţie: publicarea la Editura Timpul din Iaşi a primei monografii despre mine, scrise cu mare fineţe de Emanuela Ilie. Sunt fericit că în ultimii doi ani am publicat peste 20 de cărţi în colecţia «Ştiinţă şi Religie», pe care o conduc împreună cu Magda Stavinschi la Editura Curtea Veche. În anul care vine, voi publica în Canada o carte intitulată «Ce este Realitatea?», în care voi vorbi mult despre Ştefan Lupaşcu. Lucrez şi la o carte de eseuri autobiografice. Vorbind despre alţii voi vorbi inevitabil şi despre mine“.
Emanuela Ilie, autoarea monografiei menţionate de Basarab Nicolescu, este cadru didactic universitar la Catedra de Literatură română „Garabet Ibrăileanu“, din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. In 2006 a devenit doctor în filologie, după susţinerea tezei „Alteritatea în proza interbelică românească“, iar în 2008 – chiar anul apariţiei monografiei despre Basarab Nicolescu – a primit premiul „Mălin Tacu“ pentru debut la Salonul Internaţional de Carte Românească din Iaşi.
Autoarea îşi caracterizează demersul în termenii următori : „Cartea de faţă nu este, aşadar, altceva decât rodul unor lecturi personale, deci întrucâtva vinovate – de subiectivitate, fireşte, lectură, ce-i drept, «îndrăgostită» de literatură şi discursurile complementare ei (critic, istoriografic, hermeneutic etc.), care doar flirtează cu discursul filosofic şi care, în fine, abia face cunoştinţă şi cu «minunata lume a cuantei»“.
Intr-adevăr, centrul de greutate al monografiei este reprezentat de prezentarea şi analiza operei lui Basarab Nicolescu, a cărţilor publicate de acesta şi a confesiunilor pe care le-a făcut cu ocazia interviurilor acordate în ţara sa de origine.
In schimb, biografia este adusă în prim-plan exact atât cât trebuie pentru a contura un portret, fără a intra în amănunte care ţin de intimitate, fără a-i imita, adică, pe numeroşi oameni de cultură actuali, consideraţi de Emanuela Ilie „prea grăbiţi a-şi expune, pe taraba gustului public, mărfurile interiorităţii proprii, provocatoare prin surplusul de picanterii intime, în virtutea unei noi forme de autenticism“.
Elementele biografice prezentate reuşesc, prin urmare, să reconstituie traiectoria unei vieţi prin prezentarea elementelor definitorii, şi nu prin căutarea anecdoticului şi a senzaţionalului. Sunt amintite, de pildă, „primul şoc al terţului inclus“, provocat de educaţia religioasă oferită de părintele Galeriu, şoc ce are la origine conceptul de prezenţă-absenţă încarnat în simbolul Sfântului Duh, sau intensa activitate desfăşurată de Basarab Nicolescu în perioada anilor ’90, de „explozie a transdisciplinarităţii în toate ţările, pe planul aplicaţiilor : în învăţământ, în medicină, în dezvoltarea durabilă“.
In efortul de configurare şi de validare a unui concept – cel de transdisciplinaritate – este analizată fiecare etapă, reprezentată prin câte o carte publicată de Basarab Nicolescu.
In „Ion Barbu şi cosmologia «Jocului secund»“, carte apărută la Bucureşti, la Editura pentru Literatură, în 1968, nu poate fi vorba decât de prefigurări şi de intuiţii transdisciplinare. Mai târziu, în „Rădăcinile libertăţii“, autorul însuşi avea să mărturisească plăcerea de a găsi, în volumul său de debut – singurul scris integral în limba română – termeni care prefigurau teoriile viitoare. Autoarea monografiei consideră drept cheie de boltă a lucrării lui Basarab Nicolescu despre Ion Barbu fraza următoare : „Necesitatea opţiunii, pentru realizarea unei creaţii rezistente individuale, fie în ştiinţă, fie în artă, şi-a pus-o, desigur, în toată acuitatea ei, matematicianul Dan Barbilian. Si opţiunea a fost făcută. Pentru sinteză. Pentru realizarea mirificei «nunţi» a intelectului şi a sensibilităţii“. Pornind de la această constatare, este urmărit modul în care autorul demonstrează faptul că „Jocul secund“ configurează o adevărată cosmologie, Barbu înscriindu-se astfel „în seria scurtă a poeţilor români care au reuşit să închege o cosmografie poetică, capabilă să funcţioneze ca un model artistic concurent celor filosofice şi ştiinţifice: Eminescu, Blaga, Barbu şi Nichita Stănescu“.
„Noi, particula şi lumea“, apărută la Paris, în 1985 şi tradusă pentru prima dată în limba română abia în 2002 este considerată, mai ales în spaţiul francez, prima lucrare a lui Basarab Niculescu, uitându-se astfel de cartea publicată de el în România cu aproape două decenii ami devreme. Deşi nu este cartea de debut, „Noi, particular şi lumea“ reprezintă, în schimb, prima lucrare în care sunt nu numai utilizate, ci şi explicitate pe larg, conceptele fundamentale de „terţ inclus“, „transdisciplinaritate“ şi „niveluri de realitate“.
„Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Boehme“, apărută la Paris în 1988 şi în traducere românească în 1993 poate fi definită perfect – consideră autoarea monografiei – prin fraza sa finală: „Vremea unei noi alianţe autentice – a omului cu sine însuşi – a sosit. În căutarea noastră, Jakob Bohme este prezent printre noi, trupeşte prezent, prieten, divin artizan, mărturie vie a acestei noi alianţe“.
„Teoremele poetice“, apărute în 1994 la Monaco, în 1996 la Bucureşti şi în 2007 la Iaşi, reţin atenţia atât prin definiţiile semnificative pe care le oferă („Cunoaşterea poetică este cunoaşterea cuantică a terţului tainic inclus“ sau „Conştiinţa fără ştiinţă nu e decât ruina sufletului. Teorema reciprocă a fost deja formulată“) cât şi prin construcţia de ansamblu: „au coerenţa şi finalitatea unei evidente construcţii zigurate, având în vârf însuşi conceptul de om, perfect ancorat în nivelurile de realitate, văzut într-un fel de osmoză perfectă şi cu divinitatea, sumă şi armonie totală a dualităţilor bine ştiute“.
„Transdisciplinaritatea – Manifest“, apărută în limba franceză în 1996 şi în română în 1999, este considerată apogeul construcţiei realizate până atunci de Basarab Nicolescu, sau, după expresia autoarei, „rotunjirea finală în manifest“. Manifestul lui Basarab Nicolescu convinge că, într-adevăr, transdisciplinaritatea reprezintă o soluţie pentru impasul în care lumea se află în acest moment, impas cauzat în primul rând de ruptura dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată şi o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă. Prin transdisciplinaritate, acest decalaj între cantitatea de cunoaştere acumulată şi nivelul de fiinţă poate fi corectat, omul contemporan ridicându-se la speranţele care au fost investite în el. Lectura manifestului transdisciplinarităţii poate reprezenta un prim pas făcut de fiecare dintre noi pentru a rezolva, pe planul propriei fiinţe, această problemă complexă.
„Rădăcinile libertăţii“, apărută în 2001 în ediţie franceză şi în 2004 în ediţie românească, scrisă în colaborare cu Michel Camus, poate da – avertizează Emanuela Ilie – senzaţia unei rupturi faţă de cărţile precedente, ca urmare a evidentei schimbări a formei discursive. De această dată, a fost aleasă metoda dialogului, „a lungii confesiuni făcute unui alter care, începând cu platonicianul Lysis şi terminând cu, să spunem, Narcis şi Gură-de-Aur al lui Hesse, împrumută doar întâmplător figura prietenului“. Totuşi, prin tematică, şi mai ales prin atitudine – concept fundamental în transdisciplinaritate – „Rădăcinile libertăţii“ izvorăsc în mod evident din aceeaşi gândire care a zămislit şi „Transdisciplinaritatea – Manifest“ sau „Noi, particula şi lumea“.
Din concluziile „de etapă“ formulate de autoare la finalul acestei parcurgeri a operei lui Basarab Nicolescu, o reţinem pe următoarea : „Întreaga existenţă biografică şi scripturală a lui Basarab Nicolescu este ilustrarea unui destin exemplar, aş spune ; autorul de origine română este un „Căutător al Adevărului“, al „Sensului“ plenar al fiinţei, pe care-l descoperă graţie transdisiplinarităţii, marea lui obsesie, una fecundă, creatoare nu doar în plan personal“.
„Etapa“ următoare este cea a confesiunilor făcute cu ocazia interviurilor acordate în limba română. Este vorba de un „dialog internautic cu Emanuela Ilie“ din octombrie 2008, de dialogul cu Cassian Maria Spiridon, publicat în „Convorbiri literare“, în martie 1999, şi de un interviu realizat de Luigi Bambulea în vara 2008. Provocat de acesta din urmă să indice mesajul său către generaţia tânără, Basarab Nicolescu răspunde : „Gândiţi-vă întotdeauna care este sursa rădăcinilor dumneavoastră, de unde vin, care sunt. Care este pasiunea dumneavoastră reală ? Aceasta ar fi întrebarea mea : care vă este pasiunea ?“.
Ultima parte a cărţii este rezervată unei antologii de texte reprezentative şi referinţelor critice. Reţine atenţia mărturisirea lui Ştefan Lupaşcu, făcută într-o scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu la 9 ianuarie 1986 : „Tot ce abordează vasta şi percutanta dumneavoastră inteligenţă îmi copleşeşte spiritul. De aceea am citit de două ori cartea dumneavoastră „Noi, particula şi lumea“, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată“.
Eseul monografic al Emanuelei Ilie este fără îndoială, după expresia lui Horia Bădescu, o carte necesară. Pentru a face ca unul dintre puţinii savanţi români de notorietate mondială să se bucure de aceeaşi recunoaştere şi în ţara sa de origine, pentru a facilita înţelegerea genezei conceptului de transdisciplinaritate. Acest demers nu este însă şi suficient, fiind nevoie de continuarea muncii începute de Emanuela Ilie. Obiectul cercetării nu numai că permite această aprofundare, ci chiar o reclamă.