Postfigurări

[Orbitor de Mircea Cărtărescu]

[fragment din volumul Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească de Cătălin Ghiţă, Ed. Institutul European, Iaşi, 2011]

După şocul perioadei interbelice, date fiind condiţiile dure impuse de regimul comunist, cititorul român nu a mai putut savura proze din registrul terorii estetice.[i] Firul, oricum destul de fragil constituit de tradiţie, s-a reînnodat abia după 1989; un prim text de valoare se găseşte în primul volum al trilogiei unuia dintre cei mai preţuiţi scriitori români contemporani, Mircea Cărtărescu. Este vorba despre un fragment din volumul I, Aripa stângă (1996), a tripticului Orbitor (1996-2007).

Ceea ce spune Radu G. Ţeposu despre poezia lui Cărtărescu se poate aplica, fără mari modificări, şi prozei acestuia[ii]: „Ochiul autorului e avid, înfrigurat, vede enorm şi adună în pagină infinitatea fragmentelor percepute, care se mişcă enigmatic, hiperbolic ori microscopic, într-o plasmă. […] Observaţia şi descrierea, voit neselective, sunt forme de recuperare a omogenităţii prin cumul, prin aglutinare fabuloasă. Viziunea e stilul” (2006: 74-75). Dar să nu ne lăsăm amăgiţi de dulcea otravă a criticii: poeticitatea magic-vizionară, de roman sud-american, a prozei cărtăresciene dublează, în chip fericit, un tempo al naraţiunii alert şi o artă a construcţiei epice seducătoare. Nuvelele şi romanele lui Cărtărescu pot fi citite la mai multe niveluri şi pot fi interpretate din mai multe unghiuri, de la anecdotic la parabolic şi de la erotic la autoscopic.

Frapează, în cazul scriitorului român, profuziunea de detalii din cele mai diverse domenii ale cunoaşterii, distilate în proporţii variabile în diegeză şi generând impresia că epicul se decantează lent, în urma unui proces de acumulare benedictină, graţie căruia naratorul îşi selectează informaţiile dintr-un tezaur de fişe de lectură. Totuşi, cel care gândeşte astfel poate deforma, involuntar, exegeza, mai ales dacă nu se raportează la unele discipline literare noi, precum teoria procesului de creaţie artistică, care ne ajută să explicăm fenomene ale literaturii raportându-ne cu onestitate la confesiuni auctoriale valoroase. Astfel, o mărturie poietică semnificativă ne oferă Cărtărescu într-un interviu acordat lui Robert Şerban. Întrebat dacă îşi face fişe pentru romane (mai ales pentru Orbitor), prozatorul declară sec: „N-am avut niciodată nici un fel de fişă. Pentru Orbitor, cu câţiva ani înainte de a scrie prima literă, mi-am făcut o cutie pe care am scris „Orbitor”. […1 O cutie în care urma să fişez materiale pentru Orbitor. Cutia aceea a rămas întotdeauna goală. Tot ceea ce scriu este în mintea mea, fără să consult nimic, fără nici o carte, fără nici o fişă, fără nici un fel de material” (2004: 33). Cu alte cuvinte, mintea eului creator devine un creuzet uriaş, în care se topesc, în proporţiile considerate ideale pentru generarea unui text, ingredientele gnoseologice principale şi secundare. Sunt de părere că, la Cărtărescu, precum la Blake, pasajele epice pedestre sunt inserate deliberat, ca o contraparte obligatorie la pasajele înalte, pretenţioase, din registrul vizionar, pe care sunt menite, pe de o parte, să le îndulcească şi, pe de altă parte, paradoxal, să le potenţeze.

Terifiantul epic apare, la Cărtărescu, absolut spontan: nu pare a fi anticipat de nici o mişcare diegetică preliminară. În partea întâi a primului volum din Orbitor, clanul Badislavilor, iviţi, graţie unei viziuni onirice a naratorului, pe meleagurile din Balcani, „într-o Sciţie delirantă”, primeşte preţioase seminţe de mac de la o şatră de ţigani, pe care se grăbeşte să le sădească în pământul de o fecunditate delirantă. Îmbătaţi, câteva luni mai târziu, de sucul tare, narcotic al măciuliilor lăptoase, oamenii se dedau unor excese sexuale descrise detaliat, uitând, în mijlocul orgiilor, să-i mai onoreze pe cei decedaţi. Morţii, înfuriaţi că nu mai primesc hrana colivei, îşi pregătesc atunci răzbunarea, într-un tablou de respiraţie dantescă, precum puţine sunt în literatura română: „Trei sute de morţi, slăbiţi de post îndelungat, dar însufleţiţi de o mânie doar celor răposaţi cunoscută, îşi ciocneau acolo ciupercile livide ale ţestelor şi îşi foşneau veşmintele înnegrite […] şi îşi holbau orbitele goale, pline de viermi, unii la alţii”.

Armata de revenants invadează, într-un contrapunct canibalistic al erotismului celor vii, satul Badislavilor şi-i atacă pe locuitorii săi: „Strigoii năvăleau în tinde, apoi în odăi, unde, sub ochii femeilor ce credeau că visează, smulgeau pruncii-nfăşaţi din leagăne şi rupeau cu poftă din carnea lor fragedă, mânjind podeaua de lut cu un sânge subţire”. Nu trece mult timp până ce sătenii înşişi sunt contaminaţi de febra maniacă a uciderii: „Murind de frică, mulţi săteni trecură de partea moroilor, zdrobindu-şi mai întâi nevestele şi copiii, iar apoi, cu ochii sticloşi şi tremurând din încheieturi, sucind gâtul câinelui din bătătură şi bându-i sângele negru”.

Ultimul refugiu al celor vii rămâne biserica, în faţa căreia „se adunară, pâlcuri-pâlcuri, morţii, scurgându-se de pe toate uliţele” (sugestia gerunziului este puternică). Preotul, „singurul din sat care nu curvise cu puterile florii-ntunecate”, îi păstoreşte pe cei patruzeci de Badislavi[iii] care căutaseră adăpost în locul sfinţit. Cadavrele au un scurt răgaz pentru a cuceri lăcaşul: „până la cântatul cocoşilor”. Când focul refuză să cuprindă cetatea Domnului, strigoii fac apel la magie neagră. Forma circulară desenată pe pământ evocă rotundul unei oglinzi, din spatele căreia pândeşte dublul exacerbat al trupurilor corupte, i.e. demonicul: „Se adunară, ca ghizdul unei fântâne, împrejurul unui cerc de foc pe care cel mai vechi mort îl trase-n zăpadă cu o torţă”. Specularele metamorfoze cromatice traduc o alchimie diabolică: „Priveau cu orbitele negre şi goale cum ţărâna înăuntrul cercului se face străvezie, ca o apă verde şi-adâncă, şi cum apa asta, tot mai roşcată, mai căpruie, mai brună, mai neagră ca smoala, coboară până-n fundul pământului”. Ca într-un scenariu de Lovecraft, porţile iadului se deschid pe pământ, în timp ce damnaţii sunt identificaţi sinecdotic, într-o enumeraţie bestială care i-ar face mare plăcere unui Umberto Eco: „aripi pieloase de liliac, cozi şfichiuitoare, ciocuri coroiate, piepturi gheboase, coarne de taur şi de berbec şi de ţap şi de muflon şi de viperă cu corn şi de dragon se iscară dintr-o mocirlă de urlete”. Lupta poate începe, într-o cadenţă a ofensivei şi a defensivei: „Demonii-greieri […] sloboziră-năuntru ouă prelungi, din care-ntr-o clipă ieşeau păianjeni veninoşi, cu o sută de picioare. Dar preotul […] îi pietrifica, stropindu-i cu apă sfinţită. Demonii târâtori săpară găuri pe sub pământ […]. Dar tămâia […] le sfărâmă ţestele şerpeşti în mii de ţăndări. Demonii-lilieci înşfăcară steiuri de piatră […], însă […] (graţie rugăciunii, n.m.) pietrele se opreau în aer şi se deschideau ca nişte boboci uriaşi”. Un efort climactic concentrează energiile diabolice: „demonii se repeziră toţi deodată asupra zidurilor, se căţărară pe ele şi pe acoperiş, rozând şi scurmând cu ghearele, încât nici un colţişor din sfântul locaş nu mai putea fi văzut sub ghemul viermuitor, sub încolăcelile demente, sub fojgăiala furioasă a elitrelor şi antenelor”. Descrierea închide, într-o buclă perfectă, evoluţia stilistică a evocării infernului insectivor, pe care o iniţiase Costin în tabloul invaziei lăcustelor

Nemairezistând, sătenii, în frunte cu preotul, decid să continue confruntarea afară, unde îngerii nu întârzie să-şi facă apariţia, într-un tablou generat, neoromantic, prin opoziţie cu cel infernal: „prin strunga de lumină prinseră a ninge îngerii, încinşi cu arcuri şi tolbe cu săgeţi, purtând lăncii lungi în mâini, fluturându-şi în coborâre buclele de sârme de aur”. Noii aliaţi sunt invincibili: ei „loviră, cu lăncile înainte, şleahta dezmăţată a morţilor. În câteva clipe, din teribilul neam subteran rămase-un morman de tibii, vertebre, mandibule, cranii şi oase iliace, îngălbenite ca o ceară veche, fumegând încă venin către ceruri. Demonii se scurseră ca o mocirlă groasă de pe biserică, lăsând-o mânjită de bale şi excremente, şi se aruncară ca o haită de lupi turbaţi asupra falangei de îngeri”. Morţii sunt, astfel, îndepărtaţi, iar viii rămân martori ai războiului angelic. Punctul culminant al conflictului se găseşte în rândurile subsecvente, implicând forţele supranaturalului: „Îngerii săgetau iezmele cu săgeţi de oţel, de sticlă şi de lumină, le hăcuiau cu spade cu două tăişuri, scurgându-le sângele negru-n zăpadă, se ridicau în zbor şi sugrumau cu mâinile late demonii aripaţi. […] Ca nişte câini graşi şi colţaţi, câte trai-patru tăbărau clănţănind pe câte-un sol ceresc, îngreţoşând-l cu duhoarea maţelor lor”.

La apropierea dimineţii, balanţa înclină spre îngeri; apocatastatic, morţilor le este restituit trupul fără de păcat; pe drumul spre cimitir, ultimul dintre aceştia reface, graţie unui nou act, de data aceasta de magie albă, echilibrul universului, conturând un cerc de foc: „Demonii […] se repeziră spre marea fântînă în miezul căreia pământul devenise străveziu. Se zvârleau acolo cu capu-n jos, apucându-se de traheele luminii, târând metri de intestin din burţile spintecate, lăsând în urmă şiroaie de vomă şi sânge, micşorându-se tot mai mult şi pierind în întunecime”. Epilogul suprinde o comunitate rurală regenerată, aptă de a-şi continua viaţa potrivit unor cicluri milenare. Practic, întregul fragment poate fi lecturat în termenii unui scenariu bogomilist sau, dacă vrem să-i transferăm semnificaţiile la nivelul dualismului occidental, catar, în care binele înfruntă răul într-un spasm agonistic de respiraţie apocaliptică, oarecum în genul romantic favorit al unui vizionar neînduplecat precum Blake. Ca exerciţiu de virtuozitate narativă, pasajul este inegalabil.

Cărtărescu are un stil inconfundabil, dublat de o imaginaţie debordantă, aptă de a coagula scene terifiante ex nihilo şi de a le menţine intensitatea pe parcursul unor fragmente epice consistente. Punctând, precum am făcut-o şi eu pe parcursul acestei subsecţiuni, propensiunea autorului pentru macroopoziţiile ontologice, Nicolae Manolescu are dreptate să afirme că „[n]imeni n-a mai scris la noi o proză atât de densă şi de profundă, populată de făpturi deopotrivă reale şi simbolice, […] atrasă magnetic de promiscua subterană psihanalitică şi luminată totodată de splendide curcubeie cereşti” (2008: 1348). Redutabilele resurse creative ale lui Cărtărescu mă fac, de aceea, să aştept cu mare curiozitate exegetică producţiile sale viitoare, dintre care cel puţin câteva, sper, vor putea fi grupate sub genericul terorii diegetice.

Bibliografie

Cărtărescu, Mircea. „Aş vrea să fiu Franz Kafka”. Robert Şerban. A cincea roată. Convorbiri cu Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Al. Cistelecan, Sorin Dumitrescu, Şerban Foarţă, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Călugărul Savatie, Petre Stoica, Mihai Şora, Pavel Şuşară, Cornel Ungureanu, Vlad Zografi.. Bucureşti: Ed. Humanitas, 2004. 23-42.
—. Orbitor. 3 vol. (Aripa stângă, Corpul, Aripa dreaptă). Bucureşti: Ed. Humanitas, 1996-2007.
Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Piteşti: Ed. Paralela 45, 2008.
Şerban, Robert. A cincea roată. Convorbiri cu Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Al. Cistelecan, Sorin Dumitrescu, Şerban Foarţă, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Călugărul Savatie, Petre Stoica, Mihai Şora, Pavel Şuşară, Cornel Ungureanu, Vlad Zografi. Bucureşti: Ed. Humanitas, 2004.
Ţeposu, Radu G. Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă. Pefaţă de Al. Cistelecan. Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2006.


Note

[i] Date fiind circumstanţele social-politice în care fusese proiectat, probabil că lectorul român şi-ar fi dorit foarte rar să guste din deliciile terifiantului: acestea sunt destinate unei societăţi libere.
[ii] Aceasta se datorează lirismului difuz care străbate, ca un parfum vechi, aproape fiecare pagină de proză cărtăresciană.
[iii] Numărul este încărcat de valenţe mistice, trimiţând mai ales la cei patruzeci de legionari din serviciul împăratului roman Licinius, deveniţi, graţie credinţei, mucenici în tradiţia creştină.

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #31

  2. Pingback: EgoPHobia # 31 | Morgothya

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *