libris.ro

Poeme de Ligia Pârvulescu

“pavilionul cu isuşi”

 
cerul mi se scurge pe piele, acadea moleşită albastră
sunt atât de dulce încât îmi vine să-mi deşurubez capul
să-l iau la braţ ca pe o geantă şi să nu mă mai simt,
să înghesui în el portofelul aproape gol, hârtii, rujul, celelalte lucruri
neterminate
şi-atât
dar nu pot decât să mă ţin cu o mână de cealaltă
să-mi imaginez că ţin mâna altcuiva
şi să tac, în timp ce
în liniştea amiezii câinii se lipesc cu dragoste de praful oraşelor,
oraşele pline de câini se lipesc gâfâind fricoase de planetă
ca nişte peceţi îmblănite pe o scrisoare uriaşă
veche şi niciodată trimisă

 
astăzi în pavilionul cu isuşi am primit în perfuzii doza de realitate
plânsete milă şi rudele aferente

 
[live from the skies, jesus christ broadcasting]

 
uneori plecarea impresionează
mai ales atunci când trăieşti,
dispare careva intră adânc o gheară
apare o groapă
apoi parcă uiţi un cuvânt
de fapt poate el nici n-a existat
dar pentru orice eventualitate în locul lui pui o cruce inventezi altul
alte sentimente conjuncţii interjecţii şi lumi
al căror centru te crezi

 
[end of story]

 
fugi, nu vrei să ştii
cum e să trăieşti în fiecare zi cu moartea tâmplă la tâmplă
ca şi cum ar fi cel mai bun prieten de beţie
şi totul se întâmplă la o ruletă rusească în care
pistolul nu are locuri libere pentru gloanţe
şi e doar o chestie de moment până când prietenul ţi-o va trage
fără ca măcar să poţi să te superi

 
nu ştii cum e să-ţi pui conştient viaţa în moarte
ca pe un tablou atârnat într-o ramă în muzeul fricii
nu vrei să auzi prin câtă pierdere şi durere trebuie să treci
ca să ajungi să-ţi faci din coasa ei
maşină de tuns iarba
să-i rulezi oasele într-o ţigară
şi să-i sufli condenscendent fericire în faţă –
toate astea pe când ceilalţi îţi testează logica, nu iubirea aproapelui,
şi te consideră insensibil şi prost,
iar tu nu poţi decât să taci şi să zâmbeşti în duritatea ta luminoasă
până la dispariţie

 
mai e puţin,
astăzi în pavilionul cu isuşi am primit în perfuzii doza de realitate
plânsete milă şi rudele aferente
dar mâine ştiu sigur, o să ţin mâna cuiva şi-o să tac
în timp ce în liniştea amiezii câinii o sa stea lipiţi cu dragoste de praful oraşului
ca nişte peceţi îmblănite pe o scrisoare uriaşă
veche şi niciodată trimisă

 
“implozie”

 

şi dacă totuşi există
ceva nedefinit învârtit în jurul degetelor
ceva care ţine întâmplările strâns lipite între ele
ca pe nişte copii speriaţi
aerul tremură în pumn
este acolo ceva mai mult decât pulsul
un gândac pe care-l strivim în carne
până murim cu mirare
zburase deja
n-a fost niciodată acolo mai mult
decât oriunde
şi
am reuşit să prindem altceva aici
un fel de smoală parfumată care ne-a crescut rezistenţa
la frumuseţe
o potolire a sângelui un dans lent al orbirii
noi atât de pierduţi
într-o tristeţe uleioasă
curgători prin lucrurile de fiecare seară
alunecoşi în fumul oraşului în lumina piezişă a străzilor ochilor
în rola unei realităţi nedevelopate
poate eram aici dar plecaţi
într-un loc atât de îndepărtat încât am uitat tot în afara cuvintelor
ca nişte fii risipitori care nu pot veni decât
odată cu depărtarea
cu amiaza care arde aerul sub lupa luminii
care taie nemilos pământul până la noi

 
“world in my eyes”

 

o să am cel mai bun revelion ever,
dintre toate variantele în locul meu s-a decis o altă moarte probabil
nu-s curioasă să aflu exact
totuşi febra mă face să tremur de nerăbdare
în sfârşit am mai multe grade decât alcoolul tău tată
sunt mai tare ca el, acum poate o să mă iubeşti

 

ştii, un bărbat pe care-l cheamă adam nu mai are nimic de dovedit
maică-ta n-a ştiut asta ţi-a pus un nume scurt de câine de vânătoare
parcă deja i-ar fi fost lene să te strige
iar tu te-ai încăpăţânat să nu dovedeşti nimic niciodată
te născusei în grevă

 
tată acum înţeleg tot
frisoanele mă îmbracă într-o caroserie rece
am o mie de ani peste viteza legală
e cel mai tare trip din viaţa mea
mult mai tare decât ce am avut la amsterdam iarna trecută
nici nu ştii
ajunsesem să văd
şi uite îţi spun
e frumos e banal karma noastră e atât de simplă
ştreang în jurul gâtului unor vinovaţi dovediţi

 
am ajuns unde tu murisei demult
am ajuns să mă lupt cu dependenţa de suflete şi
câştig tată, pentru că nu-i joc de noroc,
dacă ai înţelege ai fi mândru de mine

 
ştiu sigur,
merit tot ce ni se întâmplă şi
zâmbesc cu mâna la falcă
sunt pe trei sferturi dusă,
ca sticlele pe care le găseam la tine în şifonier
ascunse sub rufe încât ajunsesem să le cred
un fel de bombe cu explozie întârziată

 
tată în sfârşit înţeleg
simt cum e să stai cu tine
rezemat de alte lumi de alte ziduri flexibile şi să
râzi până cazi din picioare iar boala să roadă din tine ca dintr-o halcă prea groasă –

 
toate astea până începi să plângi
iar ăştia din jur să râdă
hehe uite că începe să-i iasă trecutul pe nas şuvoi proaspăt de sânge
dar nu şi eu tată, eu nu râd eu rămân mereu la o aruncătură de puls
viitorul care trece prin tine
aşa a fost totdeauna
eu atât de aproape încât nu m-ai văzut niciodată,
atât de aproape cum numai sângele tău poate fi

 

tată nu te ţin, doar
pipăi prin piele şuvoiul ăsta roşu care
fuge peste oase şi nu mă simte
merge de la o tumoră la alta trece ca un
motor de viteză printre noi şi
curge apoi în bălţi liniştite pe pat

 
aşa îmi curg uneori mâinile pe spatele tău ţinându-se de o cârpă udă ca să nu
ţi se încolăcească şarpele în privire
ca să nu vezi
fata asta
cârpa asta

 

tată mă gândesc uneori că somniferele şi pistoalele
sunt făcute pentru ca relaţiile dintre oameni
să nu devină prea plicticoase

 
când aveam vreo douăzeci de ani
m-am dus la un doctor să-mi dea o scutire de viaţă pe câteva zile
mă plictisisem îngrozitor

 

ăia la care lucram voiau să le duc o nenorocită
de hârtie cu o scuză banală
până-mi revin, ziceau
eu le zâmbeam şi-mi spuneam
fuck, voi ar trebui să vă reveniţi tâmpiţilor

 
oricum, doctorul ăla era un un ciudat, mi-a pupat mâna
mi-a zis Ligia eşti o femeie deşteaptă deci tristă
o să rămâi singură
bărbaţii preferă femeile de apartament care
umblă temătoare prin oraş în grămezi liniştite –
de tine se vor îndrăgosti, te vor iubi
apoi se vor însura cu altele
care tac şi nu ştiu să ascută cuţite

 
tată, nu-i grav, doctorul ăla e greşit,
nu sunt deşteaptă, sunt bine

 
tu doar ţine-ţi respiraţia, nu te mişca şi
visează la cea mai mare dragoste la
iarna în care priveam toate astea împreună
de aceeaşi parte a oglinzilor

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *