Poeme de Iulia Matei

pe acoperiş
 
 
după amiaza stăteam pe acoperiş cu o sticlă de vin în mână
dinăuntru se auzea from dust to the beyond
şi lucrurile se opreau pentru câteva clipe
înainte să se piardă în zgomot
 

ana stătea sprijinită lângă mine
trăgea absentă din ţigară şi îmi povestea de frica de înălţimi
jumate atârnând în aer
cineva deschidea uşa spunea
acolo jos oamenii se mişcă în stoluri
ne turna vin în pahare şi pleca
 

era exact ceea ce englezul ar numi a lazy afternoon
plus alcoolul care îmi încălzea porii
într-un oraş străin pe care îl simţeam de sus
dacă închideam ochii riscam să ajung acasă
aşa că stăteam cu ei fixaţi în gol
şi fredonam un ritm la întâmplare
o lume
care nici măcar nu avea habar că existăm
 

ana continua să vorbească. pierdusem şirul
am luat o înghiţitură din pahar
m-am întins pe spate
şi mi-am dat seama că e încă foarte devreme

poemul de noapte bună
(ultimul în care îţi spun sincer)
 
 
nu
e aiurea să crezi că toate astea ar avea vreun rost
gesturile noastre au degerat
suntem numai zgomot numai zgomot
de parcă aici s-a sculptat epuizarea &
 

tac
e momentul când ai cel mai puţin nevoie de cuvinte
sunt o femeie albă şi rece
luminile se desfac încet în atomi de gheaţă
ne proiectează departe
acum liniştea e pentru amândoi
 

fiecare îşi spune ce vrea iubeşte cum vrea doare cât vrea
apoi pleacă tot mai mult & tot mai sincer & palid
între noi 1000 de obiecte înlocuiesc distanţa
 

nu te-am iubit niciodată
îmi place tot mai mult cum te uit cum îmi las trupul
inert să alunece dincolo
cum învârt cheia
şi în loc de noapte bună
aprind toate becurile