libris.ro

Limitele oniricului în Meshes of the afternoon

de Iulia Matei

 

 

Meshes of the afternoon este cea mai renumită producție a regizoarei avangardiste de film experimental, Maya Deren. Filmul mut de scurt-metraj reușește să atingă pentru vremea lui (1944) concepte metaforice profunde despre granița dintre vis și realitate sau mai bine zis, despre contopirea celor două planuri.

 

Meshes of the afternoon atinge în egală măsură valențele suprarealismului, cât și pe cele ale infra-realului, de fapt aici suprarealul pornește tocmai din explorarea unei lumi profund interiorizate, dintr-un fel de cathabasis în care coordonatele subconștientului nasc spații ce se întrepătrund.
 

Firul poveștii (destul de dificil de redat în cuvinte) o are ca personaj central pe o femeie (Maya Deren) care în drum spre casă observă o siluetă neagră pe care încearcă să o ajungă. Urmărirea este ingenious redată vizual prin jocul de umbre și plan-detalii, regizoarea folosindu-se frecvent de unghiul subiectiv și de montajul în paralel pentru a sublinia ideea de fugă și imposibilitatea de a prinde din urmă silueta. Aceasta lasă o floare pe stradă pe care personajul feminin o ridică, după care intră în casă. Descrierea spațiului interior se realizează prin același mecanism al camerei subiective pentru a ne arăta diferite obiecte printre care un telefon pe trepte și un cuțit care alunecă dintr-o franzelă. După ce pune muzică la gramofon, femeia adoarme cu floarea pe piept. Aici este momentul în care corpul intră în stare inertă, iar psihicul se relaxază într-un fel de transă a oniricului. Camera, centrată pe imaginea unei ferestre circulare, face o mișcare de trav out pentru a sugera ieșirea dintr-o lume și pătrunderea într-un univers mai profund și incert. Aceaași siluetă neagră apare la geam, iar ipostaza cu urmărirea se reia determinând începerea unui șir de bucle ale aceleiași situații în care Moartea este portretizată ca o siluetă într-o robă întunecată cu oglindă în loc de chip. Un posibil indiciu pentru această opțiune a regizoarei de a reda imaginea morții se regăsește și în filmul avangardist Orfeu al lui Jean Cocteau care exploatează mitul antic grec. Aici Moartea care apare sub chip feminin face trecerea din „spațiul lui Hades” în lumea celor vii prin oglindă. Așadar acest obiect are rol de portal în care reflexia propriului trup este moartea fizică, iar ce e dincolo de obiect reprezintă trecerea în planul spiritual.
 

În fiecare buclă, o aceeași Maya Deren pătrunde în casă (multiple identități ale aceluiași eu) de unde poate fi văzut corpul ei imobil care doarme. Totul se petrece într-o atmosfera onirică pe un ritm de dans și de vertij în care alunecarea este sugestiv redată vizual prin mișcările de cameră, unghiurile abrupte care trimit în zona expresionismului german și slow-motion-ul.
 

După ce silueta neagră apare în casă și îi lasă floarea care se transform în cuțit sub pernă, are loc o tragere la sorți între cele trei identități ale femeii. Cea în mâna căreia cheia se va transforma în cuțit va trebui să ucidă corpul care doarme pentru a pune capăt acestei bucle. În momentul în care este ridicat cuțitul deasupra trupului inert din fotoliu, femeia este trezită din somn de către soțul ei (Alexander Hammid, în realitate soțul Mayei Deren). Acesta o conduce în pat unde îi așază floarea pe pernă. Acum se produce analogia între silueta neagră și bărbat ca fiind una și aceeași persoană. Bujorul se transformă în cuțit, iar ea îl înjunghie pe bărbat în față. Cadrul următor ne prezintă niște cioburi care cad pe nisip și sunt înghițite de mare.

 

Realitatea este pusă drastic sub semnul întrebării, nu se mai poate diferenția ce e vis de ce e real, astfel că secvența finală ni-l arată pe soțul Mayei care intră în casă cu floarea în mână și își găsește soția înjunghiată pe fotoliu.

 

Filmul regizoarei americane abordează ideea unei lumi iluzorii în care granițele dintre spații devin porți, iar visul este un semn prevestitor. Meshes of the afternoon a reușit să redea în numai 13 minute o poveste profund psihologică pe care cinematografia contemporană o poate lua ca exemplu atât la nivel narativ cât și în ceea ce privește tehnica utilizată.

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: A apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) « Noaptea Instinctelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *