Poeme de Claudia Befu

o plimbare

 

e o seară de toamnă timpurie
plouă cu gânduri
inundă trotuarele
frigul mi-a pătruns jilav la piele
ne plimbăm prin oraşul umed şi rece
vitrinele luminate cu haine de firmă
îmi privesc reflexia într-o oglindă
o iluzie optică
care călătoreşte cu viteza luminii
suntem închise într-un glob de sticlă
în lumea noastră prea mică şi prea certă
trece-un băiat tânăr şi cu pălărie
privirile noastre-l urmează lung, ca o trenă
clădirile sunt îmbibate cu apă
respiraţia noastră se condensează în aerul rece
simţurile noastre sunt tot mai fluide
suntem într-un oraş lichid

 
gri

 
e o zi gri
oraşul arată altfel
în lumina gri
gri
văd gri
ca şi cum aş avea
o sită deasă în faţa ochilor
griul mă orbeşte
mă închide în mine
gri
inspir gri
prin pupilele oculare
griul se infiltrează
cu fiecare impuls luminos
receptat pe retină
mi se scurge în creier
în vene
ca o mâzgă groasă
gri
sunt gri
sunt un nor apăsător
pe cerul toamnei târzii

 
singură, în neştire

 

m-am închis din nou
simt o încleştare în piept
atunci când simt durerea
simt că trăiesc
mă tăvălesc pe jos în urlete
de fericire nu mai ştiu
nimic nu e în jur
am început să iubesc
goliciunea spaţiului care mă înconjoară
puritatea moleculelor pe care le inspir în plămâni
sunetul ritmic al inimii mele (1)
pupilele fixate pe becul din tavan
răcoarea plăcută a pereţilor albi şi tăcuţi (2)

 
(1) care pentru o clipă mă strânge în spate
îmi crează un tremur nervos în muşchii picioarelor
aş vrea să plec şi de aici
din mine
să mă eliberez de toate
(2) şi mi-e frică de ea
de singurătatea aceasta pe care o îmbrăţişez în intimitatea fiinţei mele
simt că-mi violează dreptul la fericire
cu penetraţia ei insistentă
gustul ei metalic/dur
fineţea suplă a reţelei în care mă învăluie
şi adorm în uitare
protejată de un zid transparent de nestrăpuns
în închisoarea mea fără de uşi şi fără de ferestre