Artistul – un chip al spaimei

[Cătălin Ghiță, Deimografia, Institutul European, 2011]

de Cristina Nemerovschi

Deimografia, lucrarea lui Cătălin Ghiță subintitulată Scenarii ale terorii în proza românească, își uimește la primul contact cititorul prin vivacitatea și stilul antrenant cu care se prezintă de la un capăt la celălalt. Este o carte care te captivează; se citește cu aceeași plăcere și participare afectivă cu care citești un roman și, de-a lungul celor aproape 200 de pagini, uneori uiți că ai în față un studiu literar. Nimic din emfaza, suficiența și plictisul cu care ne întâmpină de cele mai multe ori astfel de lucrări nu veți găsi în Deimografia lui Cătălin Ghiță.

Este cumva dificil de spus dacă meritul pentru atractivitatea lucrării de față este dat de tema incitantă, plină de mister și ofertantă literar aleasă de criticul craiovean, sau este exclusiv meritul în care autorul știe să își seducă, să își captiveze cititorul. Cert este că avem de-a face cu o lucrare variată, ce își schimbă tonul în funcție de opera la care face referință într-un anumit moment, fără a fugi nici de accentele grave, dar nici de notele umoristice.

Pentru a rămâne încă un moment la forma cărții, până la a atinge discuții legate de conținut, ar trebui remarcat că Deimografia are un stil accesibil, prietenos, așa cum rar descoperi într-o carte ce poate fi încadrată în genul larg al criticii literare; prin urmare, opinia mea este că volumul poate fi savurat de un public deloc restrâns, atât de pasionații genului horror/gothic/thriller, cât și de împătimiții literaturii autohtone, cât și de cei care, pur și simplu, vor să citească niște pagini ce te îndeamnă la reflecție.

Pornind de la Deimos, fiul lui Ares și al Afroditei în mitologia greacă, Deimografia își propune să urmărească abordările din jurul temei terorii sau groazei pe care le întâlnim în literatura autohtonă, de la Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin și ajungând la Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu. Observațiile pe care le face autorul de-a lungul analizelor pe text sunt, deopotrivă, atât originale cât și pline de atenția incontestabilă pentru detaliile care în mod uzual scapă unui ochi mai grăbit.

Încă de la începutul lucrării, autorul operează o distincție interesantă între groază și teroare, prima fiind atributul operelor literare cu caută senzaționalul și provoacă frica de moment a publicului, în timp ce teroarea este mai degrabă un atribut sugerat, care deschide ușile imaginației; dacă groaza este denotativă, ea arătând direct obiectul spaimei, teroarea este conotativă, ea pe de o parte dezvăluie, pe de altă parte ascunde, lăsând imaginația cititorului să umple golurile acolo unde autorul doar sugerează. În concluzie, teroarea este nuanțată, fiind astfel ingredientul operelor literare cu valoare artistică. Operele asupra cărora se apleacă studiul Deimografia au ca atribut comun această teroare, care se poate manifesta sub diferite forme: naturală, supranaturală, de frontieră. Dacă opere precum Alexandru Lăpuşneanul sau La Vulturi! se încadrează în tipologia terorii naturale, cea în care obiectul spaimei vine de undeva din granițele lumii noastre, din întâmplări familiare ce nu cer înțelegerea unor fenomene ieșite din rânduiala universului în care viețuim, În vreme de război sau Frigul fac parte din acea teroare de frontieră, în care naturalul se împletește cu supranaturalul.

În cazul nuvelei lui I.L. Caragiale, În vreme de război, teroarea îl asaltează pe cititor odată cu introspecția din ce în ce mai accentuată, mai obsesivă și mai abisală a personajului principal. Așa cum spune autorul Cătălin Ghiță, elementele “horror” ale acestei nuvele sunt date de confruntarea personajului cu demonii propriei minți. Reacțiile psihice ale personajului sunt notate minuțios și sunt însoțite de cele mai multe ori de elemente fizice, foarte expresive: “Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide. Ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene de-a lungul trupului, care se-ntinse în sus“. Într-adevăr, această teroare de frontieră pare a fi cea mai atractivă, întrucât autorul are o largă gamă de emoții pe care le poate exploata pentru a-și impresiona auditoriul, de la cele foarte familiare, până la straniul care îi produce fiori pe șina spinării. Tot cu introspecții, spaime și demoni psihici ne întâlnim și în Frigul lui Gib Mihăescu, de această dată transpuse pe plan erotic, unde, așa cum scrie Ghiță, “luxurianța fenomenologică a realului glisează cu abilitate în trena fantasticului”.

Ultima din cele trei “direcții” ale terorii, cea supranaturală, se regăsește în nuvele precum Aranka, știma lacurilor, de Cezar Petrescu, și în mult-discutata și încă fascinanta Domnișoara Christina a lui Mircea Eliade. Aranka, știma lacurilor face parte din registrul unui fantastic interior, așa cum scrie chiar Cezar Petrescu. În același timp, așa cum spune Cătălin Ghiță, nuvela reia o atmosferă specifică gothicului preromantic. Aceste elemente gothice ar fi, în opinia autorului Deimografiei: plasarea într-un spațiu izolat și straniu, istoria unei familii decăzute, personaje bizare ce întregesc atmosfera neobișnuită, unele cu aplecare spre ocultism. Aranka, o figură plină de magie, amintește cumva de Lostrița lui Vasile Voiculescu deși, evident, în nuvela lui Cezar Petrescu întâlnim o altfel de dimensiune, însă nu mai puțin tragică. Autorul român excelează în descrierea locurilor părăsite, această descriere fiind, așa cum sugerează și Ghiță, cu nimic mai prejos față de cele ale vestiților scriitori ai vremii. Atmosfera gothică este dată în plus de trăsăturile personajelor, adesea grotești.

Tot din categoria terorii supranaturale, Domnișoara Christina are în prim-plan mitul strigoiului, previzualizat pe un fundal folcloric autohton. O observație excelentă a autorului Deimografiei este aceea că vampirul/strigoiul poate fi privit nu doar ca un factor destructiv, inevitabil aducător de moarte, ci și ca un vehicul prin care sacrul/numinosul lui Rudolf Otto pătrunde în universul nostru, o foarte interesantă corelație cu o distincție foarte îndrăgită de Eliade, cea dintre sacru și profan. În plus, Cătălin Ghiță propune și o altă variantă de interpretare: am putea fi puși în fața inepuizabilului tandem artist – opera sa de artă, mai precis, Egor – artistul, iar Christina – opera de artă rebelă, cu voință și suflet propriu, care dobândește la un moment dat autonomie și își confruntă creatorul. Distrugerea portretului Christinei din finalul nuvelei lui Eliade poate fi asemuită cu cea din celebrul roman Portretul lui Dorian Gray, în care subiectul artei se confruntă cu produsul ce este opera artistică în sine, implicit cu creatorul acesteia. Ca și în cazul nuvelei Aranka, știma lacurilor, întâlnim în Domnișoara Christina numeroase elemente gothice: plasarea în cadrul izolat care este conacul, povești ce îți trezesc spaima vehiculate de personaje, mult mister ce înconjoară diferite fețe din trecut. Chiar și portretul Christinei se încadrează în tiparul gothic- romantic: “Era o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă, cu talia subțire și înaltă, cu buclele negre lăsate pe umeri”. Și, cel mai expresiv dintre toate, chiar acest mit erotic al vampirului întors din morți pentru a-și găsi încă o dată împlinirea în lumea pe care a lăsat-o în urmă. Un personaj teribil de interesant al nuvelei este Simina, despre care adesea ai impresia că a fost deja atinsă de “aripa” vampirică a Christinei; în orice caz, strigoiul feminin își proiectează atracția nepământeană și obsesiile erotice în fetița ce pare din ce în ce mai puțin din această lume, ea reușind de altfel să stabilească un transfer afectiv și o comunicare stranie cu personajul principal feminin. Servitorii părăsind moșia și abandonându-și stăpânii, de teama elementelor supranaturale amenințătoare, amintesc de celebrele romane ale lui Anne Rice.

Starea de expectativă despre care vorbește Cătălin Ghiță este unul dintre cele mai atrăgătoare elemente ale nuvelei. Dacă ne amintim distincția dintre teroare (ca modalitate prin care doar este sugerată spaima, prin care este lăsat suficient loc imaginației cititorului, care astfel își poate proiecta în lectură propriile spaime și coșmaruri) și groază (în care obiectul fricii ne este înfățișat fără echivoc chiar de la început), Eliade reușește aici o mânuire senzațională a primeia dintre acestea. Egor este confruntat cu tot felul de neliniști fără nume, amplificate de poveștile pline de mister care se țes în jurul lui, până la momentul în care este aproape de a elucida natura personajului feminin, lucru ce se întâmplă treptat, gradual , la fel cum este dozată și teroarea din nuvelă. Prin urmare, ipoteza din prima parte a Deimografiei este cât se poate de justă – o operă artistică are cu atât mai mult efect cu cât păstrează misterul, echivocul asupra unor situații și personaje. Dacă reflectăm puțin, acest fapt este cu atât mai evident în cazul filmelor – ne înspăimântă mai mult acele thrillere în care nu știm din ce parte ne va lovi elementul terifiant, decât acele pelicule, uneori rizibile chiar, în care monștri diformi și neverosimili apar și își rânjesc dinții negri sparți la noi, ei fiind exclusiv rezultatul unor tehnici de prelucrare a imaginii pe calculator.

O scenă erotică dintre Egor și Christina se desfășoară în același registru gothic-romantic: “Carnea lui se risipea înnebunită, căci voluptatea îl sugruma, îl umilea. Gura Christinei avea gustul fructelor din vis, gustul tuturor bețiilor neîngăduite, blstemate. Nici în cele mai drăcești închipuiri de dragoste nu picurase atâta otravă, atâta rouă”. Peisajul gothic-terifiant este întregit de prezența sângelui care părăsește corpul de mult lipsit de viață al Christinei. După cum scrie Doina Ruști, citată de Cătălin Ghiță, “Vederea sângelui înspăimântă, căci rostul său este de a fi închis în trup, în vasul Graal; sângele expus vederii este cel care curge, se risipește și moare.” Tot din prismă gothic-romantică poate fi privit și incediul din finalul nuvelei.

Lucrarea asupra căreia se apleacă Cătălin Ghiță în finalul Deimografiei este primul volum al fascinantei trilogii Orbitor, de Mircea Cărtărescu, anume episodul invaziei strigoilor. Avem de-a face aici, din câte se pare, cu o teroare de ordin supranatural, descrisă extraordinar de expresiv. Și în celelalte opere ale lui Mircea Cărtărescu întâlnim intrări în forță ale elementelor terorii, de multe ori ale celei de frontieră sau, mai bine spus, realul care alunecă firesc și pe nesimțite în fantastic – de pildă în Gemenii, REM și, bineînțeles, în multe alte fragmente din trilogia Orbitor.

Închei cu o precizare extrem de captivantă pe care o face Ștefan Borbely în prefața Deimografiei – acesta notează că, în diverse culturi, de-a lungul timpului, artistul a fost privit ca un agent al terorii, al necunoscutului care invadează viața comună a oamenilor. Fiind asociat de cele mai multe ori cu lipsa de activitate, cu meditația, artistul părăsea acea sferă a familiarului, a vieții de zi cu zi cu care se confruntă cel ce muncește într-un domeniu ferm stabilit. Pe scurt, artistul este “un chip al spaimei”, echivalentul imprevizibilului deci, prin sine însuși, o sursă a terorii pentru omul banal, fără exces de imaginație. Concepții extreme au asemuit, de altfel, artistul cu însuși diavolul… Lăsând la o parte acest imaginar poate exagerat, nu putem să nu constatăm că, privind din această perspectivă, suntem îndreptățiți să susținem că, atâta timp cât vom avea artă și artiști, vom avea și opere ce abundă de elemente terifiante. Căci, în cele din urmă, creația în sine este un proces terifiant – acela în care artistul se confruntă cu sine și nu are habar cu ce demoni va da piept, în diferite momente, ieșiți din ungherele minții sale pe care o desfășoară pe foaia încă albă de hârtie.