Dacii şi rromanii

de Alexandru Ioan Despina

Deşi avea o căpăţână mică şi turtită, a cărei capacitate craniană nu depăşea o mie de centimetri cubi (ceea ce-l situa între primii hominizi ce părăsiseră savanele africane şi talibanii ascunşi prin peşterile din Tora Bora), pe plan profesional lui Iulică îi mergea destul de bine. Fie că vindea jumătăţi de blugi prin obor, fie că o punea de-o alba-neagra la colţul străzii, se găseau zilnic oameni care să-i cadă-n plasă. Însă chiar mai mulţi îi cădeau în plasă soţiei rămase singure acasă.
Îmbrăcată cu o rochie decoltată (chiar vaporoasă, dacă ar fi s-o privim prin prisma miriadelor de găuri de ţigară făcute prin ea de-a lungul celor patru generaţi în care fusese purtată şi frecată din străbunică-n bunică şi din mamă-n fiică), Mirinda stătea toată ziua bună ziua pe scara blocului şi le făcea ochi dulci vecinilor. Dintre zecile de masculi ce-i dădeau târcoale, preferatul ei era Mitică, un ţigănuş îndesat, carismatic şi potent (dar cu-n ochi zbanghiu care-i conferea alura unei jumătăţi de ciclop pitic şi curios) ce-o cinstea aşa cum se cuvine, cumpărându-i creme, chiloţi ori sutiene şi ungând-o adesea cu ulei de măsline. Din acela extra virgin, de douăzeci de lei pe chil.
Pe locul doi în inima ei largă şi compartimentată-n zeci de auricule şi ventricule se afla Corcodel, un ţigan foarte complex, care, pe lângă alergia la uleiul de măsline, mai avea şi o serie de preferinţe sexuale bizare ce-i trădau înclinaţiile spre necrofilie: în timpul acţiunii îşi imagina că Mirinda, cu zece ani mai tânără ca el, va arăta moartă la fel cum arăta în momentul acela vie. Şi asta datorită alifiilor, uleiurilor, sărurilor şi a altor sute de preparate farmaceutice pe care Mirinda le folosea pentru a se întineri, chit că nu împlinise încă douăzeci de ani, iar naşterea fiicei n-o sluţise prea mult, ea fiind slută de la-nceput.
La capătul unei zile mai puţin faste (nimic cu adevărat deosebit – nişte gabori neisprăviţi se găsiseră să-l izgonească din obor), se-ntâmplă ca Iulică să sosească pe neaşteptate acasă. Cum deschise uşa îşi auzi nevasta gemând în dormitor, motiv pentru care nu se mai descălţă, cum făcea de fiecare dată, ci pătrunse în graba mare:
– Mirindo, de ce ţipi aşa, femeie?
Apoi, apropiindu-se nedumerit:
– Auzi, da’ tu câte picioare ai?
Dar chiar în secunda următoare, în loc de răspuns, primi o talpă-n faţă ce-l proiectă doi paşi înapoi şi-l lipi cu spatele de perete. Rămase o clipă perplex, iar apoi, când nici nu se dezmeticise bine din buimăceală, văzu cearceaful cum sare din pat şi se repede peste el. Vru să riposteze, însă cearceaful îi fripsese deja una la ficat, apoi vreo două după ceafă, reuşind să-l trimită în cele din urmă pe Iulică în lumea viselor.
Când se trezi, nevastă-sa, complet îmbrăcată, stătea într-o rână în pat:
– Ce-ai făcut, bărbate, te-ai împiedicat?
Iulică se ridică năuc, se frecă la ochi, apoi se uită atent prin cameră. Nu numai că nu văzu niciun cearceaf, dar în prag se afla un taburete ce trecuse, până atunci, neobservat. Vru să se repeadă în Mirinda, însă chiar în clipa aceea uşa de la intrare se deschise şi o voce îl strigă din prag:
– Băi, Iulică, hai că ştiu că eşti, că te-am văzut când ai intrat! Ia vino, băi, încoa să-ţi zic de-o afacere.
– Stai aşa, Mitică – spuse celălalt ieşind pe hol şi închizând uşa-n urma lui -, că am impresia că nevastă-mea mă-nşeală.
– Cum adică?
– Păi când am venit acasă am prins-o cu unu-n pat. N-am apucat să-l văd la faţă, că a tăbărât pe mine şi m-a bătut până am leşinat.
– Când? Astăzi?
– Da, astăzi, când am venit acasă.
– Astăzi!? Păi când să te bată şi să leşini, băi, Iulică, că de abia ce-ai intrat pe uşă? se arătă mirat Mitică. Du-te şi întreabă-l şi pe Corcodel, dacă nu mă crezi, că-i pe scară. Nu ţi-aminteşti că te-a salutat? Sau pe copiii ăia ce bat mingea de perete, că şi ei te-au văzut.
Mirinda, intrigată de discuţia celor doi, ieşi şi ea din dormitor:
– Ce tot şoptiţi acilea-şa?
– I-auzi ce zice Mirindo, bărbată-tu! Că l-ai înşelat!
– Măi nesimţitule, urlă Mirinda supărată, cum îţi permiţi? (şi jap o palmă lui Iulică peste faţă) Îţi fac de mâncare în fiecare zi, îţi spăl boarfele, şi tu mă acuzi că te-nşel? (şi înc-o palmă peste faţă) Că acuma îmi iau hainele şi mă duc la mama!
Dar în loc de haine luă o sticlă de suc din frigider şi ieşi afară.
– Măi Mitică, îi zise Iulică, aproape venindu-i să plângă de oftică, îţi jur, mă, că era cu unu-n pat.
– Păi dacă-i aşa – spuse celălalt -, hai să-l căutăm, că n-avea unde să se ducă. Pe geam nu putea că stai la patru, iar pe uşă n-avea cum, că pe uşă am intrat eu.
Şi se apucară amândoi să scotocească prin dulap, pe sub pat, prin debaraua de la baie şi chiar pe după dormeza din sufragerie. Însă nici urmă de amant.
– Ştii ce mă gândesc eu că s-a întâmplat? zise Mitică adoptând o poziţie cât mai comodă. Eu cred că tu te-ai împiedicat de taburetul ăsta şi te-ai lovit la cap. Că Mirinda e fată bună, nu mai găseşti tu una aşa ca ea câte zile oi avea. Mai bine du-te ia-i o floare, un ulei de măsline, ceva, şi împăcaţi-vă. Doar nu vrei să plece la mă-sa şi să te lase singur?
– Aşa crezi că ar trebui să fac? îl întrebă Iulică contrariat.
– Păi, cum altfel?
Deşi nu pe de-a-ntregul convins că soluţia aleasă este şi cea mai potrivită, Iulică se decise să-şi asculte prietenul. Dar, ca măsură de precauţie, îşi urmărea tot timpul soţia, iar uneori mai şi venea pe nepusă masă acasă, însă în săptămânile următoare nu observă nimic care să-i dea de bănuit. Iar firea lui neîncrezătoare, în loc s-o nemulţumească ori s-o îndepărteze pe Mirinda, mai mult o atrăgea. Aşa că după vreo două luni relaţiile dintre Iulică şi nevastă-sa se îmbunătăţiră într-atât de mult încât cel dintâi începuse să-şi ducă tot mai des la îndeplinire îndatoririle conjugale pe care şi le cam ignorase de când se născuse Bibica. Asta până când s-a dovedit că burta aceea mare pe care Miranda şi-o plimba mândră pe la soare nu i se trage nici de această dată de la balonare. Descumpănit, Iulică vru să-şi ia lumea-n cap, însă Mitică, prietenul lui adevărat, îl convinse să rămână:
– Lasă, bă, că te descurci tu, ce naiba! Te mai ajut şi eu, că doar la asta-s buni prietenii. Ți-am arătat afacerea cu alba-neagra, acuma ţi-o arăt şi p’aia cu mobilu’. Ia să vezi ce repede sare banu’.
– Nu mi-e de bani, măi omule, mi-e că nu-i al meu. Că am stat şi am calculat şi n-are cum să fie. Pe atunci nu ne culcam împreună, făceam doar alte treburi, iar din treburile alea nu se nasc copii.
– Da’ ce treburi făceaţi, băi, frate? întrebă curios Mitică, iar după ce primi răspuns continuă: păi, bă, eu am auzit că şi din astea ies copii. N-ai auzit de Cornelia aia mică a lu’ Lică? Cică tot aşa au făcut-o şi pe ea.
– Hai, mă, că n-are cum! se arătă neîncrezător Iulică.
– Să înnebunesc dacă te mint! făcu Mitică.
Celui dintâi tot nu-i venea să creadă, aşa că se porni să întrebe şi alţi amici. Discută cu Serafim, vorbi cu Istronom şi până la urmă se convinse că lumea asta se schimbase radical în ultimii ani. Mai precis de când murise Odiosu’. Adică de pe când începuse să se umple oraşul cu zlătari, rudari, ursari, spoitori, vrăjitori, cămătari, zavragii şi samsari.
– Sper totuşi să nu mai iasă tot aşa, ţigan ca Bibica, că iar intru la bănuieli! conchise binedispus Iulică.
– Ia stai, bă, nepoate – îl întrerupse Corcodel ce râsese până atunci de el -, da’ ce-oi vrea să iasă? Pai dacă umbli cu ţiganii, mănânci cu ţiganii, faci afaceri colo-şa în obor cu ţiganii, tu ce-ai vrea să iasă acum? Un român? Ia auziţi, bă, fraţilor, ce zice ăsta!
Iar ceilalţi începură să râdă cu hohote.
– Şi apropo, continuă Corcodel, nu mai ne zice ţigani că te bagă ăştia la bulău că discriminezi. Noi suntem de neam rromi, iar la poporul nostru i se zice rroma. De la oraşul ăla din Italia, unde am avut noi capitala la imperiu. Sigur ai auzit de el, de daci şi rromani, de Traian şi Decebal.
– Ia vino-ncoace, Iulică, să-ţi zic ceva! îl trase Mitică de mânecă, apoi îi spuse: să-ţi trăiască neamul ăsta alb al tău, frăţioare, am şi o rugăminte la tine. Dacă-i băiat ăsta al tău, poţi să-i zici Mitică? Aşa, ca pe mine. Că mereu te ajut, mânca-ţi-aş tu pe-a mea şi am grijă de tine. Mă bag naş, dacă vrei, numai fă aşa cum îţi spune fratele tău. Ia zi, frăţioare, faci?
Acum ce era şi Iulică să zică? După ce se gândi câteva clipe, întorcând situaţia pe toate feţele, acceptă satisfăcut.