Români la New York: Marie Marchand [1885-1961]

de Adrian Grauenfels
 
Marie ascunsă în ţigancă
broboade verzi şi salbe aurii
în fumul de ţigară, la o ciorbă acră 
se nasc idei şi teorii..

Au trecut 50 de ani de la moartea Mariei Romany Marchand faimoasă pentru restaurantele frecventate de inteligenţa  boemă  a metropolei newyorkeze. În inima cartierului Greenwich, Manhattan NY, cafenelele Mariei serveau ca bistro şi saloane literare unei pleiade de artişti şi vizionari. Erau “vetre fierbinţi”  pe care ea le punea la dispoziţie “gânditorilor”. În 1901 Marie soseşte in America la numai 16 ani, direct din Moldova.  Era evreică, avea doi fraţi Roze şi David, familia lor se numea Yuster, mama Ester ţinea un han pentru ţigani.
 

În memoria mamei sale Marie se îmbracă ca o ţigancă cu decoraţii rococo, eşarfe, şi baticuri foarte colorate. Soţul Mariei, Arnold Marchand era osteopat şi fizioterapeut. În apartamentul lor din St. Mark Place în East Village încep primele întâlniri ale boemei newyorkeze. Cu timpul Marie le extinde şi cafenele sale devin focare ale inteligenţei locale, succesul lor este copiat şi de alţii care căutau idei fecunde, polen filosofic, locuri de  polemică şi de fierbinţi discuţii despre artă şi viaţă.   Primul local datează din 1914, era la etajul 3 lângă  Sheridan Square, un local cu scări complicate, fără toaletă şi fără lumină electrică. Foloseau extensiv lumânări. Au urmat cafenele în strada Cristopher la numărul 20, Minetta Street, Washington Square.. etc. În total se cunosc 11 stabilimente conduse de Marie. În unele funcţionau sobe cu cărbuni folosite la prăjitul cărnurilor.  Mulţi clienţi permanenţi că de exemplu arhitectul Buckminster Fuller, sculptorul Isamu Noguchi, David Smith, le comparau cu vestitele cafenele literare ale Parisului.
 

Marie, despre care se spunea că este atractivă, spontană şi generoasă devenise legendară în Village, caracterul ei dinamic o plasează în vârful mişcării anarhiste cu care face cunoştinţă la întâlnirile cu Emma Goldman, alături de care învăţa limba engleză. Oferind mese gratuite şi tribune intelectualilor locali Marie devine conducătoarea spirituală a Greenwich Villageului atrăgându-şi critica ziarului The Times care în 1921 declară cafenelele şi ringurile de dans ale oraşului ca fiind imorale.
 

Dar pe cine puteam întâlni acolo? Pictorul John Sloan era un stâlp al cafenelelor, 23 de ani petrece în stabilimentele Mariei. Un portret excelent executat de Sloan în 1920 este vizibil azi la muzeul Withney of American Art.
 

O găsim acolo pe poeta Edna Millay care scrisese faimosul “Lumânarea arde la ambele capete”, dar şi pe dramaturgul Eugene O’Neill, alcoolic incurabil, care mereu lipsit de bani era hrănit gratuit de Marie. Într-o seară apar în restaurant celebrul Buckminster Fuller cu soţia, ei  petrec toată seara discutând pasionat cu Marie şi cu O’Neill, două personaje unice, după cum decalară Fuller. Fuller devine un client regulat şi aranjează cu Marie să apără săptămânal cu lecturi într-un stil pe care îl botezase “Gândind cu voce tare”. Lecturile au succes şi atrag o audienţă fascinată de subiectele ridicate. În schimbul meselor primite, Fuller se revanşează redesenând interioarele restaurantului, foloseşte vopsele lucioase pe bază de aluminium şi construieşte un mobilier futurist executat din metalul său preferat aluminiul.  Mesele aveau forme de avioane, dar  lumina foarte puternică displăcea mesenilor.
 

[Buckminster Fuller]
 

Se serveau cine româneşti cu plăcinte de carne, sarmale şi o cafea tare numită “cafea neagră turcească”. Marie era specialista unei ciorbe de legume cu ouă, lămâie şi smântână. Arnold, soţul ei, devenise un om dificil, spărgea vase în mod deliberat şi sabota localul botezând ciorba “supa ţăranilor”. Sculptorul Noguchi apare în restaurant în octombrie 1929. Lucra la Paris cu Brâncuşi care îi recomandase călduros restaurantele Mariei la New York. Anterior, Brâncuşi se împrietenise cu Marie şi reuşise să-l prezinte pe Henri Matisse în cercurile pe care le frecventau împreună. Împreună cu Fuller, Noguchi proiecteza un automobil extravagant Dymaxion.  Tot în 1929 trece prin Village Lionel Abel care devine dependent de generozitatea Mariei.  Pictorul Arshile Gorky se întâlnea cu amici şi colegi în localul Mariei de 2 sau 3 ori pe săptămână. Un alt pictor, Mark Tobey, atârna tablouri în cafenea, realizând acolo prima sa expoziţie solo şi un punct de referinţă în carieră. 1929 este un an plin de efervescenţa artistică. David Smith adoptase stabilimentele Mariei şi împreună cu Gorky, Joseph Stella, Willem de Kooning, Stuart Davis şi alţii înfiinţează un aşa zis “Club” din care va emerge curând “Grupul abstract expresionist”.
 

Autorul Ben Reitman foloseşte portretul Mariei în autobiografia – ficţiune Sister of the Road (1937), script folosit de Martin Scorsese în filmul său Bertha (1972). Nepotul Mariei, jurnalistul Robert Schulman are ideea de a imprima discuţii şi poveşti care circulau despre Marie. Face interviuri cu dânsa şi le imprimă pe banda magnetică pentru ca în 1976 să publice Biografia unei mătuşi boeme căreia puţin îi păsa de profituri, doar să ofere un loc de creaţie artiştilor care vor să gândească, să discute şi să mediteze. Despre aceste localuri benefice scrie Rian James în cartea Dining în New York:
“Veţi găsi aici localnici bine cunoscuţi, artişti, scribi, domni cu păr lung care vor contesta existenta Divinităţii, doamne scurt tunse care vor argumenta pro şi contra umanismului. Dar cea mai interesantă este propietara Romany Marie care te invită la un menu românesc, pe fond de muzică populară şi discuţii despre ţiganii din România.”
 

O altă găselniţa a Mariei era “Masa Poeţilor” la care trona poetul nomad Harry Kemp. Acesta polemiza cu clienţii, poeţi şi nepoeţi ca Paul Robeson, Alexander Calder, Edgard Varese etc. În 1960, jumătate de secol după prima sa vizită la Marie, Kemp revine şi cere să fie imprimate “ultimele sale dorinţe” zicând: “vreau ca să fie împrăştiată cenuşa mea peste Greenwich Village.”
Boema era privită ca o viaţă trăită neconvenţional, dusă în compania unor persoane străine, care împărţeau adicţie şi aceleaşi vederi despre muzică, artă, literatură. Un boem era un vagabond, nomad, un aventurier. Engleza secolului XIX descria artiştii săraci, jurnaliştii, muzicienii, actorii ca fiind boemii de la marginea oraşelor. Li se confereau vederi neortodoxe, antisociale, adesea exprimate prin libertatea sexuală, frugalitatea şi sărăcia lor voluntară.
 

În Franţa Boemian era termenul dat ţiganilor ajunşi în Europa de vest prin Boemia cehă. Dar America a schimbat radical noţiunea. Înainte de războiul civil o grupă de tineri jurnalişti practicau o ziaristică cultivată, modernă şi se autodenumeau Boemieni. În 1860 izbucneşte războiul şi grupa se răspândeşte în toată America în dorinţa de a scrie şi urmări evenimentele. Numele de Boemian devine similar cu cel de reporter de ziar.
 

Atmosfera locului, întâlnirile pasionante, figurile întâlnite acolo fac din aceste cafenele sanctuare ale boemei Newyorkeze de la începutul secolului XX. Marie însăşi citează spusele unui amic, Stefansson, care găsise o analogie între cafeneaua Mariei şi Biblioteca Universităţii Columbia. “Acolo”, zicea ea, “oamenii adaugă volume cunoaşterii, la mine în cafenea ei cunosc şi câştigă prietenii”. Marie a continuat afacerea  până în 1946 an în care s-a retras  pentru avea grijă de soţul ei bolnav, Arnold.