libris.ro

Mică fantezie egolatră

de Patrick Călinescu

Eu e singur în lumea căreia nu-i aparţine deloc.

Mai mulţi dintre locuitorii lumii lui, din câţi s-au adunat printre cărţile lui înalte (în cor): Daaa…

Eu (tresărind anevoios din gândurile sale): Cine-i aici? Cine-i? Arătaţi-vă sau plecaţi de unde aţi venit! (Aparte) Hmmm… Chiar oi fi început să aud voci? Să mă bucur sau să mă sperii? (Meditând cu ochii în patru după vocile pe care le-a auzit sau pe care şi-a închipuit că le-a auzit) Dacă e să mă bucur, înseamnă că lumea mea, pe care visez de atât timp s-o construiesc, începe să se materializeze. (Puţin încurcat) Şi, dacă chiar începe să se materializeze, asta înseamnă că începe să se materializeze numai pentru că m-am gândit la materializarea ei? Adică fără nicio acţiune concretă din partea mea? Ciudat… În fine: şi dacă e să mă sperii, înseamnă că lecturile astea pe care le cred, cu toată tăria, că mă ajută să construiesc lumea mea, dându-mi tot atâtea motive pentru care s-o dispreţuiesc pe asta în care deocamdată locuiesc, de fapt mă înstrăinează tot mai tare de mine, înnebunindu-mă? Dar şi aşa e ciudat!… Ufff, văd că, oricum aş lua-o, e tot ciudat…

Acei câţiva locuitori ai lumii sale (tot în cor): Nebunia e sinuosul drum al omului către sine pe care nu-l mai ştie a face…

Eu (din ce în ce mai înspăimântat): Ce? Ce?! Ceee?!

Unul dintre locuitorii lumii sale: Ascută, Eu…

Eu (cu ochii, iarăşi, coborâţi înspre peticul de revelaţie ce i se tot refuză): Cine, eu?

Acelaşi locuitor al lumii lui: Da: tu, Eu. Cu cine altcineva credeai că vorbesc eu, Eu?

Un alt locuitor al lumii sale (maimuţărindu-i vocea primului): Păi tu, Eu! Că doar nu eu, nu Eu?

Încă un locuitor al lumii lui (maimuţărindu-le, în frânturi simultane, vocile ambilor locuitori ai lumii sale dinaintea lui): Dacă nu tu, Eu, cine, eu?

Eu (sforţându-se să nu mai audă ca să nu se mai creadă nebun): Nu aud nimic pentru că nu-s nebun! Totul se petrece în imaginaţia mea prea bogată, pe care, se vede treaba, eu, Eu, nu mai sunt în stare s-o ţin în frâu! Am pierdut orice control asupra imaginaţiei mele hiper imaginative, care, acum, e limpede, s-a hotărât să-mi joace un renghi de toată frumuseţea ca să mă pedepsească că am forţat-o, poate, prea tare cu lumea mea în construcţie. Şi fiindcă eu, Eu, nu am ţinut deloc cont de ea, iată rezultatul! S-a întors complet împotriva mea şi-mi arată ea cine e mai tare dintre noi!… Deci eu n-aud nimic pentru că nu-s nebun! Deci totul nu are cum să se întâmple decât în imaginaţia mea răzbunătoare! Deci eu, Eu, sunt întreg la cap!

Primul dintre locuitorii lumii lui: Ascultă, Eu…

Eu: Doamne Dumnezeule!

Acelaşi prim locuitor al lumii lui: Niciun Doamne Dumnezeule!

Al doilea locuitor al lumii lui: Doamne Dumnezeule, fără Doamne, Dumnezeule!

Al treilea locuitor al lumii lui: Doamne Dumnezeule? Doamne Dumnezeule? Doamne Dumnezeule? Doamne Dumnezeule, Eu?!

Un al patrulea locuitor al lumii lui: Tocmai tu, Eu?

Al patrulea locuitor al lumii sale (văzând că nu i se mai alătură nimeni dintre ceilalţi locuitori ai lumii sale rămaşi, deocamdată, tăcuţi printre vârfurile de cărţi): Dar chiar şi tu, Eu?

Eu: Nu, eu nu-s nebun! Nu, Eu nu este nebun!

Primul locuitor al lumii sale (scuturându-l strict din ton): Ascultă, Eu! Mai taci şi mai ascultă! Şi vino-ţi, omule, în fire! Ce-s cu văicărelile astea stupide? Tot tu ne-ai făcut şi tot tu te faci acum că nu ne mai ştii? Dar când ne-ai creat, unul câte unul, ca să populăm lumea ta în care să nu te plictiseşti atunci când o să te muţi definitiv în ea, ne cunoşteai? Şi când ne-ai înştiinţat, pe fiecare în parte, că ne-ai creat ca să nu te plictiseşti în lumea ta, după ce-o să te muţi în ea, ne cunoşteai? Atunci, văd bine, nu făceai pe nebunul. Numai acum, că ne-am hotărât, de capul nostru – doar ne-ai dat şi conştiinţă de sine, şi liber arbitru, nu? –, să te vizităm şi să te întrebăm, oficial şi cu prietenie, când te întorci în adevărata ta lume, te dai nebun… Cum se poate una ca asta? În orice caz, urât din partea ta, Eu! (Adresându-se celorlalţi locuitori ai lumii sale descumpăniţi, în spatele arhitecturii biblioide, de purtarea de neînţeles a creatorului lor) Haidem, fraţilor, acasă! Şi cine-o mai trece să te vadă, chior să rămână! Nu vedeţi că se face că nu ne ştie? Haidem înapoi la noi!

Al doilea locuitor al lumii lui (funcţionând ca ecou primului): … înapoi la noi!…

Al treilea locuitor al lumii lui (funcţionând ca ecou celui de-al doilea): … înapoi la noi!…

Al patrulea locuitor al lumii lui (funcţionând ca ecou celui de-al treilea): … înapoi la noi!…

Primul locuitor al lumii sale (preluând, în cor, ecoul tuturor celorlalţi): … în-na-na-poi la-la noi-noi!…

Şi Eu rămâne din nou singur în lumea ai cărei locuitori nu-s deloc ai lui.

libris.ro%20