libris.ro

Welcome to My Nightmare

[Cătălin Ghiţă, Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească, cuvânt înainte de Ştefan Borbély, Institutul European, Iaşi, 2011]

de Ştefan Bolea
                                                   „Ah Fear! Ah frantic Fear!
                                                   I see, I see thee near.
                                                   I know thy hurried step, thy haggard eye!”
                                                   [William Collins, Ode to Fear]

Cătălin Ghiţă este unul din cercetătorii tineri pe care îi admir foarte mult şi despre care am scris într-un număr anterior al EgoPHobia. Recenta sa carte Deimografia deschide un capitol nou în teoria literară românească, focalizându-se pe analiza prozei terror (în opoziţie cu literatura horror). Distincţia dintre teroare şi groază este unul din cele mai inedite aspecte ale cercetării lui Ghiţă. Postularea acestei distincţii porneşte de la un citat din Ann Radcliffe: „teroarea şi groaza sunt opuse până într-atât, încât prima lărgeşte sufletul şi trezeşte la o viaţă intensă facultăţile, iar a doua le restrânge, le îngheaţă şi aproape le anihilează” [35]. Cu alte cuvinte, teroarea subjugă printr-un preaplin de virtualităţi (ameninţări neştiute lurking in the shadows), în timp ce groaza are un efect reificant asemenea ochiului Meduzei. Ghiţă punctează: „Potrivit acestei definiţii sintetice, teroarea ar fi creativă, aptă de a fertiliza şi chiar de a activa emoţiile estetice latente, în timp ce groaza are efect paralizant, distrugător pentru potenţialul empatic” [id.]. Am putea crede că teroarea îşi maximizează potenţele printr-o tehnică de învăluire, în timp ce groaza cade ca o ghilotină asupra subiectului înfăşurat în panică, destabilizându-l. O notă care aminteşte reflecţiile lui Devendra P. Varma poate sugera mai bine această distincţie vizuală şi cumva cinematografică: „acţiunea de a adulmeca moartea [este] caracteristică terorii, [cea] de a da peste un cadavru [este] tipică groazei” [35 n.].

Avem cu toţii (sper) destulă cultură pop pentru a vizualiza această diferenţă: de exemplu finalul lui Blair Witch Project merge mai mult în zona terror, pentru că „faţa răului” este invizibilă. Atunci când răul primeşte chip, ca în finalul filmului The Last Exorcism (bazat, la fel ca producţia anterioară, pe tehnica populară a falsului documentar) pierde din subtilitate şi primeşte capital horror. Sentimentul că poţi să miroşi moartea care te vânează (dar chiar aşa să fie? Nu este numai o halucinaţie? Is it all in my mind? [Cu atât mai dureroasă frica ce se transformă în angoasă, în sensul sartrian, al fricii de propriile posibilităţii, propriile reacţii, al fricii de frică…]) intră în antiteză cu prezenţa materială a morţii, cu imersarea în marginalitatea coşciugului, de unde avem arhetipul îngropatului de viu şi topos-ul atingerii mâinii moarte. Dacă la teroare crezi că înnebuneşti, la groază nu mai ai nici un dubiu. Mai aflăm că groaza este „denotativă” şi „repulsivă”, teroarea „conotativă” şi „anxioasă” [36, 87], (cuvântul de ordine al terorii fiind, probabil kierkegaardian, „înapoi în matricea posibilităţilor! înapoi pe marginea prăpastiei!”, în timp ce prin groază eşti deja „căzut” sau „aruncat” [geworfen]), iar Cătălin Ghiţă subliniază foarte just că „dat fiind gradul de subiectivitate pe care îl implică discuţia despre un binom conceptual identificabil iniţial intuitiv şi numai ulterior raţional, nu se poate trasa o frontieră precisă între teroare şi groază” [40].

Înţeleg foarte bine distincţia lui Ghiţă (şi intuitiv şi logic) dar mai ales îi recunosc necesitatea şi capitalul său de noutate. Fiind însă un admirator al filmelor horror, consider că oroarea sau groaza înseamnă mai mult decât denotaţie, repulsie şi paralizie şi are, la fel ca teroarea, un imens potenţial estetic. Uneori trecerea de la teroare la groază este ca ieşirea kantiană din minorat sau ca transgresiunea dintre depresie şi psihoză: prezenţa reală a morţii; atingerea mâinii morţii este un şoc iniţiatic, care nu ucide fantasmele, ci esenţializează angoasa. Fantomele nu sunt ucise după intuiţia sensibilă a cadavrului, ci hora ielelor devine mai bezmetică! Cu toate acestea, distincţia lui Ghiţă este una extrem de potentă şi viabilă şi aş vrea s-o văd mai des aplicată, pentru că pot ieşi analize extraordinare ale culturii pop de aici, nu numai recuperări literare. I-aş sugera cercetătorului craiovean ca la o ediţie ulterioară să dezvolte această distincţie cu o fenomenologie a terorii, pornind de la paragrafele 30 şi 40 din Sein und Zeit, de la cartea lui Aurel Kolnai despre dezgust şi de la The Passions de Robert Solomon. Ar ieşi o analiză la fel de inventivă dar mult mai complexă şi mai apropiată de filosofia literaturii.

În afară de această distincţie seminală (care ar fi putut ea singură să consacre cartea lui Ghiţă drept una dintre cele mai novatoare apariţii filologice din ultimul timp), cercetătorul craiovean mai are (cel puţin) două puncte forte în analiza sa. În primul rând, el operează o necesară restituţie pedagogică. Fragmentele din literatura română analizate (în special Alexandru Lăpuşneanu, La Vulturi!, O făclie de Paşte) dau senzaţia că citeşti o istorie alternativă a literaturii române, sau o contra-istorie a sa (în sensul lui Onfray). Rămâne senzaţia că textele studiate (şi predate în silă) la şcoală s-au schimbat într-o manieră demnă de Philip K. Dick: la fel ca Ragle Gumm din Time Out of Joint, aveam impresia că „realitatea” acelor texte învechite şi lipsite de sens era doar simulată. Ghiţă te face să descoperi textul din spatele textului, prin analiza sa arată cât de autentice sunt operele literare din manuale. Pentru că atunci când mi-au fost predate în gimnaziu şi liceu, textele unor Negruzzi, Gala Galaction şi Caragiale, păreau, pe şleau spus, nişte crase imbecilităţi! Alexandru Lăpuşneanu era banal, legat de La Vulturi! ni se tot spunea că turcii sunt de vină, iar O făclie de Paşte mi s-a părut şters şi anost în clasă. Ghiţă le explică şi le re-esenţializează, arătând exact de ce aceste texte sunt capodopere, ajutându-te să treci peste impresia penibilă pe care o capeţi despre literatură dacă citeşti manuale şcolare sau sinteze pentru bacalaureat. Asimilând cartea lui Ghiţă, urmărindu-i pas cu pas analiza laborioasă şi incitantă, înţelegi de ce următoarele afirmaţii sunt justificate: „Nuvela La Vulturi!… a intrat, din raţiuni estetice deformatoare şi degrabă generatoare de entuziasm patriotic, în manualele şcolare comuniste, astfel că generaţii întregi de elevi au ajuns să frunzărească în silă paginile nuvelei şi, sub presiunea profesorilor de gimnaziu, să-i rateze farmecul terifiant.” Nu doar nuvela lui Gala Galaction a suferit din cauza mediocrităţii interpretărilor ei de până acum, pentru că „este mai presus de orice îndoială că, dacă ar fi fost scrisă într-o limbă de circulaţie europeană, Aranka, ştima lacurilor ar fi devenit, instantaneu, o bucată antologabilă, selectată şi discutată de adevăraţii aficionados ai terorii, fapt care ar fi fost, în sine, de ajuns pentru a-i asigura lui Cezar Petrescu un loc în galeria de vedete ale scriiturii terifiantului.” [122, 169]

Mai mult, trecând la al doilea punct, trebuie să dăm nişte extrase geniale din proza românească a terorii: „Parcă era scos din lada de gunoi, nu altceva… Se uita la mine cu nişte ochi negri şi răi, şi avea o faţă uscată şi galbenă, parcă trecută prin foc, cu sprâncene negre şi încruntate” [Al. Philippide – 147]. „Râdea, muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau” [Costache Negruzzi – 108]. „Dar ceva era şi mai grozav: braţele şi degetele dracilor se subţiau; mâinile li se agăţau de portiţă; iar doi dintre demoni săreau înăuntru. Într-o clipă, unul îşi înfigea ghearele în gâtlejul copilului, îi oprea strigătul, pe când altul i se aşeza greceşte pe piept şi rânjea, şi sfâşâindu-i cărnurile, scotocind cu unghiile pe sub coaste…” [Al. Macedonski – 79]. „Unii aveau unghii la degete ca mâţele, alţii copite de ţap, alţii nările şi bărbia tăiete în două ca la zăvozi, şi toţi aveau cozi şi ochii scurşi, de li se vedeau creierii prin orbitele deşarte” [Nicolae Gane – 75].

Ghiţă ar trebui să îngrijească o antologie de proză terror din literatura românească. Probabil am rămâne surprinşi cât de incitantă, novatoare şi subtilă e literatura autohtonă a terorii… De asemenea, foarte vizuală… Ar putea inspira o serie de genul celei Masters of Horror, creată de regizorul Mick Garris. Pariez că un asemenea serial, de pildă Masters of Terror, ar surprinde total audienţa tânără românească, care probabil nici nu-şi imaginează ce comori funeste se ascund în textele studiate, recte ignorate, la şcoală.

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #31

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *